Subiectul I, A. 2.

Citește următorul fragment:

Eu mă consider fiu al Iașului, pentru că acolo am crescut și m-am format, până am plecat în lume. De Burdujeni nu-mi aduc aminte decât vag de tot; niște frânturi de amintiri. Prima imagine care mi-a rămas e din timpul războiului cu turcii, din 1877. Tatăl meu, fiind militar, a plecat în război și îmi amintesc jalea din casă cu ocazia acestui eveniment. Aceste lucruri le-am descris în Scrisorile tatii. Pe urmă îmi aduc aminte cum ședeam cu toții ai casei în jurul unei lămpi cu abajur verde și făceam scamă*. Pe vremea aceea, nu era vată pentru pansamente, ca astăzi, ci scamă. Toți ai casei făceau scamă, ce se trimitea la Crucea Roșie. De atunci am o amintire pe care am descris-o, dar e bine s-o repet în două cuvinte: îmi aduc aminte cum poștașul aduce într-o zi un mic pachet. Îl primesc eu și-l duc mamei. Era în el ceasul tatii. Eu nu-mi dădeam seama, pentru că eram prea mic, dar o văd pe mama că începe să plângă: credea că a fost ucis în război și în acel pachet se trimiteau familiei lucrurile găsite la el. A doua zi a venit o scrisoare de la tata și, natural, cu aceasta bucuria pentru întreaga familie. E o scenă care mi-a rămas din primii ani ai copilăriei. […] Clasele primare le-am făcut bineînțeles la Iași și în clasa a doua primară am avut de profesor chiar pe celebrul scriitor Ion Creangă. Eram prea mic, dar mi-l aduc bine aminte: un om gros și gras, cu o pălărie mare gri; mișca mult, sufla greu și se ștergea mereu cu o batistă mare de popă. După cum știți, a fost și el preot și prieten cu preotul Enăchescu, cu care a lucrat împreună Învățătorul copiilor*. Și ce mi-a rămas în minte știu că saluta pe copii, pe când ceilalți dascăli nici nu se uitau la ei. De câte ori îl salutam, el își scotea pălăria lui cea mare și noi, pentru asta, treceam de zece ori prin fața lui. Îi plăceau copiii și știu asta pentru că prin clasa a patra primară nu-l mai aveam pe el – ședeam în Sărărie, pe când el ședea în Țicău. Pe panta aceea ne dădeam cu săniuța și treceam chiar prin fața casei lui. El ieșea în poartă îmbrăcat într-un fel de cațaveică* de vulpe și uneori se suia cu noi în sanie și ne arăta cum trebuie să cârmuim; nu se supăra deloc când se răsturna sania cu noi și cu el. […] Domnilor, am trăit în mediul Iașului și cei care n-au trăit în Iași greu își pot da seama de acea atmosferă ieșeană. Am trecut și eu pe sub „plopii fără soț”. Am visat și eu la Grădina Copoului; chiar sub teiul lui Eminescu. Am văzut pe Eminescu; n-am vorbit cu el, pentru că eram copil. […] Și astăzi când mă duc la Iași, când și când, cu adevărată voluptate cutreier străzile Iașului, oprindu-mă la fiecare colț, căci îmi aduc aminte locurile unde am copilărit și întreaga istorie a Iașului. Jean Bart, Mărturisiri literare

*scamă – (învechit, cu sens colectiv) fire destrămate dintr-o pânză uzată, scămoșate și întrebuințate la pansamente *Învățătorul copiilor – abecedar scris de Ion Creangă și de Gh. Enăchescu *cațaveică – haină lungă