Subiectul I, A. 3.

Citește următorul fragment:

N-aveam mai mult de 7 – 8 ani când a venit pentru întâia oară la noi, la Fălticeni, dar eu îl cunoșteam din auzite, din câte se spuneau în casă despre cei de la Viața Românească: de Garabet Ibrăileanu, care dormea ziua și noaptea sta treaz ca huhurezul, de Constantin Stere, ce se dovedea un strașnic om politic de temut, dar care în familie era bun ca pânea cea caldă, de D. D. Pătrășcanu și […] de Topîrceanu – ieșean de adopțiune, care purta tocuri înalte și pălărie cu fund mare ca să pară mai înalt și care se dovedea cel mai de seamă ajutor al lui Ibrăileanu, la redacție. Subțirel și sprinten, părea un licean pe lângă tata, deși nu erau mai mult de șase ani între ei. Nu era frumos, un brunet cu față palidă; dar fruntea-i nobilă, deși nu prea înaltă, înflorea adeseori de câte-un cârlionț rebel scăpat din părul des și negru, pe care îl punea imediat cu malițiozitate la punct c-un pieptănuș scos din buzunărașul de la piept, unde își avea și vestitul puf de pudră cu care își potolea, la nevoie, luciul nasului. Gura, tăiată cu precizie și generozitate, arăta hotărâre, ascuțime și finețe. Pe câtă vreme ochii, ochii negri de-o vioiciune fără astâmpăr, veșnic parcă la vânătoare, vedeau și observau totul și parcă te pătrundeau până în cele mai tainice ascunzișuri. Nu puteai scăpa de ei. Te citeau ca pe-o carte. Și parcă pentru a se scuza de indiscreție, ochiul stâng flutura rapid din pleoapă, cu vicleană delicateță. - Ce-i, Miss? mi-a spus el, pe când abia ne cunoscusem, la un Paște [...] (mă poreclise Miss pentru că aveam părul ca mătasea de păpușoi, ochi albaștri-verzii, tenul roz și un nas puțintel cam lung). Ce-i, Miss? Ți-e frică de mine? Vino mai aproape, că doar n-am să te mănânc! N-aș putea spune că-mi era teamă, dar mă sfiam: sub privirea lui mă simțeam transparentă. Și doar se amesteca în jocurile noastre: bătea mingea, se lua la întrecere din fugă, juca diabolo, popice și cred că, dacă nu s-ar fi temut că-și strică ținuta cochetă și impecabilă, s-ar fi cățărat și-n copaci, cum făceam noi. Iar mai târziu, la Iași, după 1918, pe când împlinisem doar treisprezece ani, cine m-a învățat să dansez? Nu el? La un Sf. Mihai? Căci făcea parte din puținii intimi ai tatălui meu care veneau de Arminden*, de Anul Nou și de Sf. Mihai la petrecerile, uneori cu lăutari, care aveau loc în dealul Copoului. Tata îl iubea și-l prețuia pentru inteligența, talentul și discreția lui, căci era de-o discreție nemaipomenită, atât în ceea ce-i privea pe ceilalți, cât și-n ceea ce-l privea pe dânsul. Nu vorbea niciodată despre sine. Nimeni nu știa de unde vine, unde copilărise. Se auzea c-ar fi însurat. C-ar fi având un băiat. Dar nimeni nu-l văzuse. Trăia singur, într-o cămăruță mobilată. Lua masa în centru, la „Azuga”; o masă frugală, căci era cu sănătatea cam delicată și, în același timp, plin de cumpătare; după care masă, de multe ori urca în dealul Copoului și ne trezeam cu el, destul de devreme, că intra pe poartă. Îl anunțau câinii, care alergau cu toții lătrând. - Vine dl Topîrceanu!... Noi cu toții, copiii, mai mari sau mai mici, îi alergam întru întâmpinare. - Întâi cel mare!... spunea mosafirul, urcând treptele terasei dinspre grădină, cu pasu-i ușor legănat. Pentru noi, venirea lui era întotdeauna o sărbătoare; mai ales pentru cei mai mari, care, în afară de tragerea la țintă, popicele, croquetul, bumerangul și de alte multe jocuri inventate de el, prețuiam într-însul poetul și omul de spirit, veșnic prezenți în ființa lui ca o coardă-ntinsă. Profira Sadoveanu, Destăinuiri

*Arminden – nume popular al zilei de 1 Mai