Subiectul I, A. 2.

Citește următorul fragment:

În anul 1930, familia Rebreanu a cumpărat o casă și o mică grădină cu pomi și vie la 3 km de Pitești, în comuna Valea Mare, o casă veche, situată pe o pantă de deal, dispusă cu fața spre miazăzi, însorită toată ziua, cu o priveliște minunată, având în față dealuri acoperite de vii și pomi fructiferi și o pădure seculară, deci o perspectivă plină de încântare. Casa trebuia reparată, modernizată, trebuiau noi dependințe, împrejmuită cu gard, via lucrată, pomii curățați, pavaj, grădină cu flori... Toate cereau bani, care lipseau. Rebreanu s-a împrumutat la o bancă din Pitești. Câțiva ani a plătit din greu rate, dobânzi mari, și multe alte necazuri, dar, până la sfârșit, familia Rebreanu avea o reședință la țară, cu confort modern, într-o poziție minunată, în aer curat, unde scriitorul, într-un mediu prielnic de liniște, a putut să gândească, să scrie romanele care i-au adus gloria, titlul de academician, care l-au încadrat nemuritor în literatura română și străină. Aici a trăit anii cei mai buni, aici era locul de relaxare, aici își primea oaspeții, nu prea numeroși, și prietenii mai mult din familie; familia Rebreanu, familia Mihail Sorbul, familia Ionel Rădulescu și familia mea ne întâlneam în reuniuni familiale și prietenești, când la Valea Mare, când la Gălășești-Argeș, la reședința lui Sorbul, când la mine, la Pitești. Eu, devenit medic al acestor familii, le-am cunoscut și zilele bune și zilele grele, necazurile, bolile, care se abăteau adesea asupra lor. [...] Liviu Rebreanu era o figură reprezentativă: un bărbat înalt, falnic, cu o înfățișare distinsă, cu părul blond, pieptănat cu o buclă pe fruntea senină, ochi albaștri-verzui, cu un zâmbet luminos. Vorbea cu o voce caldă, ușor răgușită, liniștit, fără gesturi. Mergea cu pași mari, siguri; se îmbrăca îngrijit, de o eleganță naturală. Întreaga lui ținută arăta o deosebită distincție, care impunea respect. Comportarea lui față de oameni era aceea a unui om bun, blând, cu multă răbdare, avea multă simplitate în conversație, evita folosirea cuvintelor pompoase și radicale, era ușor de înțeles de orice convorbitor. Indiferent cu cine vorbea, avea răbdare să asculte cu atenție și bunăvoință, făcea impresia că studia pe cel ce îl avea în față. În decursul anilor, arareori l-am auzit vorbind despre operele sale, evita sistematic astfel de subiecte. Avea o modestie, chiar un fel de timiditate înnăscută, făcea abstracție de meritele sale, de rezultatele sale în literatură, era mai bucuros să asculte pe cineva decât să vorbească, era un fel de interiorizat, totuși asculta cu plăcere glume spuse de alții, râzând uneori cu poftă. Citea, se cultiva zilnic, avea la Valea Mare o bibliotecă bogată, ocupând pereții unei camere, cu cărți de diferiți scriitori, cu diferite subiecte, în diferite ediții. [...] Îl pasiona studiul cerului: în nopțile senine studia cărți de astronomie și cu o lunetă, din pridvorul casei, studia stelele pe cer. Printre puținele pasiuni, îi făcea o mare plăcere să conducă mașina, cu geamurile deschise; avea nevoie de aer mult, curat, să vadă verdeață, flori, natura îl înviora; grădina casei de la Valea Mare cu pomi, via și florile ei îi făceau o deosebită atracție, păstrată din copilăria petrecută la țară. [...] Văzut în ansamblu, Rebreanu părea a fi un optimist, păstra încredere în toate acțiunile lui, ducea o viață liniștită, puțin pretențios cumpătată, se simțea peste tot și întotdeauna mulțumit.

Vasile Tițescu, L-am cunoscut pe Liviu Rebreanu, în vol. Amintiri despre Liviu Rebreanu