Subiectul I, A. 3.

Citește, cu atenție, textul de mai jos.

Voi începe cu una dintre cele mai vechi amintiri ale mele, din anii copilăriei. Era vară. Cred că aveam vreo trei ani și jumătate. Purtam pe atunci părul lung. [...]

Mi-amintesc că în vara aceea ne-am dus cu toții la mare. Îmi plăcea foarte mult să stau pe țărm și să privesc în depărtări nesfârșita întindere a apelor, câteodată albastre-verzui, câteodată întunecate.

Marea era liniștită. Cerul de un albastru pur. Dar deodată, pe neașteptate, apele până atunci liniștite au început să se zbuciume, să se ridice înspumate, aci înaintând spre plajă, aci retrăgându-se zgomotos și măturând nisipul de pe mal. Pe urmă, alte și alte valuri au pornit să se apropie mai înfuriate, să se învolbureze mai amețitoare spre țărm. [...] Mi-am dat destul de repede seama că cel care stârnise furtuna nu fusese altul decât vântul.

Așadar, departe de a mă speria, am simțit o admirație adâncă pentru puterea lui. M-a impresionat nespus; iar imaginea celor văzute pe plajă m-a urmărit mai apoi vreme îndelungată.

Seara, când ne-am întors acasă, vântul nu contenise încă. Locuiam atunci pe strada Fântânii, într-o casă care avea o grădină cu pomi. Lângă fereastra camerei în care dormeam eu era un copac. Frunzele lui, asemenea valurilor, glăsuiau, povesteau, plângeau, gemeau. M-am apropiat de fereastră și am ascultat până târziu. A doua zi dimineața am rugat-o pe mama să taie pomul... pentru că toată noaptea făcuse vântul „să plângă” printre ramurile sale!

M-am atașat, așadar, de vânt încă de mic. Pentru mine, el era un uriaș cu puteri nebănuite, în stare să ducă în spinare corăbii și vapoare cât casa – pe ape, nori cât muntele de mari – prin văzduh. Mi l-am făcut prieten. Îl admiram. Era atât de puternic!

A venit apoi vremea școlii. Am urmat cursurile primare la școala „Petrache Poenaru”. Părinții au hotărât să-mi taie pletele: nu se mai potriveau cu noua mea... îndeletnicire. [...] M-am întristat tare mult; ca să mă împace, tata mi-a făcut cel mai frumos zmeu. Era foarte mare. [...]

Am urmat apoi cursurile liceului „Sfântul Sava”, unde am avut doi buni prieteni: pe Gheorghe Dinescu și pe Popovici, cu care, bineînțeles, dând glas pasiunii mele mai vechi, făceam zmeie. Acum, fiind mai mare, căutam să deslușesc unele taine ale vântului, ale zborului, să aflu ce se întâmplă în timpul lui, de ce și când aerul poate susține un zmeu... Pasiunea mea pentru iscodirea tainelor fenomenelor fizice începea, așadar, să se înfiripe de timpuriu. [...]

Vă întrebați, desigur, de unde provin dragostea, pasiunea mea pentru tehnică, pentru construcții, dorința de a iscodi, de a cerceta, de a descoperi. În mare măsură, am dobândit-o datorită tatălui meu, așa cum am mai spus. Apoi, datorită faptului că, din fragedă vârstă, din liceu, am cunoscut și personal, nu numai din povestirile tatălui meu, pe marele inventator Nikola Tesla, care venea uneori la noi în casă. El este descoperitorul curentului electric alternativ, inventatorul și constructorul primei mașini electrice funcționând cu astfel de curent. Bănățean, cu patru zile mai tânăr decât tatăl meu, mă uimea nespus cu felul lui de a gândi, de a-și expune ideile. Imaginea lui mi-a rămas întipărită în minte și azi, după atâția ani.

Henri Coandă, Prietenul meu... vântul, în volumul Amintiri despre anii de școală