Subiectul al III-lea, 4., toate variantele

Citiți, cu atenție, următorul text:

Prințul Carol a fost un copil gingaș; vioiciunea tinerească era atenuată de un anumit calm, care s-a manifestat de timpuriu în felul lui de a fi; delicat la chip și cu un fizic aproape ca de fată, cu păr închis la culoare și ușor ondulat, el s-a bucurat totuși de o sănătate robustă.(…)

Aici, la Münster, s-a manifestat deja independența firii sale și, dublată de o anumită ambiție, dorința ca toate să și le datoreze lui însuși, și nu unor privilegii deținute prin naștere. Faptul de a se număra printre Hohenzollerni l-a umplut totdeauna de o mândrie pe deplin justificată, dar tocmai de aceea voia ca prin forțe proprii și ca urmare a bagajului său de cunoștințe și aptitudini să cucerească locul pe care alți principi îl consideră ca pe ceva ce li se cuvine pur și simplu. Aceasta ne explică multe din mentalitatea tânărului prinț, dar și din evoluția de mai târziu a principelui și regelui, care permanent și-a impus exigențele cele mai înalte și care, în simplitatea lui soldățească, a explicat în repetate rânduri: „Ceea ce poate să facă omul însuși nu se cade să lase a fi făcut de un altul.“

Nu era nevoie să-l avertizeze pe prinț (căpitanul von Hagens) să nu depășească limitele fixate și să se ferească de tentațiile vieții marelui oraș. Afectuos, generos și cu o bogată viață lăuntrică, acesta era modest și reținut în manifestările sale exterioare, dându-i dreptate lui Goethe, care, într-o controversă cu Herder privind scopul educației principilor, făcuse observația că și excesul de bine dăuna (…).

Limpezimea gândirii se împletea cu un tact armonios în abordarea și rezolvarea problemelor pe care viața le pune fiecăruia, celui de pe treapta cea mai înaltă, ca și celui mai umil. La aceasta se adăugau lipsa totală de prejudecăți și înțelegerea pentru greșelile și poticnelile omenești. Om de principii ferme, de la care nu se abătea niciodată, prințul era credincios față de sine însuși și credincios față de alții, nelăsându-se niciodată cuprins de porniri pătimașe, dar impunându-și cu tărie voința atunci când era convins de dreptatea lui.

Mintea sa vioaie, marea lui energie, spiritul întreprinzător mereu proaspăt își puneau scopuri mai înalte. Nicidecum obsedat de himere, nicidecum înclinat spre aventură sau urmărind din cine știe ce motive planuri ambițioase, ci cântărind totul cu calm și seriozitate, el se văzu pus în fața unei misiuni înalte, pe măsura unui om adevărat: să devină un principe autentic și salvator al unui popor până acum împilat, jefuit, parțial disprețuit, să introducă ordine pe acele meleaguri prost gospodărite, să elibereze țara de zgura și presiunea politică, să fie un exemplu luminos pentru locuitorii ei, care au rămas în fond oameni buni, și să-i ducă la acea prosperitate de care se bucură celelalte state civilizate – să creeze ceva solid și temeinic nu numai pentru prezent, ci și pentru viitor!

(Paul Linderbeng, Carol I Regele României)

Citiți, cu atenție, următorul text: Thomas Jefferson a fost o personalitate enciclopedică radicală, care a transpus în cuvinte principiile Revoluției Americane și apoi, în calitate de om de stat, a pus acele cuvinte în practică. Retras, puternic și plin de ambiție, Jefferson a fost un vizionar politic cu o capacitate de anticipare uimitoare, un politician care poseda măiestrie și o viclenie discretă și care avea capacitatea de a coordona conspirații fără să lase nici un indiciu al implicării lui. (…) Deși amabil și fermecător, avea o aversiune puternică pentru dezbateri și rareori vorbea în public, având grijă să nu-și dezvăluie niciodată gândurile, decât în jurnalele lui și câtorva parteneri de încredere. Forța lui Jefferson stătea în scrisul său. Încoronarea ei o reprezintă Declarația de Independență. În calitate de delegat la cel de-al Doilea Congres Continental din Philadelphia în 1776, Jefferson a devenit autorul principal al documentului care nu recunoștea suveranitatea britanică. În expunerea sa, a susținut libertatea și egalitatea universale. Aceasta a fost prima cartă a drepturilor civile, documentul fondator al libertății. Marca minții inegalabile a lui Jefferson, hotărărea lui de a apăra libertatea și imensa lui generozitate față de semenii săi se observă în fiecare cuvânt al declarației. (…) Și-a câștigat reputația de radical demagog, dar, ca al treilea președinte al Statelor Unite, începând cu 1801, Jefferson a dat dovadă de cumpătare și finețe în prevenirea schismei ideologice care amenința să distrugă tânăra națiune. ”Suntem cu toții republicani - suntem cu toții federaliști", a declarat el la inaugurarea în funcția de președinte. (…) Cel care a declarat că ”toți oamenii sunt creați egali" a fost aspru criticat pentru atitudinile lui rasiste. Jefferson se opunea, în principiu, sclaviei. (...) Singura lui carte, ”Însemnări despre statul Virginia”, a scos la iveală, în abordarea chestiunii sclaviei, o puternică opoziție față de amestecul raselor (...) întemeiată pe opoziția ireconciliabilă dintre dreptate și autoconservare. „Ne aflăm într-o situație fără ieșire i-a spus el unui prieten referitor la sclavie, și nici nu putem să rămânem acolo, nici nu putem să ieșim în siguranță”. (…) Jefferson a dat dovadă de o energie și de o creativitate fenomenale. Cunoștea franceza, italiana, spaniola, latina, greaca și engleza veche. La 71 de ani, îl citea pe Platon în original. Compara dialecte ale indigenilor americani. A fost un fin arheolog (...) și un enofil (...). Aducea pe furiș plante și semințe din călătoriile sale, ca să-și îmbogățească noua țară. A inventat un scaun rotitor și o variantă primitivă a ușii automate. A fost un arhitect magnific: construcțiile concepute de el - Universitatea Virginia și moșia Monticello din Virginia fac acum parte din patrimoniul mondial. Biblioteca lui, (...) a devenit Biblioteca Congresului. La Casa Albă, președintele Jefferson își primea invitații în papuci, (...) primea bucuros vizitatori, doar din când în când, refugiindu-se la moșia lui Poplar Forest în căutarea singurătății după care tânjea. Toată America a dorit să-l omagieze pe radicalul republican care se dovedise a fi cel mai mare arhitect al Americii. A murit pe 4 iulie 1826, la cea de-a 50-a aniversare a zilei în care Declarația de Independență proclamase libertatea pentru toată lumea. (Simon Sebag Montefiore, Titani ai istoriei, Editura Litera)

