Subiectul I, A. 3.

Citește următorul fragment:

Duminică, 12 august. Am căutat la izvoare pe Vasile fotograful să ne „imortalizăm” – măicuța și cu mine – într-o poză „artistică”. Măicuța era foarte frumos îmbrăcată, în alb, și pieptănată cu cele două cozi pe cap. Am ales o poziție pe trepte, având pavilionul de cură în spate, ca un „fond” balnear. Poate că e un obicei depășit de a te fotografia, și mai ales în port popular. La mine este mai degrabă un obicei de familie. Tata mă alesese în copilărie ca modelul lui preferat. El avea pasiunea fotografiatului. Ținea să imortalizeze toate momentele și locurile care îi plăceau. Aparatul „Leica” era foarte modern prin 1934. [...] Dacă aș fi avut și eu această îndemânare și talent, cred că aș fi fotografiat pe tata, în toate momentele, la toate orele din noapte și zi. Dar, așa cum se întâmplă mai adesea, cel care fotografiază nu apare pe peliculă. Totuși, uneori tata nu rămânea în pagubă, deoarece îl fotografia mereu Radu, soțul meu, și deseori chiar când nu observa. Într-un rând, Radu l-a surprins în vizor strănutând. E o scenă rară în maldărul de fotografii cu tata. Asta însă îl supăra. Supărarea nu ținea mult. Un fotograf îl înțelege numaidecât pe altul. [...] Luni, 13 august. Expediem o telegramă Letiției Slăvoacă Miron, vestind-o că sosim la Ilva Mare sâmbătă 18 august. La poștă ne aștepta corespondență: două scrisori de la soțul meu, romanul Răscoala, tradus în ungurește de Galdi Laszlo, și alte două scrisori – adresate nouă la București – din partea Letiției, precum și una de la Liviu H. Oprescu. Scrisoarea lui Radu, pe optsprezece pagini, ne-a delectat prin umorul ei dens. Un obicei luat de la tata care îi relata pe larg măicuței întâmplările de peste zi, mai cu seamă din călătoriile în străinătate. Scrisorile erau întocmite de tata întotdeauna în ceasurile imediat următoare evenimentelor respective, când firesc ar fi fost să se odihnească. Era un mod al lui de relaxare, de recreere. Poate că cea mai caracteristică în acest sens este scrisoarea, de „numai” șaisprezece pagini, expediată de la Oslo, la 18 martie 1928, duminică seara. [...] Odată ajunse la preoteasa Lazăr, ni se comunică regretul că nu am participat și noi la botezul nepotului ei, la petrecerea care a avut loc cu cei treisprezece invitați, dintre care cel mai plăcut musafir a fost pictorița Ileana Colonel Antonu, care a cântat și a fluierat doine, înveselind toată adunarea. O cunoșteam din anii trecuți. În drum spre casă, am întâlnit-o pe pictoriță care, bucuroasă, ne-a invitat vineri, să ne arate colecția sa de tablouri și obiecte de artă. Vineri, 17 august. Astăzi ne pregătim să mergem în vizită la Ileana Colonel Antonu – născută Cheffa – împreună cu părintele Lazăr și soția. [...] Pictorița este o femeie frumoasă, în ciuda celor șaizeci și cinci de ani ce-i poartă. E grațioasă și plină de temperament. Studiile și le-a făcut în Franța. A călătorit mult, culegând de peste tot frumosul, în toate formele lui. Originară din Bistrița, s-a stabilit până la urmă în Sângeorz. Din discuție, aflăm că multe țărănci vin la ea și o roagă ca, dintr-un chip mic, „cât un bob de porumb”, dintr-o fotografie aproape ștearsă, să le zugrăvească copilița sau feciorelul morți mai demult. Vor, sărmanele, să aibă „chipul mare și zugrăvit în culori frumoase”. Întotdeauna pictorița le-a satisfăcut dorințele. Atunci când le întreabă dacă „băiata” seamănă, mulțumirea lor este desăvârșită. „Aproape că grăiește”, răspund ele. Puia Florica Rebreanu, Pământul bătătorit de părintele meu. File de jurnal