Subiectul al III-lea, 2.

Citiți, cu atenție, următorul text: „Arthur Schopenhauer nu era ceea ce azi s-ar numi o persoană jovială. Degeaba s-ar căuta printre adnotările acelora care l-au cunoscut un rând în care să fie prezentat într-o lumină favorabilă sau cel puțin neutră. Personajul care reiese din ansamblul scrierilor sale și ale contemporanilor e caracterizat de trăsături de obicei prea puțin de apreciat: supărăcios, antisocial, arogant și orgolios, încrezut și vanitos, (...), misogin și mizantrop.(...). Când se enerva pe pudelul său îl insulta numindu-l „om”. Era un conservator în cel mai strict sens al cuvântului, adică voia să păstreze banii moșteniți de la tatăl lui care îi permiteau să trăiască „pentru”, nu „din” filosofie (...). Cititorii pot simți pe propria piele sarcasmul acid și coroziv al autorului care, în prologul de la „Lumea ca voință și reprezentare”, afirmă fără ocolișuri că, cel mai probabil, ei nu vor înțelege nimic din tratat pentru că nu se ridică la înălțimea lui intelectuală, că nu întotdeauna e din vina cărții dacă, atunci când te lovești peste frunte cu ea, țeasta sună a gol, și să nu le pară rău pentru banii pe care i-au cheltuit, având în vedere că, prin supracoperta sa elegantă, cartea o să dea foarte bine în camera amantei (...). A trecut complet neobservat și ignorat până după vârsta de șaizeci de ani, trăind din salariu și ducând o viață singuratică, fără să se căsătorească vreodată, convins de valoarea ideilor lui și de faptul că, mai devreme sau mai târziu, omenirea va ajunge să le accepte. În ultimii patru ani de viață s-a bucurat de faimă și de recunoaștere, un succes pe care l-a primit cu enormă plăcere, precum și de o serie de admiratori docili care îl idolatrizau. Departe de a practica moderația și renunțarea pe care le recomanda ca demers etic, Schopenhauer îndrăgea mâncarea bună, fuma trabucuri scumpe și era pasionat de concerte, de opere lirice și de teatru. În tinerețe și la maturitate a avut mai multe relații sentimentale. Judeca relațiile umane pe verticală, în termeni de supunere și de admirație în care, bineînțeles, el ocupa poziția dominantă. Doar în copilărie și în prima tinerețe a cunoscut prietenia (...). Corespondența dintre mamă și fiu arată clar că între cei doi raporturile erau corecte și respectuoase, dar nicidecum strânse. Johanna nu se interesa aproape deloc de starea de spirit a fiului ei, de cum creștea și de cum își consolida personalitatea la atâția kilometri distanță de casă; mai curând îi povestea ce i se întâmpla ei și îi dădea fiului sfaturi formale, lipsite de referințe personale. Această trăsătură distantă și rece care se reflectă în corespondență a marcat fără îndoială felul în care Arthur a stabilit în viitor relații cu ceilalți (...). Însemnările mamei sunt elocvente în descrierea caracterului lui Arthur: „Ești deranjant și insuportabil și mi se pare extrem de dureros să conviețuiesc cu tine. Toate calitățile tale bune se năruie și nu folosesc la nimic în societate din cauza aroganței tale; pur și simplu pentru că nu poți să-ți controlezi mania de a vrea să știi totul mai bine decât ceilalți, de a le găsi tuturor defecte, numai ție nu”. Putem pune cap la cap aceste note ale Johannei cu cele ale biografului Rüdiger Safranski: „Scopenhauer era lipsit de toleranță (..), cu o hotărâre și o fermitate rare în luările de poziție științifice și literare. Nu folosea jumătăți de cuvinte, nici cu prietenii, nici cu adversarii, și era foarte înclinat să ia în derâdere: deseori dovedea o impertinență umoristică desăvârșită”. Putem trage concluzia că, oricât i-am admira inteligența, modul lui de a fi era mai curând neplăcut”. (Joan Solé, Schopenhauer. Pesimismul devine filosofie, Ed. Litera, București, 2020)