Subiectul I, A. 1.

Citește următorul fragment:

Pe Doamna Elena* am văzut-o în zilele serbărilor amintitoare ale Unirii. Întovărășeam două studente ale Universității din București care veneau să-i înfățișeze o adresă de omagiu* din partea colegelor lor. Casa ei o dăruise Doamna Elena lui Theodor Rosetti, atunci când ea se hotărâse a părăsi țara. Întorcându-se – nu știu de ce plecase, dar se întorsese de dor – ea primi găzduirea unei familii bogate din Piatra-Neamț, care-i puse la dispoziție o căsuță curată și veselă, în care ai fi crezut mai degrabă că se sălășluiește* primăvara unei familii de funcționari săraci, decât că în ea se adăpostește aceea care a fost Doamna țării. Multă simplicitate și la primirea de către personalul străin care o înconjura pe Măria Sa. Și multă cuviință rezervată, multă liniște rece. Mi se părea că intru într-un cavou și că dincolo de ușa închisă, [...] voi găsi o umbră din acelea care multă vreme încă flutură în jurul mormintelor mari, fără plâns, fără glas. Și nu, în acea odăiță neagră, în care se deslușea, în fundul unui fotoliu, dintr-o săracă rochie de doliu veșnic, sub un cauc* de călugăriță acoperit cu un văl simplu de lână, o figură măruntă, săpată fin în fildeș palid, – în odaia aceea era o vieață care știa, cetea, afla, care unea cunoștința întreagă a trecutului cu cunoștința desăvârșită a celor de astăzi, era o cugetare sigură și cuminte, era o inimă care bătea pentru tot ce e nobil și ochi în care nu secase izvorul lacrimilor acelora care țin vii durerile cele mari, ascunse de lume, pe care ele n-o privesc. Când una din cele două fete îi citi, cu emoția ce și-o poate închipui oricine, rândurile din închinare, Doamna se ridică, sprijinindu-se greu pe bietele mâini bătrâne, care făcuseră odată atâta bine și care tremurau slăbite în mânecile de lână neagră. O vedeam acum limpede: era o femeie micuță de stat, foarte delicată, pe care o simțeai însă că putuse sta odinioară alături de un Domn – și ce Domn! Îndrăznii a mă uita în ochii ei [...]. În orbitele adânc săpate, pline [...] de o umbră tristă, ochiul rămăsese, în liniștea lui împăcată, viu și puternic, uneori cu căutătura stăpânitoare, alteori înduioșat, bun, plin de binecuvântare. Cât se auzi pomenindu-se numele și faptele aceluia pentru care avuse toată iubirea femeii și o iertare pe care puține o pot da, acest ochi privi undeva, departe, unde mergea și gândul tuturor celor de față. Apoi, în arcuitura de jos a orbitei adânci, o lacrimă mare se strecură încet. După patruzeci de ani, ea putea să plângă încă pentru dânsul. Și vorbi, cu un glas care n-avea îndoieli [...] și în care slăbiciunea punea doar un ritm încet, care te făcea să simți că acestea nu sunt vorbe ale tuturor celorlalți oameni, că e într-însele ceva imaterial, aș zice aproape supranatural, ca în tot ce privea pe această femeie demult ieșită din rândurile grăbite, zgomotoase, pătimașe și vulgare ale oamenilor. Și, în felul ei de a vorbi, știa să amestece două elemente care nu mai merg împreună azi, dar care prin unirea lor făceau și marele farmec al elocvenței marelui ei soț: cea mai desăvârșită simplicitate și cea mai autentică maiestate. Când cetirea adresei se isprăvi, auzii aceste cuvinte de mulțumire, pe care le întovărășea un adevărat gest de suverană: „Să trăiască România tânără!”.

Nicolae Iorga, Doamna Elena Cuza, în volumul Oameni cari au fost

*Doamna Elena – soția lui Alexandru Ioan Cuza *adresă de omagiu – scrisoare omagială *a se sălășlui – a se așeza, a se stabili *cauc – potcap; acoperământ de cap, înalt și rotund, făcut din pâslă, purtat de preoții și călugării ortodocși