Citiți, cu atenție, următorul text: „Jean-Paul Sartre a fost un filosof de profesie care a căutat totodată să se adreseze publicului larg (...). Aidoma majorității intelectualilor de frunte, Sartre a fost un egoist desăvârșit. Date fiind împrejurările copilăriei lui, faptul nu este însă surprinzător. Sartre a fost un caz tipic de copil răsfățat, singur la părinți. Familia lui făcea parte din înalta burghezie provincială – tatăl, ofițer de marină, mama, o elvețiancă înstărită din Alsacia (...). Bunicul, care și-a dominat propriii fii, l-a copleșit pe Jean-Paul cu dragostea sa și i-a dat acces la marea sa bibliotecă. Mama era o ființă inactivă, puștiul era averea ei cea mai de preț. Îl ținea în leagăn și îi lăsa părul lung, mai lung chiar decât îl avusese micul Hemingway, și asta până când copilul a avut aproape opt ani și bunicul a hotărât sacrificarea buclelor. Sartre și-a numit copilăria „paradis”; mama sa era „această fecioară care trăia cu noi, privită și dominată de toată lumea, era acolo pentru a mă aștepta… Mama mea era a mea și nimeni nu atenta la posesiunea mea tacită. Nu am cunoscut nimic despre violență sau ură și am fost scutit de aspra ucenicie a geloziei” (...). Nu există nicio umbră de îndoială asupra faptului că a fost răsfățat. Însă atunci când avea patru ani a avut loc o catastrofă: ca urmare a unui acces de gripă, s-a ales cu un urcior la ochiul drept; urmarea a fost că nu l-a mai putut folosi niciodată. Ochii aveau să-i facă întotdeauna probleme. A purtat în mod invariabil ochelari cu lentile groase, iar la șaizeci de ani a început să orbească. Când a ajuns în cele din urmă la școală, Sartre a aflat că mama îl mințise în ceea ce privea buclele și că era urât. Deși scund, era bine clădit: cu pieptul lat și voinic, puternic. Chipul îi era însă extrem de urât, iar ochiul cu defect îl făcea aproape grotesc. Urât fiind, era atacat în mod brutal. Răspundea prin înțelepciune, dispreț, glume și a devenit acel personaj dulce-amar care este bufonul școlii (...). Sartre a beneficiat de una dintre cele mai bune educații de care s-a bucurat vreodată un om din generația sa (...). A practicat boxul și luptele. Cânta la pian, și nu cânta rău deloc, cânta bine și din gură, cu o voce puternică, și colabora cu schițe satirice la revistele de teatru ale școlii. A scris poezii, romane, piese, cântece, povestiri și eseuri filosofice. Era tot bufonul, însă cu o gamă mult mai largă de trucuri. Și-a făcut obiceiul – menținut ani de zile – de a citi circa trei sute de cărți pe an (...). Ca profesor (...), ca de altfel pe tot parcursul vieții, s-a identificat cu tineretul, în special cu tineretul studențesc. Își lăsa elevii să facă, într-o măsură mai mare sau mai mică, ceea ce doreau. Mesajul său era: individul este întru totul răspunzător de sine; are dreptul de a critica orice și pe oricine. (...) Nu trebuiau să ia notițe sau să pregătească eseuri. Nu a strigat niciodată catalogul, nu i-a pedepsit, nici nu le-a dat note (...). Războiul l-a făcut pe Sartre ceea ce este (...). Odată cu invazia germană, frontul a căzut, iar Sartre a fost luat prizonier (...). Ca și la școală, a supraviețuit făcând pe bufonul și scriind momente vesele pentru viața de lagăr. Până la eliberare, în 1941, declarat fiind „parțial orb”, a continuat să lucreze asiduu la propriile romane și piese (...). Ocupația nazistă a trezit instinctele antiautoritare ale lui Sartre. Voia să o combată. Dacă și-ar fi urmat maximele filosofice, ar fi făcut-o aruncând în aer trenurile cu trupe sau împușcând membri ai SS-ului. Nu a făcut însă aceasta. A vorbit. A scris (...). Sartre era un spirit jovial, iubitor de jazz și cabaret (...). Scopul său era de a recrea pentru sine, în viața adultă, „paradisul” fragedei copilării. (...) Scria el: „Gândeam că într-o zi, cu ajutorul lor, al tuturor, voi cuceri lumea.” (Paul Johnson, Intelectualii, Ed. Humanitas, 2012)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text:

Toma Caragiu era un bărbat puternic, frumos, înalt, cu umerii lați și piept bombat, fața îngustă cu pomeți proeminenți, ochii negri ce scânteiau senin și fascinant, în care se citea un straniu sarcasm combinat cu o uimire ghidușă (...). Actorul avea o inteligență profundă, scormonitoare, intuia bine caracterul oamenilor, era un mare pamfletar al scenei, reușind să se impună în Teatrul “L.S. Bulandra”, continuând tradiția farselor bune, pe care le născocea pentru alții. Fiind conștient de talentul uriaș pe care-l avea, Toma Caragiu a lucrat asupra lui însuși pentru a se dărui în întregime semenilor săi (...), pentru el arta constituind un mijloc de apropiere, de comunicare cu oamenii, iar cei care i-au fost în preajmă, știu foarte bine acest lucru. Toma Caragiu repugna izolarea și înstrăinarea orgolioasă față de oameni, el simțindu-se bine doar între ei, împărtășindu-le nu doar bucuriile ci și amărăciunile. Acesta era un personaj unic, inconfundabil, cu o inimaginabilă disponibilitate, atât ca artist cât și ca om. Toma a fost prietenul tuturor (...). Sensul existenței sale ca și actor a fost publicul, el fiind fericit când reușea să-i facă pe oameni să râdă. Pe scenă, Toma Caragiu dorea să-l lași singur, de capul lui, să facă ce vrea, acesta reușind să se impună și prin monolog, care era cel mai greu gen artistic de însuflețit. Toma Caragiu nu s-a remarcat printr-un personaj anume, personajul lui rămânând propria persoană, Caragiu însuși, ca monstru sacru, ca interpret genial, creator al tuturor textelor comico-dramatice și al propriei sale viziuni asupra realității trăite (...). Acesta a fost un perfecționist, mereu nemulțumit de nivelul la care se exprima pe scenă, pregătindu-și fiecare apariție în fața spectatorilor cu o migală de bijutier.

