Subiectul I, B.

Citește următorul fragment:

În ce mă privește, student la Medicină (numai că în sala de disecție citeam piesele lui Shakespeare și frecventam mai mult disciplinele de la Litere), rolul jucat de profesorul de Estetică a fost covârșitor. Veneam de la țară, elev silitor desigur, dar complet neintrodus în domeniile care mă atrăgeau, lipsit de gust în materie de arte și informație culturală – un adevărat „barbar” care nimerise în mijlocul Atenei, blocat de o timiditate aproape morbidă. Prima acțiune eficientă pe care a avut-o profesorul Liviu Rusu asupra mea a fost aceea de „a sparge” tocmai această timiditate. [...]

Educația și instruirea mea estetică au început, însă, cu „Audițiile muzicale” pe care profesorul Liviu Rusu le ținea în prelungirea Seminarului de Estetică. Acestea, de asemenea, făceau săli pline. Ele complineau în mod nesistematic o reală istorie a muzicii simfonice clasice: audierea fiecărui disc era precedată de o expunere a profesorului.

Pentru mine, atmosfera avea ceva incredibil: de inițiere într-un domeniu al unei arte de care eram total străin. În viața mea, până atunci, nu fusesem la un concert, nici nu ascultasem muzică simfonică. Intram într-un univers pe care nici măcar nu-l bănuisem, în care fiecare descoperire constituia un nou moment de delectare, în care – întâi de toate – aveam revelația propriei persoane. [...]

Ca în tot ceea ce făcea profesorul, prezența sa fizică – vocea, gesticulația, pledoaria – precum și termenii săi marcau ca o pecete materia însăși a lecției: de-a lungul anilor, de câte ori am ascultat Mozart sau Beethoven, de pildă, în memoria mea apărea figura profesorului, iar unele dintre expresiile sale – deosebit de plastice – se însoțeau inevitabil de surâsurile sau chiar ironiile noastre. Nimic nu leagă pe elev de profesorul său mai mult decât omul care, coborând de pe estradă, ți se alătură asemenea unui camarad cu care poți să conversezi – prin cuvinte sau numai tăcând – de acord sau în contradictoriu. [...]

În atmosfera acelor ani, când războiul – care era în toi – părea a se desfășura pe altă planetă, Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj, refugiată la Sibiu, trăia cu ardoare o rivalitate culturală pasionantă: între grupul de studenți mediciniști conduși de profesorul de anatomie Victor Papilian – care era un remarcabil prozator și dramaturg – și grupul celor de la Litere, Filosofie și Drept, animat de la catedră de Liviu Rusu, iar la nivel de cenaclu de Lucian Blaga. [...]

„Arena” întrecerii culturale între studenții de la Medicină și cei de la Litere a fost teatrul amator universitar. [...] Profesorul Liviu Rusu a regizat un spectacol cu O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. Astăzi, montarea asigurată de profesorul nostru de Estetică ar apărea, desigur, ca o realizare modestă, cu „îndrăzneli” care au devenit lucruri de rutină ale artei scenice. Dar, pe vremea aceea, soluțiile artistice, experimentale, existente în acel spectacol, au avut mare efect: actorii înaintau spre scenă printre cele două rânduri de spectatori; unii interpreți se aflau în loje, îi interpelau pe cei din sală înainte de a coborî în spațiul scenic; la un moment dat, sufleorul dădea la o parte capacul cuștii sale pentru a interveni etc. [...]

Spectacolul mi se pare a fi fost foarte important pentru noi, întrucât indica o sferă de preocupări care aveau să caracterizeze activitatea literară a tuturor prietenilor mei. Ștefan Aug. Doinaș, Liviu Rusu, în vol. Evocări