Subiectul al III-lea, 5.

Citiți, cu atenție, următorul text: „Jean-Paul Sartre a fost un filosof de profesie care a căutat totodată să se adreseze publicului larg (...). Aidoma majorității intelectualilor de frunte, Sartre a fost un egoist desăvârșit. Date fiind împrejurările copilăriei lui, faptul nu este însă surprinzător. Sartre a fost un caz tipic de copil răsfățat, singur la părinți. Familia lui făcea parte din înalta burghezie provincială – tatăl, ofițer de marină, mama, o elvețiancă înstărită din Alsacia (...). Bunicul, care și-a dominat propriii fii, l-a copleșit pe Jean-Paul cu dragostea sa și i-a dat acces la marea sa bibliotecă. Mama era o ființă inactivă, puștiul era averea ei cea mai de preț. Îl ținea în leagăn și îi lăsa părul lung, mai lung chiar decât îl avusese micul Hemingway, și asta până când copilul a avut aproape opt ani și bunicul a hotărât sacrificarea buclelor. Sartre și-a numit copilăria „paradis”; mama sa era „această fecioară care trăia cu noi, privită și dominată de toată lumea, era acolo pentru a mă aștepta… Mama mea era a mea și nimeni nu atenta la posesiunea mea tacită. Nu am cunoscut nimic despre violență sau ură și am fost scutit de aspra ucenicie a geloziei” (...). Nu există nicio umbră de îndoială asupra faptului că a fost răsfățat. Însă atunci când avea patru ani a avut loc o catastrofă: ca urmare a unui acces de gripă, s-a ales cu un urcior la ochiul drept; urmarea a fost că nu l-a mai putut folosi niciodată. Ochii aveau să-i facă întotdeauna probleme. A purtat în mod invariabil ochelari cu lentile groase, iar la șaizeci de ani a început să orbească. Când a ajuns în cele din urmă la școală, Sartre a aflat că mama îl mințise în ceea ce privea buclele și că era urât. Deși scund, era bine clădit: cu pieptul lat și voinic, puternic. Chipul îi era însă extrem de urât, iar ochiul cu defect îl făcea aproape grotesc. Urât fiind, era atacat în mod brutal. Răspundea prin înțelepciune, dispreț, glume și a devenit acel personaj dulce-amar care este bufonul școlii (...). Sartre a beneficiat de una dintre cele mai bune educații de care s-a bucurat vreodată un om din generația sa (...). A practicat boxul și luptele. Cânta la pian, și nu cânta rău deloc, cânta bine și din gură, cu o voce puternică, și colabora cu schițe satirice la revistele de teatru ale școlii. A scris poezii, romane, piese, cântece, povestiri și eseuri filosofice. Era tot bufonul, însă cu o gamă mult mai largă de trucuri. Și-a făcut obiceiul – menținut ani de zile – de a citi circa trei sute de cărți pe an (...). Ca profesor (...), ca de altfel pe tot parcursul vieții, s-a identificat cu tineretul, în special cu tineretul studențesc. Își lăsa elevii să facă, într-o măsură mai mare sau mai mică, ceea ce doreau. Mesajul său era: individul este întru totul răspunzător de sine; are dreptul de a critica orice și pe oricine. (...) Nu trebuiau să ia notițe sau să pregătească eseuri. Nu a strigat niciodată catalogul, nu i-a pedepsit, nici nu le-a dat note (...). Războiul l-a făcut pe Sartre ceea ce este (...). Odată cu invazia germană, frontul a căzut, iar Sartre a fost luat prizonier (...). Ca și la școală, a supraviețuit făcând pe bufonul și scriind momente vesele pentru viața de lagăr. Până la eliberare, în 1941, declarat fiind „parțial orb”, a continuat să lucreze asiduu la propriile romane și piese (...). Ocupația nazistă a trezit instinctele antiautoritare ale lui Sartre. Voia să o combată. Dacă și-ar fi urmat maximele filosofice, ar fi făcut-o aruncând în aer trenurile cu trupe sau împușcând membri ai SS-ului. Nu a făcut însă aceasta. A vorbit. A scris (...). Sartre era un spirit jovial, iubitor de jazz și cabaret (...). Scopul său era de a recrea pentru sine, în viața adultă, „paradisul” fragedei copilării. (...) Scria el: „Gândeam că într-o zi, cu ajutorul lor, al tuturor, voi cuceri lumea.” (Paul Johnson, Intelectualii, Ed. Humanitas, 2012)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe: