Citiți, cu atenție, următorul text:
„În ce stă așadar taina netăgăduitei vraje a acestui om? Farmecul personal? Talentul? Cultura? Oricât de mari ar fi fost nu putea constitui izvorul unei asemenea forțe. Voința? Desigur, o trăsătură dominantă la Brătianu, deși contemporanii vă vor vorbi toți mai mult de procedee mlădioase, părintești, cuceritoare, decât de o voință neînduplecată, autoritară sau supărătoare.[…]
Desigur, Brătianu avea abilități, multe și mari abilități. Arta politicii implică, în mânuirea oamenilor, în îndrumarea evenimentelor, în aprecierea nesfârșitelor contingențe, un minimum indispensabil de abilitate. Dar nu abilitatea caracteriza pe Brătianu. Firea lui era prea entuziastă, inima lui prea caldă. În el găseai vocația unui apostol, nu calculul rece al unui ambițios sau sufletul împietrit al unui simplu strateg politic.[…] Ion C. Brătianu a dominat și epoca și pe contemporanii săi prin minunatul complex al însușirilor lui. În el s-au contopit într-un tot armonios nu numai mari și numeroase calități, dar, ceea ce este mai curios, calități care, îndeobște, se contrazic unele pe altele. Spre pildă, el era totdeauna idealist și realist, cumpătat și îndrăzneț, autoritar și seducător, modest când era vorba de el, mândru și intransigent când era vorba de țara lui.
Autoritar și fermecător, Ion C. Brătianu a putut împăca și aceste antinomii, […], dar această autoritate nu se întemeia nici pe teamă, nici pe tiranie, ci numai pe dragoste, încredere, pe stimă, pe recunoștință și admirație. Brătianu câștiga, nu subjuga sufletele. Oamenii îl urmau pentru că îl iubeau, iar nicidecum pentru că le siluia voința sau fiindcă îi ademenea cu foloase și cu onoruri.”
(I.G. Duca, Portrete și amintiri)
Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:
