Subiectul I, B.

Citește următorul fragment:

Eram, în 1960, tânăr redactor la Gazeta literară, când colega mea Andriana Fianu mi-a propus pe neașteptate, într-o după-amiază, s-o însoțesc acasă la Tudor Arghezi, de unde urma să luăm un text pe care poetul îl pregătise pentru revistă. [...]

I-am fost recunoscător Andrianei Fianu pentru ideea de-a mă lua cu ea la Arghezi, asta în primul moment, după care m-au copleșit emoțiile și mai c-aș fi renunțat. Atât că, ghicindu-mi frământarea, energica Adi nu mi-a lăsat timp să mă răzgândesc, ci m-a luat scurt: „Hai că nu te mănâncă, grăbește-te că-ntârziem!”. Ce era să fac? Am urmat-o fără murmur, pe drum tot gândindu-mă cum să mă comport când mă voi afla în fața marelui om. Voi fi ochi și urechi, dar mut, am decis până la urmă. Voi fi însoțitorul mut al colegei mele, care, prietenă cu Mițura*, obișnuită a casei, va avea ea toată inițiativa. Înainte de-a ne urca în troleibuz, în Piața Romană, am cumpărat flori, căci ne aflam în preajma zilei de 21 mai, când era aniversarea lui Arghezi. Și nu o aniversare oarecare, poetul împlinind chiar atunci optzeci de ani.

În epoca de care vorbesc, familia Arghezi ocupa un apartament la parterul unui mic bloc de pe Bulevardul Aviatorilor, în vecinătatea imediată a pieței cu același nume, azi Piața Charles de Gaulle. Am sunat, cineva ne-a deschis, conducându-ne într-un living cu ferestre mari, unde, după ce am așteptat câteva minute, a intrat poetul, neînsoțit. Ce m-a izbit îndată au fost pașii repezi făcuți de Arghezi, siguranța mișcărilor de om în toată puterea. Imaginea contrasta frapant cu aceea a neajutorării fizice pe care-o aveam despre poet de la cele câteva apariții în săli publice. Acolo pășea încet, ezitant, sprijinit în baston și ținut întotdeauna de braț de atleticul Baruțu*. Aici, în schimb, în spațiul intim, Arghezi se mișca dezinvolt, fără baston și fără Baruțu. Peste puțin timp a intrat și doamna Paraschiva, care s-a așezat pe un fotoliu, alături de Arghezi. [...]

De ce mi-era teamă, n-am scăpat. Adi m-a prezentat, cum era firesc, din moment ce mă adusese cu ea, dar a adăugat, rea inspirație, că sunt critic literar, unul dintre criticii tineri [...] în care se pun speranțe etc. Arghezi a reacționat, săgetându-mă cu o întrebare care m-a descumpănit: „Și ce vrei dumneata să critici?”. M-am pierdut, cred că roșisem, după care totuși am încercat să articulez un răspuns care era mai degrabă o dezvinovățire. Că eu de fapt nu vreau să critic ceva sau pe cineva, că mai mult decât să scriu îmi place să citesc, că dacă am o pasiune este cititul, însă, din obligație redacțională, trebuie din când în când să fac prezentări de cărți, nu neapărat critice… „Așa mai merge”, mi-a oprit Arghezi chinuita perorație*, schițând parcă și un zâmbet, după care m-a lăsat în plata Domnului, nemaiîntrebându-mă nimic. Fapt este că în acea împrejurare, luat repede și țintuit de privirea ironică a poetului, m-am lepădat nu ca Petru, de trei ori, ci numai o dată, de profesiunea pe care tocmai începusem s-o practic, de bine, de rău. Nu am mințit totuși în ce privește plăcerea cititului, care o întrecea, cum o întrece și acum, pe aceea a scrisului.

Gabriel Dimisianu, O vizită la Tudor Arghezi, în vol. Amintiri și portrete literare

*Mițura și Baruțu – fiica și fiul lui Tudor Arghezi *perorație – vorbire însuflețită, care caută să convingă