Subiectul al III-lea, 2.

Citiți, cu atenție, următorul text:

„Micul Ion Luca a zburdat, până a fost dat la școală, prin poienele pădurii mânăstirești; dacă este adevărat că de la vârsta cea mai fragedă se fixează trăsăturile temeinice ale firii, copilul își căuta camarazi oriunde, fără ifose de domnișor(...); îl vedem, cu închipuirea, isteț și voluntar, organizînd jocurile și punând la cale pozne de tot felul. În climatul dulce al locurilor păduroase,(...) copiii stăpîneau peste raiurile de verdeață și poalele dealurilor,(...) iar bunii părinți n-ar fi putut stăpâni pornirile zglobii ale lui Ion, desigur nesupus și pârdalnic, a cărui istețime nativă era privită cu admirație și indulgență.

Copilăria și adolescența lui Caragiale se caracterizează prin zburdălnicie, independență și, până la un punct, tendință către refractarism. Luca și Ecaterina au avut de luptat cu temperamentul rebel, greu de stăpânit al lui Iancu. Ei au adoptat, în împrejurare, cea mai bună metodă, a îngăduinții relative, care dă rezultate mai bune decât constrângerea. Am văzut, dintr-o scrisoare a lui Luca adresată fiicei sale, cum îi recomanda să nu țină seamă de năzbâtiile lui Iancu, care are un fond mai bun decât pare. Trăsătura este definitorie și valabilă dincolo de momentul redactării ei. În definitiv, Iancu nu se purtase, în tot timpul vieții lui Luca, ca unii dintre copiii familiilor burgheze, stricând liniștea părinților prin faptele cele mai necugetate. Dimpotrivă, a primit slujba de copist, obținută prin stăruințele tatălui,(...) și dacă este adevărat că a absolvit și clasa V-a secundară, probabil în capitală, lucrul arată că școlarul, chiar dacă se lăsa greu, nu era o fire cu totul neînfrânată. La moartea tatălui, însă, Iancu se scutură de servitutea birocratică și începe a-și impune voința în fața văduvei. Strămutarea familiei la București este a doua biruință a tânărului voluntar, înlesnită probabil de sfaturile rudelor bucureștene. Din acest moment, un fiu rău s-ar fi emancipat cu totul de obligațiile familiale, părăsindu-și mama și sora. Iancu s-a arătat vrednic de îndatoririle unui pretimpuriu șef de familie. De la vârsta generoasă a celor 18 ani, s-a purtat bărbătește, căutând să-și găsească mijloacele de întreținere pentru dânsul și ai lui. Ca sufleor de al doilea și copist în trupa Pascaly, concesionară a Teatrului Național din București, suficient retribuit, a putut face față nevoilor. Pentru Caragiale, datoria, credem noi, nu era atât un comandament etic, cât elanul afectiv al inimii. Iancu se simțea legat de ai lui organic, fără să-și bată capul cu principiile morale. La 20 de ani(...) este sănătos și robust și rezistă bine în feluritele îndeletniciri, muncind și alergând toată ziua și sfârșind cu lucrul de noapte al corectorului.(...) În 1885, la nașterea lui Mateiu, Caragiale, care nu era căsătorit cu mama copilului său, îl declară însă la Oficiul stării civile (...) și la vârsta când Mateiu dădea prilej admonestărilor părintești, Caragiale ducea greul întreținerii lui, a mamei și surorii lui și își făcea un nume prin perseverență.

Posteritatea - cuvânt prin care înțelegem strict generația noastră, a păstrat despre personalitatatea omenească a lui Caragiale prejudecata boemei. O biografie romanțată (B. Jordan-Lucian Predescu), cu naive mijloace apologetice și cu o pretinsă viziune tragică a existenței marelui scriitor, îl situează în atmosfera fumurie a vieții de cafenea. (...)Tradiția orală, transmisă de cei ce l-ar fi cunoscut pe Caragiale, face dintr-însul un autentic și exclusiv reprezentant al ”vieții de boemă", chiar fără participarea cabotinilor din romanul lui Murger. Spre deosebire de versiunea curentă, rigidul moralist care a fost Ion Slavici a dat un strălucit certificat de bună purtare vechiului său prieten:” I. Luca Caragiali a fost bun fiu, bun soț și bun părinte”. (Șerban Cioculescu, Viața lui I.L.Caragiale)