Geo Călugăru consemna în cartea sa că „Toma Caragiu a fost o personalitate impresionantă care însă, ca oricare dintre noi, a avut și slăbiciuni. Una dintre ele era că nu se putea abține și râdea foarte ușor pe scenă. Colegii actori, știind asta, îl provocau mereu. Mai greu era a doua zi, când pentru toți care îi făcuseră șotii, devenea din nou dom’ director. Dar reușea să tragă această linie, se impunea pentru că știa foarte bine să discearnă între răspundere și meserie” (...). „Colegii de scenă îl descriau pe Toma ca fiind ambițios, dornic de a juca și energic, dar mereu cu un surâs în colțul gurii. Partener de șotii și complice la pozne, Toma a fost, nu o dată, victimă a câte unei glume amicale. Într-o perioadă în care locuia temporar într-o cabină de teatru, colegii, profitând de somnul său adânc, după o zi istovitoare, n-au stat pe gânduri, l-au luat binișor în brațe și l-au cărat pe scenă, în timpul spectacolului. Ce față avea când s-a trezit în pijama, în decorul tabloului 8. A rămas de pomină pentru toți cei care l-au văzut“ (...).

La vârsta de 28 de ani, Toma Caragiu este numit director al Teatrului de Stat din Ploiești (...). La scurt timp după numirea în această funcție, își dă seama că Ploieștiul este un oraș dificil pentru teatru, spectatorii pasionați se duceau să vadă spectacole la București (...). Directoratul lui Toma Caragiu a fost momentul care a ridicat definitiv statutul teatrului din Ploiești de la nivelul unui teatru de provincie la nivelul unui teatru de prestigiu. Toma Caragiu a fost un dedicat administrator. Între 1953 și 1965, pe scena teatrului din Ploiești s-au pus în scenă 90 de premiere, o performanță care niciodată nu a mai putut fi egalată (...). Răsplata eforturilor și izbânzilor sale nu a întârziat. Numărul amicilor și admiratorilor săi ploieșteni a crescut simțitor, oameni din afara teatrului, foști colegi de liceu și actori erau mândri de a fi onorați de prietenia sa (...).

Toată lumea își respecta directorul, iar femeia de serviciu, sosind în zorii zilei la teatru, spre a face focul și a mătura, l-a găsit pe Toma Caragiu la birou, preocupat să rezolve maldărul de hârtii cu situații, rapoarte, grafice, memorii, referate, cereri, propuneri, planuri, cronici. Închizând cu grijă ușa cabinetului, spre a nu-l deranja, profund mișcată, bătrâna i-a urat în gând: „Dă, doamne, să nu moară niciodată!”

(https://aboutpeople.ro/ro/toma-caragiu/)

Citiți, cu atenție, următorul text:

Prietenul meu Marcu e înalt, uscat, cu ochii mari și bulbucați, părul creț, mâinile lungi, picioarele lungi. Stă în banca din fund și citește romane franțuzești. Băieții îl cred prost și îi spun, din pricina lungimii nasului, ,,Țăndărică’’; iar pentru că e evreu, îl mai strigă și ,,Marcălă’’. Marcu nu se supără nici de o poreclă, nici de cealaltă. Vine în fiecare dimineață cu romanul în ghiozdan și-l citește liniștit, în fund. Dacă este zgomot, se încruntă și citește. Dacă băieții sar pe bănci, își îndeasă degetele în urechi și citește. Dacă luptele se dau chiar în banca lui, se mută în altă bancă și citește. (...) Citește și când profesorii se găsesc în clasă. Atunci își rezeamă cartea de spinarea colegului din față. Citește și când explică profesorii (...). La teze copiază. Scoate cartea sau fițuicile, sau îi suflă vecinul. Pare calm și nu se gândește la cele ce s-ar întâmpla de va avea nenorocul să-l prindă. Profesorii îl cred neghiob și incult. Când iese la tablă, se înroșește și spune banalități sau se bâlbâie, sau nu spune nimic. Lucrul acesta a silit pe băieți să-l clasifice drept un iremediabil prost. Unii, mai cu scrupule în clasificări, se întreabă cum, după atâta lectură, nu poate Marcu scoate ceva mai mult la lecție decât bâlbâiala lui ignorantă sau tăcerea și mai ignorantă. Băieții îl numesc comunist, anarhist, și Marcu nu se supără, pentru că el i-a silit să-l numească astfel. Venea la școală cu broșuri de propagandă socialistă, cu cărțulii de Engels și Kautsky, cu ”Capitalul” lui Marx. Odată a adus în geantă două cărți franțuzești, cu scoarțele roșii: ”L’unique” al lui Stirner și un volum gros de Kropotkin. Marcu spunea că sunt foarte interesante, dar băieții - informați de el - au aflat că volumele sunt anarhiste și l-au privit cu teamă. (...) Marcu n-a mărturisit niciodată serios ca e adept al anarhismului. A spus numai că e interesant și ne-a explicat, când l-am rugat, teoriile anarhiste. Dacă vrea, însă, să necăjească pe aristocrați, se declara ucenic fățiș al lui Kropotkin și Bakunin. (...) Nu orișicine poate sta de vorbă cu Marcu. La fiecare frază pe care o rostește, el găsește motive să se îndoiască. (...) De câte ori izbutește să „turbeze" pe vreunul, Marcu e mulțumit. Își trece degetele rășchirate prin părul cârlionțat și nu-și mai găsește locul. De aceea nu poate orișicine poate sta de vorbă cu el. (Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop)

