Subiectul I, A. 3.

Citește următorul fragment:

Înainte cu douăzeci de ani, în o dimineață de februarie a anului 1866, redacțiunea noastră primi o epistolă din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr, care se subsemna „Mihail Eminovici”. Comitiva* poeziilor ne mai spunea că autorul lor este de numai 16 ani.

Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului, ne indică un talent adevărat, care avea un viitor frumos în literatura română. De aceea publicarăm cu plăcere acele inspirațiuni juvenile; prima apăru în nr. 6 al Familiei din anul acela.

Redactorul însă își permise o mică schimbare. Numele Eminovici nu-i suna bine, căci avea o terminațiune slavă; romaniză dară numele, modificând terminațiunea și, astfel, poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele Eminescu.

Autorul n-a protestat, ba a adoptat însuși acest nume și semnă apoi așa toate poeziile și scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele Eminescu în literatura noastră; scriitorul acestor șire* i-a fost nașul.

De atunci a trecut un timp îndelungat. În intervalul acesta, speranțele noastre cari ne îndemnară să publicăm primele acorduri ale lirei tânărului începător se realizează. Eminescu s-a înălțat din ce în ce mai sus pe calea Parnasului* român și astăzi putem să constatăm că dânsul este o decorare a beletristicii noastre.

Cu bucurie vedem aceasta, căci Familia a fost cuibul de unde a ieșit acest talent mare, noi l-am prezentat pentru prima oară publicului, cu cea mai mare plăcere venim dar să-i aducem tributul stimei, punând în fruntea acestui număr portretul său. […]

Din scrierile sale au apărut numai două volume. Unul conține tragedia Moartea lui Wallenstein, tradusă după Schiller, și altul – o culegere din poeziile sale, culegere apărută în 1884 la „Socec et Comp.”, în București, în edițiunea elegantă (4 lei), sub titlul Poesii de Mihail Eminescu, cu o scurtă prefață de dl T. Maiorescu.

Reflexiv doar și prea mult, poeziile lui au timbrul filosofic, care se manifestă în formă serioasă ori satirică, dar totdeauna printr-o cugetare adâncă. Drept specimen, reproducem mai la vale Epigonii, una din cele mai frumoase poezii ale lui, care deodată este un elogiu și o satiră; elogiul poeților noștri din epoca renașterii literare și satira literaturei noastre actuale, prezentându-se totodată și o altă notă caracteristică a lui Eminescu: pesimismul.

Eminescu este un nume nepieritor în literatura noastră; dl T. Maiorescu îl citează în o critică îndată după Alecsandri. Meșter al limbei noastre, ne-a prezentat frumuseți necunoscute ale ei, ne-a descoperit nuanțe și forme noi, a dat graiului poetic românesc o putere mai înaltă. Talent important, dânsul a cutreierat adâncimile cele mai profunde și s-a urcat în sferele cele mai înalte, aducând de pretutindeni comori neprețuite și dând astfel poeziei române un avânt nou.

Iosif Vulcan, Mihai Eminescu, în volumul Mărturii despre Eminescu

*comitivă – scrisoare de recomandare *șire – (la plural, în text) șiruri, rânduri *Parnas – munte în Grecia, considerat lăcașul poeziei