Subiectul al II-lea

Când trecu prin Brașov și apoi coti spre Valea Ursului, se simți mai ușoară, cu toate că era asudată leoarcă. Pe aici o ajunse din urmă, cu farurile aprinse, autobuzul care, într-adevăr, întârziase la atelier pentru o reparație, ca de obicei. Șoferul îi dădu câteva semnale de claxon și chiar încetini ca să o ia în mașină, dar Solomia făcu semn că nu vrea și se feri să n-o stropească... Pe la pod, mai încolo, o sanie cu doi căluți prăpădiți dădu să treacă pe lângă ea înainte, căutând pârtie pe marginile șoselei desfundate. Recunoscu pe Dumitru al Smărăndiței, chiar din Valea Ursului, care opri și o luă în sanie. [...] Pe uliță, cele mai multe case erau adormite, în întuneric. Numai ici-colo, veghea câte o luminiță galbenă ca un ochi bolnav de griji. Solomia văzu de departe lumină la casa lor și se gândi îndată: - Lasă că-i bine! Nu s-au culcat încă! Când împinse portița, câinele Tâlharu făcu numai „ham”, o recunoscu și, în semn de dragoste, se tăvăli la picioarele ei, încât trebui să treacă peste el.

Liviu Rebreanu, Amândoi