Citiți, cu atenție, următorul text: Harold Washington a fost primul afro-american care a deținut această funcție (primar al orașului Chicago, n.n.) – un politician volubil, cu un spirit exuberant. Părinții mei îl simpatizau pentru modul în care reușea să-și condimenteze cu citate din Shakespeare discursurile altfel rustice și pentru pofta legendară, molipsitoare cu care mânca pui prăjit la evenimentele populare din South Side. Cel mai important era că nu suporta mașinăria bine gresată a Partidului Democrat, care administra de multă vreme orașul Chicago, oferind contracte publice gras plătite finanțatorilor politici și ținându-i, în general, pe negri în serviciul partidului, fără să le permită decât rareori să ajungă în funcții oficial alese. Cu o campanie axată pe reforma sistemului politic al orașului și pe o mai bună îngrijire a cartierelor neglijate, Washington a câștigat alegerile la limită. Avea un stil neobrăzat și un temperament îndrăzneț. Era capabil să-și sfâșie adversarii cu elocvența și intelectul lui. Era un supererou negru și inteligent. Intra în conflict frecvent și fără teamă cu membrii din vechea gardă a consiliului municipal, în general, albi și era considerat un fel de legendă vie, mai ales de către locuitorii de culoare ai orașului, care au văzut în mandatul lui sursa unui nou spirit al progresismului. (Michelle Obama, Povestea mea)

Citiți, cu atenție, următorul text:

„Micul Ion Luca a zburdat, până a fost dat la școală, prin poienele pădurii mânăstirești; dacă este adevărat că de la vârsta cea mai fragedă se fixează trăsăturile temeinice ale firii, copilul își căuta camarazi oriunde, fără ifose de domnișor(...); îl vedem, cu închipuirea, isteț și voluntar, organizînd jocurile și punând la cale pozne de tot felul. În climatul dulce al locurilor păduroase,(...) copiii stăpîneau peste raiurile de verdeață și poalele dealurilor,(...) iar bunii părinți n-ar fi putut stăpâni pornirile zglobii ale lui Ion, desigur nesupus și pârdalnic, a cărui istețime nativă era privită cu admirație și indulgență.

Copilăria și adolescența lui Caragiale se caracterizează prin zburdălnicie, independență și, până la un punct, tendință către refractarism. Luca și Ecaterina au avut de luptat cu temperamentul rebel, greu de stăpânit al lui Iancu. Ei au adoptat, în împrejurare, cea mai bună metodă, a îngăduinții relative, care dă rezultate mai bune decât constrângerea. Am văzut, dintr-o scrisoare a lui Luca adresată fiicei sale, cum îi recomanda să nu țină seamă de năzbâtiile lui Iancu, care are un fond mai bun decât pare. Trăsătura este definitorie și valabilă dincolo de momentul redactării ei. În definitiv, Iancu nu se purtase, în tot timpul vieții lui Luca, ca unii dintre copiii familiilor burgheze, stricând liniștea părinților prin faptele cele mai necugetate. Dimpotrivă, a primit slujba de copist, obținută prin stăruințele tatălui,(...) și dacă este adevărat că a absolvit și clasa V-a secundară, probabil în capitală, lucrul arată că școlarul, chiar dacă se lăsa greu, nu era o fire cu totul neînfrânată. La moartea tatălui, însă, Iancu se scutură de servitutea birocratică și începe a-și impune voința în fața văduvei. Strămutarea familiei la București este a doua biruință a tânărului voluntar, înlesnită probabil de sfaturile rudelor bucureștene. Din acest moment, un fiu rău s-ar fi emancipat cu totul de obligațiile familiale, părăsindu-și mama și sora. Iancu s-a arătat vrednic de îndatoririle unui pretimpuriu șef de familie. De la vârsta generoasă a celor 18 ani, s-a purtat bărbătește, căutând să-și găsească mijloacele de întreținere pentru dânsul și ai lui. Ca sufleor de al doilea și copist în trupa Pascaly, concesionară a Teatrului Național din București, suficient retribuit, a putut face față nevoilor. Pentru Caragiale, datoria, credem noi, nu era atât un comandament etic, cât elanul afectiv al inimii. Iancu se simțea legat de ai lui organic, fără să-și bată capul cu principiile morale. La 20 de ani(...) este sănătos și robust și rezistă bine în feluritele îndeletniciri, muncind și alergând toată ziua și sfârșind cu lucrul de noapte al corectorului.(...) În 1885, la nașterea lui Mateiu, Caragiale, care nu era căsătorit cu mama copilului său, îl declară însă la Oficiul stării civile (...) și la vârsta când Mateiu dădea prilej admonestărilor părintești, Caragiale ducea greul întreținerii lui, a mamei și surorii lui și își făcea un nume prin perseverență.

Posteritatea - cuvânt prin care înțelegem strict generația noastră, a păstrat despre personalitatatea omenească a lui Caragiale prejudecata boemei. O biografie romanțată (B. Jordan-Lucian Predescu), cu naive mijloace apologetice și cu o pretinsă viziune tragică a existenței marelui scriitor, îl situează în atmosfera fumurie a vieții de cafenea. (...)Tradiția orală, transmisă de cei ce l-ar fi cunoscut pe Caragiale, face dintr-însul un autentic și exclusiv reprezentant al ”vieții de boemă", chiar fără participarea cabotinilor din romanul lui Murger. Spre deosebire de versiunea curentă, rigidul moralist care a fost Ion Slavici a dat un strălucit certificat de bună purtare vechiului său prieten:” I. Luca Caragiali a fost bun fiu, bun soț și bun părinte”. (Șerban Cioculescu, Viața lui I.L.Caragiale)

