Subiectul I, A. 5.

Citește următorul fragment:

Fără Ion Pillat n-ar fi întreagă galeria scriitorilor care au trăit și s-au manifestat în spațiul dintre cele două războaie mondiale. Puțin cunoscut și apreciat de confrați, pentru lipsa lui din mijlocul lor, el a trăit totuși intens și a cunoscut o parte din glorie în viață. Pillat a fost un poet de interior. Departe totdeauna de zgomotul orașelor, a preferat biblioteca, studiul, singurătatea, liniștea, casa, oricăror altor risipiri. A scris mult, a tradus și a umblat. Este, poate, unul dintre singurii scriitori din vremea lui care a călcat cel mai mult țara pas cu pas, a căutat să-i descifreze frumusețile și a iubit-o pentru că a cunoscut-o. I-a colindat mănăstirile, i-a știut monumentele și, mai ales, s-a îmbătat până la extaz de măreția munților și de neliniștea permanentă a mării. Pe Ion Pillat nu cred că ar putea spune cineva că l-a cunoscut total, și aceasta nu pentru că era un om complicat. Dimpotrivă, amabil, simplu în expunere, scăpa totuși printre degete celui care ar fi vrut să-l cunoască mai de aproape. Era un poet dublat de un cunoscător adânc al sufletului omenesc. În tinerețea mea, cum am mai mărturisit și cu alte ocazii, m-a interesat să cunosc, să aud, să-mi însemn și, pentru că nu voiam să rămân numai la cei care frecventau cafeneaua literară, am căutat împrejurări favorabile și pentru cunoașterea acelora pe care nu-i puteam întâlni decât în drum. [...] Găsisem la anticariat o plachetă din poezia lui Francis Jammes, în traducerea lui și a lui N. I. Herescu. Am cumpărat-o și am alergat din nou la Constantin Stelian, rugându-l să-mi înlesnească un autograf, dar cum acesta era tocmai în perioada unor examene, a trebuit să-mi amân bucuria. Prilejul s-a ivit tocmai la Ziua Cărții, în anul 1938. Era într-o convorbire cu Horia Furtună și Ion Minulescu. Vorbeau despre traduceri și Ion Pillat tocmai voia să demonstreze că traducerile sunt o necesitate și că apariția lor masivă dovedește lipsa literaturii autohtone de calitate, de unde și dezinteresul cititorului român față de lucrările scriitorilor români. - Este adevărat, susținea el, că traducerea umple un gol, dar ea trebuie să completeze, nu să înlocuiască. M-a întrebat de ce vreau autograful. Răspunsul că aveam o bibliotecă frumoasă și că voiam s-o fac mai frumoasă se părea că l-a încântat. După ce mi-a scris câteva rânduri pe prima pagină a cărții, a scos din buzunar placheta Satul meu, apărută în colecția „Cartea vremii”, în anul 1923, și-a semnat pe ea numele, a pus data și mi-a întins-o. - Tot pentru biblioteca dumitale! M-am dus repede, am cumpărat Scrisori către Plante, carte care îmi apăruse cu un an mai înainte [...], am scris pe ea câteva rânduri și m-am grăbit să i-o dau. L-am mai întâlnit după aceea de multe ori la Gândirea. Acum, de câte ori îl salutam, îmi zâmbea, iar când se ivea prilejul, îmi întindea mâna ca unui vechi cunoscut.

Virgil Carianopol, Ion Pillat, în volumul Scriitori care au devenit amintiri