Subiectul I, A. 5.

Citește următorul fragment:

București, joi 22 decembrie 1927

E prima zi de vacanță! Ce cuvinte miraculoase pentru o elevă! Cu toate astea, nu mă bucur. Așa sunt eu; aștept, aștept cu nerăbdare un lucru și după ce l-am căpătat nu mai îmi face nicio plăcere. Așa a fost și cu vacanța. Nu-i vorbă, nu mi se arată prea strălucită. Când mă gândesc că o să vină Bubi la București mi se face rău. O să-l am toată vacanța pe cap. N-ar trebui să scriu aceste cuvinte, căci e „un băiat foarte reușit” (cum îi zice mama). Știe mai multe limbi, face scrisori frumoase (cu stil), e primul în clasă, face sporturi, în fine, e un băiat model. Deși am scris în râs toate astea, văd că așa e. Nu știu de ce oare nu-l prea am eu la stomac. [...] Mă uit să văd ce am scris până acum [...]. În loc să spun ce am făcut azi, am înșirat vrute și nevrute. Așa, acuma să anunț marele eveniment care s-a săvârșit azi: am fost prima dată la patinaj. Mă înțelesesem cu Dida să vină să mă ia la 9½, dar a venit la 10¾, așa că până atunci m-am învârtit și am exersat la pian. Era să fac cunoștință cu băiatul lui Rusu (chiriașul nostru), dar nu l-am găsit acasă, plecase de la 7 dimineața. La patinaj. Parcă mă văd cu inima cât un purice și cu pieptul înainte, cum băteam la ușa lui Rusu. Orice aș face, tot timidă rămân cu străinii. În casă sunt obraznică și cu un străin mă fac mică, mică [...]. După cum am spus, la unsprezece a sosit Dida. Era foarte drăguță cu costumul ei de patinaj. Adică nu – am greșit – nu era drăguță cu costumul, ci cu figura ei. Are o față mică și simpatică, așa că o îmbracă bine orice pune. Și eu... când mă gândesc mi se strică toată buna dispoziție. [...] Deci îmi reiau firul povestirii, această persoană care nu e decât una și aceeași cu mine a plecat azi-dimineață la patinaj. Mai întâi am colindat câteva magazine ca să-și ia Dida patine și, după aceea, ne-am dus la Cișmigiu, la patinoarul din față. [...]

Tineri, tinere, toți petrec, patinează, beau, mănâncă... Numai inima mea se strânge și pocăie sărăcuța... Și stau, tremur, mă uit cum se duce și vine lumea, numai eu nu patinez. De ce? Mi-e frică! Ah! Frica asta în fața oricărui lucru mă omoară. Tare mi-e frică să nu dau înapoi și în fața evenimentelor mai însemnate din viață. A, da. Iar am scris: mi-e frică, se putea altfel?

După ce am dârdâit bine, de mi s-au făcut picioarele sloi, m-am avântat pe gheață „de brațul Didei”. N-am avut nicio altă senzație decât... frica. După ce-am mers puțin pe gheață, m-am dus iar în sală. Și iar tremuram de frig și iar mă simțeam oropsită, tare oropsită. Trecea atâta lume prin fața mea și toată mulțimea aceea era fericită... sau părea, cel puțin. Poate fiecare învățase să-și spuie că-i fericit. Cel puțin fața lor așa arăta.

Stam și mă gândeam: sunt fată sportivă, patinez, joc tenis, am să ajung o fată modernă! Eu? Nu, niciodată, simt că nu-s făcută eu pentru asta. Și Fanny care mă invidiază că pot merge la patinaj! Dacă aș putea, cu dragă inimă aș lăsa-o în locul meu. Dar nu se poate... fiecare trebuie să meargă cum îi dictează mediul în care trăiește, nu după înclinările sale.

Maria Banuș, Însemnările mele