Citiți, cu atenție, următorul text: „Arthur Schopenhauer nu era ceea ce azi s-ar numi o persoană jovială. Degeaba s-ar căuta printre adnotările acelora care l-au cunoscut un rând în care să fie prezentat într-o lumină favorabilă sau cel puțin neutră. Personajul care reiese din ansamblul scrierilor sale și ale contemporanilor e caracterizat de trăsături de obicei prea puțin de apreciat: supărăcios, antisocial, arogant și orgolios, încrezut și vanitos, (...), misogin și mizantrop.(...). Când se enerva pe pudelul său îl insulta numindu-l „om”. Era un conservator în cel mai strict sens al cuvântului, adică voia să păstreze banii moșteniți de la tatăl lui care îi permiteau să trăiască „pentru”, nu „din” filosofie (...). Cititorii pot simți pe propria piele sarcasmul acid și coroziv al autorului care, în prologul de la „Lumea ca voință și reprezentare”, afirmă fără ocolișuri că, cel mai probabil, ei nu vor înțelege nimic din tratat pentru că nu se ridică la înălțimea lui intelectuală, că nu întotdeauna e din vina cărții dacă, atunci când te lovești peste frunte cu ea, țeasta sună a gol, și să nu le pară rău pentru banii pe care i-au cheltuit, având în vedere că, prin supracoperta sa elegantă, cartea o să dea foarte bine în camera amantei (...). A trecut complet neobservat și ignorat până după vârsta de șaizeci de ani, trăind din salariu și ducând o viață singuratică, fără să se căsătorească vreodată, convins de valoarea ideilor lui și de faptul că, mai devreme sau mai târziu, omenirea va ajunge să le accepte. În ultimii patru ani de viață s-a bucurat de faimă și de recunoaștere, un succes pe care l-a primit cu enormă plăcere, precum și de o serie de admiratori docili care îl idolatrizau. Departe de a practica moderația și renunțarea pe care le recomanda ca demers etic, Schopenhauer îndrăgea mâncarea bună, fuma trabucuri scumpe și era pasionat de concerte, de opere lirice și de teatru. În tinerețe și la maturitate a avut mai multe relații sentimentale. Judeca relațiile umane pe verticală, în termeni de supunere și de admirație în care, bineînțeles, el ocupa poziția dominantă. Doar în copilărie și în prima tinerețe a cunoscut prietenia (...). Corespondența dintre mamă și fiu arată clar că între cei doi raporturile erau corecte și respectuoase, dar nicidecum strânse. Johanna nu se interesa aproape deloc de starea de spirit a fiului ei, de cum creștea și de cum își consolida personalitatea la atâția kilometri distanță de casă; mai curând îi povestea ce i se întâmpla ei și îi dădea fiului sfaturi formale, lipsite de referințe personale. Această trăsătură distantă și rece care se reflectă în corespondență a marcat fără îndoială felul în care Arthur a stabilit în viitor relații cu ceilalți (...). Însemnările mamei sunt elocvente în descrierea caracterului lui Arthur: „Ești deranjant și insuportabil și mi se pare extrem de dureros să conviețuiesc cu tine. Toate calitățile tale bune se năruie și nu folosesc la nimic în societate din cauza aroganței tale; pur și simplu pentru că nu poți să-ți controlezi mania de a vrea să știi totul mai bine decât ceilalți, de a le găsi tuturor defecte, numai ție nu”. Putem pune cap la cap aceste note ale Johannei cu cele ale biografului Rüdiger Safranski: „Scopenhauer era lipsit de toleranță (..), cu o hotărâre și o fermitate rare în luările de poziție științifice și literare. Nu folosea jumătăți de cuvinte, nici cu prietenii, nici cu adversarii, și era foarte înclinat să ia în derâdere: deseori dovedea o impertinență umoristică desăvârșită”. Putem trage concluzia că, oricât i-am admira inteligența, modul lui de a fi era mai curând neplăcut”. (Joan Solé, Schopenhauer. Pesimismul devine filosofie, Ed. Litera, București, 2020)

Citiți, cu atenție, următorul text:

Toma Caragiu era un bărbat puternic, frumos, înalt, cu umerii lați și piept bombat, fața îngustă cu pomeți proeminenți, ochii negri ce scânteiau senin și fascinant, în care se citea un straniu sarcasm combinat cu o uimire ghidușă (...). Actorul avea o inteligență profundă, scormonitoare, intuia bine caracterul oamenilor, era un mare pamfletar al scenei, reușind să se impună în Teatrul “L.S. Bulandra”, continuând tradiția farselor bune, pe care le născocea pentru alții. Fiind conștient de talentul uriaș pe care-l avea, Toma Caragiu a lucrat asupra lui însuși pentru a se dărui în întregime semenilor săi (...), pentru el arta constituind un mijloc de apropiere, de comunicare cu oamenii, iar cei care i-au fost în preajmă, știu foarte bine acest lucru. Toma Caragiu repugna izolarea și înstrăinarea orgolioasă față de oameni, el simțindu-se bine doar între ei, împărtășindu-le nu doar bucuriile ci și amărăciunile. Acesta era un personaj unic, inconfundabil, cu o inimaginabilă disponibilitate, atât ca artist cât și ca om. Toma a fost prietenul tuturor (...). Sensul existenței sale ca și actor a fost publicul, el fiind fericit când reușea să-i facă pe oameni să râdă. Pe scenă, Toma Caragiu dorea să-l lași singur, de capul lui, să facă ce vrea, acesta reușind să se impună și prin monolog, care era cel mai greu gen artistic de însuflețit. Toma Caragiu nu s-a remarcat printr-un personaj anume, personajul lui rămânând propria persoană, Caragiu însuși, ca monstru sacru, ca interpret genial, creator al tuturor textelor comico-dramatice și al propriei sale viziuni asupra realității trăite (...). Acesta a fost un perfecționist, mereu nemulțumit de nivelul la care se exprima pe scenă, pregătindu-și fiecare apariție în fața spectatorilor cu o migală de bijutier.

Geo Călugăru consemna în cartea sa că „Toma Caragiu a fost o personalitate impresionantă care însă, ca oricare dintre noi, a avut și slăbiciuni. Una dintre ele era că nu se putea abține și râdea foarte ușor pe scenă. Colegii actori, știind asta, îl provocau mereu. Mai greu era a doua zi, când pentru toți care îi făcuseră șotii, devenea din nou dom’ director. Dar reușea să tragă această linie, se impunea pentru că știa foarte bine să discearnă între răspundere și meserie” (...). „Colegii de scenă îl descriau pe Toma ca fiind ambițios, dornic de a juca și energic, dar mereu cu un surâs în colțul gurii. Partener de șotii și complice la pozne, Toma a fost, nu o dată, victimă a câte unei glume amicale. Într-o perioadă în care locuia temporar într-o cabină de teatru, colegii, profitând de somnul său adânc, după o zi istovitoare, n-au stat pe gânduri, l-au luat binișor în brațe și l-au cărat pe scenă, în timpul spectacolului. Ce față avea când s-a trezit în pijama, în decorul tabloului 8. A rămas de pomină pentru toți cei care l-au văzut“ (...).

