Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.
Textul 1
În port, la pupa vasului de pasageri austriac, care tocmai venise din sus, se vedea legat la chei* un barcaz* micuț, încărcat din greu. Cam în partea lui din mijloc, pe o stivă de scânduri, ședea, cu picioarele atârnate în jos, un băiețandru de vreo șaisprezece ani, cu un mintean* negru pe umeri, cu o căciulă de oaie dată pe ceafă, și cânta încetișor, ca pentru el, dintr-un fluier ciobănesc.
- Cântă de foame! spuse Ieremia. Hai, Mihule, lasă cavalul, că ți-am adus să mănânci!
La aceste vorbe, băiatul ridică ochii spre chei, și chipul oacheș, bătut de vânt, i se lumină.
- El e băietanul de care ți-am vorbit, domnule! îl lămuri Ieremia pe Anton Lupan.
Acesta sări pe puntea barcazului și se apropie de băiat, cu mâna întinsă, prietenos. Atunci văzu că la picioarele lui stătea cuminte, cu botul pe labe, dar cu ochii vii iscodind în jur, un câine ciobănesc, cu părul negru, plin de praf și încâlcit, cam slab și năpădit de ciulini, cu coada jumulită în chip greu de înțeles, care însă, în toată înfățișarea lui, poate puțin cam jalnică acum, amintea de un nu prea îndepărtat strămoș lup.
Băiatul sări în picioare, sfios și poate neîncrezător; nu prea era obișnuit, se vede, cu bunătatea semenilor săi. Câinele se ridică și el, se trase un pas înapoi și rămase așa, atent. Privirea lui nu arăta nici teamă, nici prietenie. Lui Anton Lupan i se păru că vede în ea o demnitate la fel de grăitoare ca a unui om, ca a unui om care o are, bineînțeles. În schimb, în ochii băiatului, negri, cu sclipiri albăstrii, cum e uneori cerul în clipa când amurgul s-a stins, dar noaptea încă nu s-a statornicit, deși zâmbitori, se citea o tristețe domoală, din cele care, odată ce s-au ivit în priviri, ai zice că niciodată nu mai pot pieri. […]
- Să nu-ți pară rău că ai venit până aici, îi vorbi blând. O să capeți cele de cuviință pentru osteneala ta.
Băiatul făcu o mișcare cu mâna ca și cum ar fi vrut să arate că nu ține la niciun fel de răsplată. Văzându-l așa și gândindu-se la vârsta lui crudă, Anton Lupan se simți întristat.
- Câinele-i al tău? îl întrebă.
- E de la stână, răspunse băiatul. S-a luat după mine și n-a vrut să se ducă înapoi, chiar dacă l-am izgonit. Așa că umblăm amândoi.
Ar fi vrut să-l întrebe mai multe, dar socoti că băiatului, ca și câinelui, trebuie să le fie foame, deci lăsă vorbele pentru mai târziu și deocamdată îi încredință pe amândoi lui Ieremia, să-i ospăteze cu cele trimise de Ismail.
Între timp, […] descărcatul începu. În afară de cheresteaua de pe punte, în magazia vasului fuseseră înghesuite până sus fel de fel de materiale, în lăzi, în baloturi, în cutii de tablă, în bidoane și-n saci. Ieremia le cumpărase după listă și le orânduise sârguincios. Erau cabluri de oțel și parâme de felurite grosimi, făcute colaci, erau bare de fier, șuruburi, cuie, butoiașe cu ulei de in, cutii de vopsea, pânză groasă de vele, cu urzeală de cânepă și bătătura de bumbac și încă multe altele pe care nu le puteai descurca decât dacă aveai lista lor în cap. […]
Anton Lupan se ridică:
- N-ai vrea să rămâi cu noi?
- Și ce să fac, domnule? întrebă băiatul, înviorat.
- Ce-o să facem toți. Las’ că n-o să fie rău, ai să vezi! Ce zici, te învoiești?
- Da’ pe Negrilă îl iei?
- Firește! Altfel nici nu mă gândesc.
Obrazul băiatului se lumină și tot ceea ce fusese îndoială și amărăciune pe chipul lui se pierdu în vânt. Iar vântul îi purtă îndoiala și amărăciunea de-a lungul canalului, le flutură peste perdeaua de stuf și se duse cu ele spre mare, unde le înecă, departe în larg, să li se șteargă urma pe veci.
Cădea amurgul când se apropiau de baraca lor. Anton Lupan mergea în frunte, fluierând, ca un om pe deplin mulțumit. Mihu venea după el, fără să vadă unde pune pasul, cu gura căscată, cu ochii zgâiți la marea vineție în lumina amurgului de după echinocțiu. Negrilă se zbenguia pe țărm, aruncându-se în apă și tăvălindu-se pe nisip, umplând malul mării de lătrături vesele, ca și când ar fi simțit că începe altă viață și pentru el, și pentru stăpână-su.
- Domnule, întrebă Mihu, fără să-și poată lua ochii de la orizont, toată asta care se vede aici e numai apă?
- Numai apă, Mihule. Și încă, atât cât vezi tu nu-i poate nici a mia parte din întinderea ei.
- Aoleu, maică! strigă băiatul, înmărmurit.
În clipa aceea, în baracă se aprinse o lampă. […]
- Ismaile! strigă Anton Lupan. De azi înainte ai de hrănit două guri mai mult: pe Mihu și pe Negrilă, îi vezi? Ai grijă să nu ne facem de râs!
Radu Tudoran, Toate pânzele sus!
*chei – platformă amenajată într-un port pentru încărcarea și descărcarea vapoarelor
*barcaz – ambarcațiune pescărească
*mintean – haină bărbătească scurtă
