Subiectul I, A. 4.

Citește următorul fragment:

Am ajuns cu trenul într-o seară de toamnă. E o mică localitate minieră, unde lumea e obișnuită cu vizitatori străini. Casă arătoasă, iar în față un rând de dalii înalte, roșii, violete și galbene care, la lumina becului electric, arătau feeric. Soțul, funcționar public; ea, absolventă de liceu și un băiețaș de cinci ani și jumătate, care avea să fie prietenul meu. Mă cunoșteau din casa învățătoarei și știau că sunt unchiul lor din Bucovina. M-au primit prietenos ca pe o rudă despre care nu știau mare lucru [...]. La puțin timp după sosirea mea, stăpâna casei a căzut bolnavă și avea să zacă o lună și jumătate, îngrijită de medicul circumscripției locale. M-am oferit să duc eu gospodăria, aducându-mi aminte că, la mama acasă, deși copil încă, făcusem lucrul acesta cu îndemânare. Când părinții plecau la muncă, lăsau totul în seama mea, îngrijeam un frate și surorile mai mici, vedeam de orătănii* spre bucuria mamei [...]. Întâia grijă era să pregătesc hrana porcilor, fierbând cartofii, dozând cantitatea de urluială*, răcind fiertura, fiindcă nu te jucai cu foamea furibundă a indivizilor acestora, care altfel și-ar fi ars gâtlejul. Apoi aruncam grăunțele la păsări, căci, dacă n-o făceam la timp, năvăleau peste mine în bucătărie. Fierbeam laptele și pregăteam cafeaua. Laptele e cel mai hoț aliment; te pândește cum nu ești atent, sare din oală spumegând și s-aruncă în foc ca un călugăr budist. Se scula băiețașul [...]. Eram o atracție pentru el, fiindcă aveam o barbă căruntă și o lulea grozavă, cum nu mai avea nimeni în sat. Îl puneam în rânduială și luam împreună micul-dejun. Tata pleca prea de dimineață. Era foarte dificil la masă. Ca mulți copii de vârsta lui, nu voia să mănânce. Atunci a trebuit să mâncăm în joacă. Toate numele politice le cunoștea și toate personagiile din cărțile ce i se citiseră. Îl luam pe genunchi și-i spuneam: Acum mâncăm pe Roosevelt, acum mâncăm pe Churchill [...]. Îi mânca pe toți cu unt și marmeladă de măceșe pe pâine și cafea cu lapte. De unde mai înainte aceste delicii erau fade, că nu merita să pună gurița pe ele, acum, condimentate cu celebrități, aveau un gust extraordinar, spre hazul părinților. [...] După asta, cu hârtie și creion, mergeam la bolnavă, stabileam meniul zilei și scriam amănunțit cum se prepară fiecare mâncare. Cum multe le știam, n-am greșit mai niciodată. Am descoperit că vocația mea adevărată era aceea de bucătar. [...] Bineînțeles, asistentul meu în noua meserie, care îmi plăcea, și colaboratorul meu la bucătărie era băiețașul, nelipsit de lângă mine. La masă, ne simțeam obligați ca noi să mâncăm mai cu poftă bunătățile pregătite de amândoi. Mai avea și alte cusururi băiețașul. În vecinătate, nu era niciun copil de seama lui cu care să se joace. Și cum duduia de energie și cum n-avea ce face cu ea, o ștergea de-acasă și colinda prin tot satul, fără să spună când și unde a plecat. Deștept foc și umblăreț, toată lumea îl cunoștea. Părinții nu înțelegeau acest vagabondaj. Tatăl n-avea timp să se ocupe de el, deși amândoi îl adorau. Pe maică-sa, dispariția lui în necunoscut o băga în groază. Doamne ferește, cine știe ce putea să i se întâmple.

Nichifor Crainic, Pribeag în țara mea. Sub mască. Memorii. 23 august 1944 – 24 mai 1947 *orătănii – păsări de curte *urluială – boabe de cereale măcinate și întrebuințate ca hrană pentru animale