La vârsta de 28 de ani, Toma Caragiu este numit director al Teatrului de Stat din Ploiești (...). La scurt timp după numirea în această funcție, își dă seama că Ploieștiul este un oraș dificil pentru teatru, spectatorii pasionați se duceau să vadă spectacole la București (...). Directoratul lui Toma Caragiu a fost momentul care a ridicat definitiv statutul teatrului din Ploiești de la nivelul unui teatru de provincie la nivelul unui teatru de prestigiu. Toma Caragiu a fost un dedicat administrator. Între 1953 și 1965, pe scena teatrului din Ploiești s-au pus în scenă 90 de premiere, o performanță care niciodată nu a mai putut fi egalată (...). Răsplata eforturilor și izbânzilor sale nu a întârziat. Numărul amicilor și admiratorilor săi ploieșteni a crescut simțitor, oameni din afara teatrului, foști colegi de liceu și actori erau mândri de a fi onorați de prietenia sa (...).

Toată lumea își respecta directorul, iar femeia de serviciu, sosind în zorii zilei la teatru, spre a face focul și a mătura, l-a găsit pe Toma Caragiu la birou, preocupat să rezolve maldărul de hârtii cu situații, rapoarte, grafice, memorii, referate, cereri, propuneri, planuri, cronici. Închizând cu grijă ușa cabinetului, spre a nu-l deranja, profund mișcată, bătrâna i-a urat în gând: „Dă, doamne, să nu moară niciodată!”

(https://aboutpeople.ro/ro/toma-caragiu/)

Citiți, cu atenție, următorul text:

În zorii reci ai zilei de 16 februarie 1926, la Frankfurt, în Germania, s-a născut o fetiță. I-au pus numele Margot Betti Frank, în cinstea bunicii și a mătușii sale – un nume simplu, dar menit să fie rostit cu tandrețe, nu cu istorie. Pentru părinții ei, Otto și Edith Frank, Margot a fost începutul unei lumi pline de promisiuni. Ei au notat fiecare zâmbet, fiecare prim pas, fiecare clipă mică, ca și cum ar fi putut opri timpul înainte ca istoria să-l zdrobească. Margot a crescut într-o casă caldă, ordonată, unde cărțile aveau un loc pe masă, iar conversațiile despre bine și rău începeau devreme. Avea părul închis la culoare, ochii mari și senini, și o fire blândă, retrasă, dar plină de înțelepciune. Era, spuneau cunoscuții, o fată care nu avea nevoie să vorbească tare ca să fie auzită. Un prieten din copilărie își amintea: „Margot reușea în tot ce făcea, dar nu se lăuda niciodată. Era genul de persoană în care puteai avea încredere deplină.”

Când familia Frank a fost forțată să părăsească Germania nazistă și să se stabilească în Amsterdam, Margot s-a adaptat cu discreție și demnitate. A învățat limba olandeză repede (...) și a continuat să exceleze la școală. Era disciplinată, atentă, o elevă model – nu din ambiție, ci dintr-un simț profund al datoriei. Într-o vreme în care ura începea să se strecoare în fiecare colț al Europei, Margot credea încă în puterea educației și în bunătatea oamenilor. Dar lumea nu avea să-i lase timp pentru visuri simple. În iulie 1942, familia Frank a primit un ordin de deportare. Margot era cea vizată. Avea doar șaisprezece ani. În aceeași seară, părinții au hotărât să dispară. Și astfel, familia Frank – Otto, Edith, Margot și Anne – s-a ascuns în Anexa Secretă de pe Prinsengracht 263, la Amsterdam. În spatele zidurilor înguste și al ferestrelor acoperite, viața a continuat în șoaptă. Anne scria, râdea, visa cu voce tare. Margot, în schimb, tăcea și studia. Își făcea lecțiile singură, cu o rigurozitate tăcută, încercând să mențină ordinea într-un haos care nu mai avea reguli. Visa să devină moașă, să ajute la aducerea pe lume a copiilor, să-și dedice viața grijii față de alții. Visul ei era, într-un fel, o formă de speranță pură – să fie acolo, când viața începe, chiar dacă trăia în mijlocul morții care îi vâna. Ca și sora ei, și Margot ținea un jurnal. Dar acel jurnal nu a fost niciodată găsit. Nimeni nu știe ce gânduri a scris acolo, ce temeri a ascuns între file, ce rugăciuni a adresat nopților fără stele. Tot ce a rămas din ea sunt amintirile altora – umbre de gesturi, frânturi de blândețe, ecouri ale unei inteligențe liniștite. Istoria i-a furat vocea, dar nu și prezența.

În august 1944, familia Frank a fost trădată și arestată. Au fost duși la Westerbork, apoi la Auschwitz, și în cele din urmă la Bergen-Belsen. Acolo, într-un câmp de noroi și suferință, Margot și Anne și-au petrecut ultimele luni din viață. Foamea, frigul și tifosul au făcut mai mult decât orice soldat. În februarie 1945, cu puțin înainte ca lagărul să fie eliberat, Margot a murit. Avea 19 ani. Câteva zile mai târziu, a murit și Anne. Surorile care împărțiseră o cameră, un secret și o tăcere, au plecat împreună. Despre Margot s-a vorbit puțin. Anne a devenit glasul generației pierdute, simbolul inocenței ucise, numele care a răsunat în întreaga lume. Dar fără Margot, acel jurnal nu ar fi existat. Ea a fost liniștea din spatele furtunii, echilibrul, sprijinul nevăzut. A fost, cum spunea Otto Frank mai târziu, „lumina constantă într-o casă care trăia în întuneric”. Margot Frank nu a avut parte de glorie, nici de citate, nici de monumente. Dar în felul ei tăcut, a reprezentat curajul suprem: acela de a rămâne uman într-o lume care își pierduse umanitatea. Iar povestea ei, deși aproape pierdută, ne amintește că istoria nu este făcută doar din eroi care scriu, ci și din suflete care trăiesc cu demnitate – și mor fără ca cineva să le audă vocea. (https://www.facebook.com/asmarandi.alexandra: Margot Frank–sora tăcută din spatele unui jurnal care a schimbat lumea)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text: Harold Washington a fost primul afro-american care a deținut această funcție (primar al orașului Chicago, n.n.) – un politician volubil, cu un spirit exuberant. Părinții mei îl simpatizau pentru modul în care reușea să-și condimenteze cu citate din Shakespeare discursurile altfel rustice și pentru pofta legendară, molipsitoare cu care mânca pui prăjit la evenimentele populare din South Side. Cel mai important era că nu suporta mașinăria bine gresată a Partidului Democrat, care administra de multă vreme orașul Chicago, oferind contracte publice gras plătite finanțatorilor politici și ținându-i, în general, pe negri în serviciul partidului, fără să le permită decât rareori să ajungă în funcții oficial alese. Cu o campanie axată pe reforma sistemului politic al orașului și pe o mai bună îngrijire a cartierelor neglijate, Washington a câștigat alegerile la limită. Avea un stil neobrăzat și un temperament îndrăzneț. Era capabil să-și sfâșie adversarii cu elocvența și intelectul lui. Era un supererou negru și inteligent. Intra în conflict frecvent și fără teamă cu membrii din vechea gardă a consiliului municipal, în general, albi și era considerat un fel de legendă vie, mai ales de către locuitorii de culoare ai orașului, care au văzut în mandatul lui sursa unui nou spirit al progresismului. (Michelle Obama, Povestea mea)

Citiți, cu atenție, următorul text: „Astăzi ar fi foarte greu să găsești pe cineva care să nu fi auzit vorbindu-se despre Sigmund Freud. Fie cu privire la lumea viselor, fie a inconștientului, numele lui este un reper obligatoriu atât pentru profanul în probleme filosofice, cât și pentru erudit (...). Multe dintre fotografiile rămase de la Freud ne înfățișează un bărbat cu barbă deasă, în general căruntă, și cu ochi pătrunzători, de multe ori încadrați de ochelari rotunzi. Aproape întotdeauna îl vedem cu fața încruntată. Această purtare severă ne-ar putea duce cu gândul la un intelectual arogant, înfumurat și dogmatic. Nimic mai departe de realitate. Sigmund Freud era o persoană amabilă, neafectată și deloc îngâmfată. Din contră, foarte adesea spunea că nu prea e dotat cu capacități intelectuale! Înconjurat de apropiați, Freud se arăta întotdeauna jovial și își etala simțul umorului. Sigur că, în apărarea ideilor lui, era tenace, chiar încăpățânat, dar în niciun caz dogmatic sau intransigent. De aceea, firea lui tolerantă și marea lui dragoste de adevăr l-au făcut să fie îndrăgit de prieteni și de mulți dintre colaboratorii lui (...). În ceea ce privește raporturile personale, Freud a fost întotdeauna foarte discret. Totuși, se păstrează mare parte a corespondenței lui cu Martha, din timpul celor patru ani de logodnă, cea care a devenit soția psihanalistului austriac, cu care a avut șase copii. Această scrisoare surprinzătoare, de exemplu, ne dezvăluie caracterul fermecător de candid și în același timp voit sincer al lui Freud: „Știu că nu ești frumoasă în sensul pe care l-ar da un pictor sau un sculptor acestui cuvânt. Dacă insiști pe o precizare riguroasă a sensului cuvintelor, atunci mă voi vedea nevoit să admit că nu ești frumoasă. Totuși, nu te-am lingușit niciodată cu vorbele mele. Eu nu știu să măgulesc, chiar dacă, da, pot greși. Ceea ce voiam să fac să se înțeleagă este până în ce punct farmecul ființei tale se exprimă în chipul și în trupul tău, până în ce punct aspectul tău arată cât ești de dulce, de generoasă și de echilibrată. În ceea ce mă privește, am fost întotdeauna mai curând insensibil la frumusețea formală” (...). Originalitatea și curajul teoriilor lui Freud, precum și constanța sa personală, rigoarea și marea lui onestitate intelectuală, fac din el un om de știință și un intelectual demn de admirație. Prin urmare, e ușor de imaginat că Sigmund Freud și rezultatele în domeniul psihanalizei vor continua să fascineze generațiile viitoare”. (Marc Pepiol Marti, Freud. Călătorie în adâncurile eului, Editura Litera, București, 2020)

Citiți, cu atenție, următorul text: „Ove are 59 de ani și este întruchiparea perfectă a bătrânului morocănos, tipicar și plin de principii, care se află într-un continuu război cu lumea (...). A împânzit cartierul cu avertizări și interdicții și are grijă ca acestea să fie respectate: în fiecare dimineață pleacă în inspecție pentru a se asigura că nu s-a dat vreo spargere, că deșeurile sunt sortate corect, că nicio bicicletă n-a fost lăsată în locuri nepermise. Se ia la harță cu toți cei care încalcă regulile, vecinii nu prea îl înghit. Ove este o persoană inflexibilă, care crede în ordine, în rutină, în cumpătare și în lucrurile care rămân neschimbate. Se pricepe să repare și să construiască, îi plac numerele și casele, este fidel unei singure mărci de automobil: Saab. Vorbește puțin, dar face multe, pentru că „bărbații sunt ceea ce fac, nu ceea ce spun” (...). Își plătește facturile la timp și nu a avut vreodată concediu medical. Este încăpățânat și suspicios, convins că toată lumea vrea să-l înșele, că societatea s-a umplut de idioți care nu sunt în stare nici să schimbe un bec (...). Ove se simte din ce în ce mai inutil într-o societate de incompetenți și leneși. El nu își mai găsește un loc și un rost într-o lume în care totul devine computerizat și nimeni nu mai face lucruri care durează (...), în care oamenii nu mai vor să muncească și să-și asume responsabilități. O lume a bărbaților cu bărbi elaborate și pantaloni prea strâmți, care-și schimbă regulat serviciul, nevasta și mașina, o lume în care loialitatea și calitatea nu mai valorează nici cât negru sub unghie (...). Dacă l-ai cunoaște pe Ove în realitate, fără a ști prea multe despre trecutul lui, probabil că l-ai considera un om antipatic, de care e mai bine să te ferești, dacă nu vrei să intri într-o dispută interminabilă. Însă, dincolo de fațada dură și morocănoasă, Ove este un om cumpătat, integru, muncitor, curajos și principial, cum rar mai găsești în zilele noastre (...). După o copilărie deloc ușoară și câteva evenimente care l-au făcut să-și piardă încrederea în oameni, Ove s-a închis într-o carapace de ursuzenie și țâfnă, care se topește doar în preajma soției sale, Sonja. Cei doi sunt tot atât de diferiți ca noaptea de zi, și nimeni nu înțelege de ce Sonja, o femeie luminoasă, care răspândește în jur căldură și optimism, a ales să-și petreacă viața alături de Ove. Ea este poate singura persoană care îl înțelege și îi apreciază calitățile, care știe să-i scoată la lumină latura caldă și îngăduitoare, singura care vede piatra prețioasă ascunsă adânc în bulgărele de gheață. Sonja este culoarea din lumea în alb și negru a lui Ove (...). Merită din plin să citiți „Un bărbat pe nume Ove” de Fredrik Backman, nu doar pentru complexitatea protagonistului, ci și pentru importanța unor subiecte abordate: pierderea unui om drag și, odată cu el, a sensului vieții; toleranța față de minorități și de persoanele cu altă orientare sexuală; importanța principiilor, a caracterului, a căutării dreptății; adaptarea la o nouă vârstă și la o lume în continuă schimbare”. (http://lecturile-emei.blogspot.com/2017/06/un-barbat-pe-nume-ove-fredrik-backman.html)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text: „Născută într-o familie de intelectuali, educată în buna tradiție a școlii românești, formată ca medic de titanii școlii românești de medicină care i-au fost dascăli, marcată de contactul cu strălucirea intelectuală a României interbelice, personalitatea Anei Aslan era un amestec de inteligență lucidă, temeritate, perseverență, feminitate și romantism. Ana Aslan își venera maeștrii. Considera ingratitudinea un păcat de neiertat. Căuta adevărul cu obstinație. Citez: „Urăsc minciuna, pe care o consider cea mai gravă insultă adusă demnității intelectuale a omului. Minciuna este infinit mai gravă decât eroarea; ea reprezintă eroarea premeditată și acceptată ca atare”. Iată cum o descrie Valentin Lipatti: "Această mare doamnă era o apariție delicată, fragilă, la care te izbea privirea. Părea că întreaga sa inteligență era concentrată în ochii mari verzi-căprui, alături de curiozitate, ironie, voința de a trăi și munci. (...) Orele pe care le-am petrecut de vorbă cu Ana Aslan au însemnat pentru mine și o explorare a personalității sale - amestec ciudat și fascinant de inteligență și ironie, de entuziasm copilăresc și de timiditate, de exigență și rigoare, de automulțumire și de egoism, dar și de dăruire de sine. (...) O privire pătrunzătoare, care anihila orice intenție de a te dedubla în vreun fel, intenție inutilă dealtfel în fața spiritului său de observație și mai ales al intuiției sale... Prin ce secret această apariție fragilă domina prin simpla ei prezență orice adunare în care apărea? Feminină, de o eleganță sobră, de mare rafinament, exigentă cu colaboratorii, dar mai ales cu ea însăși, personalitatea Anei Aslan era un uluitor aliaj de austeritate, voință, riguroasă disciplină, sensibilitate, dragoste de viață și înțeleaptă înțelegere pentru cei din jurul său. O viață de luptă, de decepții și triumf, îngropase undeva adânc o dureroasă vulnerabilitate și dorință de afecțiune. Dăruirea cu care și-a îmbrățișat profesiunea nu a lăsat loc întemeierii unei familii. (...) Dincolo de rigoarea cu care își controla și își stăpânea exteriorizările, preferința pentru muzica lui Grieg și Chopin îi trăda sensibilitatea delicată și puternică." (...) Personalitatea sa este fascinantă: îmbracată mereu la patru ace, cu o siluetă filiformă, distantă dar respectuoasă, mereu aranjată și coafată, retrasă și totuși cordială. Ca orice om care se dăruiește unui țel atât de mistuitor, Ana Aslan a avut o disciplină de viață și o rigoare incredibilă. Respecta normele sociale și, chiar daca lua masa singură, nu mânca niciodată fară să fie îmbrăcată elegant, parfumată și fără să poarte bijuteriile preferate. Spunea despre sine, într-un interviu, că i-au plăcut oamenii și poveștile lor de viață, chiar dacă nu a fost mereu înțeleasă de cei din jur. A ales să nu se căsătorească niciodată și să nu aibă copii. A ales, mai presus de orice, medicina. Prefera să își aducă hainele de la o casă de modă din Milano și mărturisea că, în anii studenției, era dispusă să își aloce banii pe o lună pe o rochie, dar o rochie frumoasă. Muncea mult, până la 12 ore pe zi, dar știa și să fie mondenă: juca bridge, asculta muzică și mergea la spectacole de balet.” (http://www.fundatiaanaaslan.ro/books/inmemoriam.pdf)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text: „În ce stă așadar taina netăgăduitei vraje a acestui om? Farmecul personal? Talentul? Cultura? Oricât de mari ar fi fost nu putea constitui izvorul unei asemenea forțe. Voința? Desigur, o trăsătură dominantă la Brătianu, deși contemporanii vă vor vorbi toți mai mult de procedee mlădioase, părintești, cuceritoare, decât de o voință neînduplecată, autoritară sau supărătoare.[…] Desigur, Brătianu avea abilități, multe și mari abilități. Arta politicii implică, în mânuirea oamenilor, în îndrumarea evenimentelor, în aprecierea nesfârșitelor contingențe, un minimum indispensabil de abilitate. Dar nu abilitatea caracteriza pe Brătianu. Firea lui era prea entuziastă, inima lui prea caldă. În el găseai vocația unui apostol, nu calculul rece al unui ambițios sau sufletul împietrit al unui simplu strateg politic.[…] Ion C. Brătianu a dominat și epoca și pe contemporanii săi prin minunatul complex al însușirilor lui. În el s-au contopit într-un tot armonios nu numai mari și numeroase calități, dar, ceea ce este mai curios, calități care, îndeobște, se contrazic unele pe altele. Spre pildă, el era totdeauna idealist și realist, cumpătat și îndrăzneț, autoritar și seducător, modest când era vorba de el, mândru și intransigent când era vorba de țara lui. Autoritar și fermecător, Ion C. Brătianu a putut împăca și aceste antinomii, […], dar această autoritate nu se întemeia nici pe teamă, nici pe tiranie, ci numai pe dragoste, încredere, pe stimă, pe recunoștință și admirație. Brătianu câștiga, nu subjuga sufletele. Oamenii îl urmau pentru că îl iubeau, iar nicidecum pentru că le siluia voința sau fiindcă îi ademenea cu foloase și cu onoruri.” (I.G. Duca, Portrete și amintiri) Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe: