Subiectul I, A. 2., toate variantele

Citește, cu atenție, textul de mai jos.

Voi începe cu una dintre cele mai vechi amintiri ale mele, din anii copilăriei. Era vară. Cred că aveam vreo trei ani și jumătate. Purtam pe atunci părul lung. [...] Mi-amintesc că în vara aceea ne-am dus cu toții la mare. Îmi plăcea foarte mult să stau pe țărm și să privesc în depărtări nesfârșita întindere a apelor, câteodată albastre-verzui, câteodată întunecate. Marea era liniștită. Cerul de un albastru pur. Dar deodată, pe neașteptate, apele până atunci liniștite au început să se zbuciume, să se ridice înspumate, aci înaintând spre plajă, aci retrăgându-se zgomotos și măturând nisipul de pe mal. Pe urmă, alte și alte valuri au pornit să se apropie mai înfuriate, să se învolbureze mai amețitoare spre țărm. [...] Mi-am dat destul de repede seama că cel care stârnise furtuna nu fusese altul decât vântul. Așadar, departe de a mă speria, am simțit o admirație adâncă pentru puterea lui. M-a impresionat nespus; iar imaginea celor văzute pe plajă m-a urmărit mai apoi vreme îndelungată. Seara, când ne-am întors acasă, vântul nu contenise încă. Locuiam atunci pe strada Fântânii, într-o casă care avea o grădină cu pomi. Lângă fereastra camerei în care dormeam eu era un copac. Frunzele lui, asemenea valurilor, glăsuiau, povesteau, plângeau, gemeau. M-am apropiat de fereastră și am ascultat până târziu. A doua zi dimineața am rugat-o pe mama să taie pomul... pentru că toată noaptea făcuse vântul „să plângă” printre ramurile sale! M-am atașat, așadar, de vânt încă de mic. Pentru mine, el era un uriaș cu puteri nebănuite, în stare să ducă în spinare corăbii și vapoare cât casa – pe ape, nori cât muntele de mari – prin văzduh. Mi l-am făcut prieten. Îl admiram. Era atât de puternic! A venit apoi vremea școlii. Am urmat cursurile primare la școala „Petrache Poenaru”. Părinții au hotărât să-mi taie pletele: nu se mai potriveau cu noua mea... îndeletnicire. [...] M-am întristat tare mult; ca să mă împace, tata mi-a făcut cel mai frumos zmeu. Era foarte mare. [...] Am urmat apoi cursurile liceului „Sfântul Sava”, unde am avut doi buni prieteni: pe Gheorghe Dinescu și pe Popovici, cu care, bineînțeles, dând glas pasiunii mele mai vechi, făceam zmeie. Acum, fiind mai mare, căutam să deslușesc unele taine ale vântului, ale zborului, să aflu ce se întâmplă în timpul lui, de ce și când aerul poate susține un zmeu... Pasiunea mea pentru iscodirea tainelor fenomenelor fizice începea, așadar, să se înfiripe de timpuriu. [...] Vă întrebați, desigur, de unde provin dragostea, pasiunea mea pentru tehnică, pentru construcții, dorința de a iscodi, de a cerceta, de a descoperi. În mare măsură, am dobândit-o datorită tatălui meu, așa cum am mai spus. Apoi, datorită faptului că, din fragedă vârstă, din liceu, am cunoscut și personal, nu numai din povestirile tatălui meu, pe marele inventator Nikola Tesla, care venea uneori la noi în casă. El este descoperitorul curentului electric alternativ, inventatorul și constructorul primei mașini electrice funcționând cu astfel de curent. Bănățean, cu patru zile mai tânăr decât tatăl meu, mă uimea nespus cu felul lui de a gândi, de a-și expune ideile. Imaginea lui mi-a rămas întipărită în minte și azi, după atâția ani.

Henri Coandă, Prietenul meu... vântul, în volumul Amintiri despre anii de școală

Citește, cu atenție, textul de mai jos.

6 martie 1965, [București]

Dragă Pia*,

După o iarnă care n-a ținut, propriu-zis, decât câteva zile, când în sfârșit a nins și Monica și-a putut permite plăcerea de-a face în curte o „fetiță de zăpadă”, a venit primăvara de la o zi la alta, topind totul, făcându-te să te simți împovărat cu paltonul, amețindu-te ușor [...].

Ne-am făcut planul să evadăm de-acum încolo, în fiecare duminică, undeva, afară din oraș, la Snagov, la Mogoșoaia, la Cernica, la Pasărea sau altundeva (cu autobuzul, bineînțeles), ca să respirăm mai adânc aerul proaspăt și încă inedit dulce, ca să scăpăm dintre ziduri și să ne integrăm miracolului vegetal, la care Monica este sensibilă până la extaz.

Ți-am primit scrisoarea și sunt foarte mișcat că-ți găsești răgazul să-mi scrii atât de mult, când știu cât ești de prinsă cu unele și altele. Eu n-am nici măcar scuza de-a fi prea ocupat ca să-mi justific întârzierea și scurtimea răspunsurilor. Ce vrei, așa sunt melcii, închiși și lenți, dar prin aceasta nu mai puțin afectuoși, în cochilia lor... Fac totuși și eu ceva acum: am început să lucrez cu asiduitate la studiul, pe care îl am în plan, pe anul acesta, la Institut: Tendințe generale în romanul francez de la Proust încoace, studiu care implică numeroase lecturi.

Zilele trec pe nesimțite… Monica se apropie de bacalaureat și învață până la extenuare, nemaiavând aproape deloc răgazul să se ocupe de poezie. Nelli a tot sperat să se poată reîntoarce la Institutul de Istoria Artelor, dar pentru moment nu sunt posturi disponibile, așa că a trebuit să se resemneze mai departe la munca ei [...] de la bibliotecă. O surprind adesea, mai ales seara, recitind – a câta oară? – câte o scrisoare de la tine și îmi dau seama că aceste scrisori reprezintă, într-un fel, singura ei fereastră. Mama, cu fanatismul menajului, continuă – săraca! – să bată toate recordurile de devoțiune*. Azi a fost o zi-surpriză pentru noi toți: sosirea pachetului tău, care a venit să ne răsfețe pe fiecare cu ceva. A fost ca la pomul de Crăciun.

Cu tot dorul, Dinu

Pia Pillat, Sufletul nu cunoaște distanțele. Pagini de corespondență cu familia Pillat

*Pia – scriitoare și memorialistă, sora scriitorului Dinu Pillat *devoțiune – evlavie, cucernicie, devotament

Citește următorul fragment:

Fără Ion Pillat n-ar fi întreagă galeria scriitorilor care au trăit și s-au manifestat în spațiul dintre cele două războaie mondiale. Puțin cunoscut și apreciat de confrați, pentru lipsa lui din mijlocul lor, el a trăit totuși intens și a cunoscut o parte din glorie în viață. Pillat a fost un poet de interior. Departe totdeauna de zgomotul orașelor, a preferat biblioteca, studiul, singurătatea, liniștea, casa, oricăror altor risipiri. A scris mult, a tradus și a umblat. Este, poate, unul dintre singurii scriitori din vremea lui care a călcat cel mai mult țara pas cu pas, a căutat să-i descifreze frumusețile și a iubit-o pentru că a cunoscut-o. I-a colindat mănăstirile, i-a știut monumentele și, mai ales, s-a îmbătat până la extaz de măreția munților și de neliniștea permanentă a mării. Pe Ion Pillat nu cred că ar putea spune cineva că l-a cunoscut total, și aceasta nu pentru că era un om complicat. Dimpotrivă, amabil, simplu în expunere, scăpa totuși printre degete celui care ar fi vrut să-l cunoască mai de aproape. Era un poet dublat de un cunoscător adânc al sufletului omenesc. În tinerețea mea, cum am mai mărturisit și cu alte ocazii, m-a interesat să cunosc, să aud, să-mi însemn și, pentru că nu voiam să rămân numai la cei care frecventau cafeneaua literară, am căutat împrejurări favorabile și pentru cunoașterea acelora pe care nu-i puteam întâlni decât în drum. [...] Găsisem la anticariat o plachetă din poezia lui Francis Jammes, în traducerea lui și a lui N. I. Herescu. Am cumpărat-o și am alergat din nou la Constantin Stelian, rugându-l să-mi înlesnească un autograf, dar cum acesta era tocmai în perioada unor examene, a trebuit să-mi amân bucuria. Prilejul s-a ivit tocmai la Ziua Cărții, în anul 1938. Era într-o convorbire cu Horia Furtună și Ion Minulescu. Vorbeau despre traduceri și Ion Pillat tocmai voia să demonstreze că traducerile sunt o necesitate și că apariția lor masivă dovedește lipsa literaturii autohtone de calitate, de unde și dezinteresul cititorului român față de lucrările scriitorilor români. - Este adevărat, susținea el, că traducerea umple un gol, dar ea trebuie să completeze, nu să înlocuiască. M-a întrebat de ce vreau autograful. Răspunsul că aveam o bibliotecă frumoasă și că voiam s-o fac mai frumoasă se părea că l-a încântat. După ce mi-a scris câteva rânduri pe prima pagină a cărții, a scos din buzunar placheta Satul meu, apărută în colecția „Cartea vremii”, în anul 1923, și-a semnat pe ea numele, a pus data și mi-a întins-o. - Tot pentru biblioteca dumitale! M-am dus repede, am cumpărat Scrisori către Plante, carte care îmi apăruse cu un an mai înainte [...], am scris pe ea câteva rânduri și m-am grăbit să i-o dau. L-am mai întâlnit după aceea de multe ori la Gândirea. Acum, de câte ori îl salutam, îmi zâmbea, iar când se ivea prilejul, îmi întindea mâna ca unui vechi cunoscut.

Virgil Carianopol, Ion Pillat, în volumul Scriitori care au devenit amintiri

Citește următorul fragment:

Era în anul universitar 1926-1927, prin octombrie, la Facultatea de Filozofie și Litere din București. Toți profesorii începuseră să-și inaugureze cursurile și, la unii dintre ei, sălile erau pline până la refuz. Cea mai mare afluență o găseai la cursurile lui N. Iorga, Vasile Pârvan, Mihail Dragomirescu, C.C. Giurescu, Charles Drouhet, Ovid Densusianu și I. Aurel Candrea; la unii, pentru talentul oratoric; la alții, pentru știința pură, iar la cei din a treia categorie, și pentru oratorie, și pentru știință. Profesorul Vasile Pârvan, care preda „Arheologia”, era și un foarte bun vorbitor, și un excepțional om de știință [...]. La deschiderea cursului său, sala „Odobescu” era ticsită nu numai de studenți, ci și de îndrăgostiții de rara măiestrie a profesorului de a prezenta arheologia, cu un neîntrecut farmec poetic. [...] În sală stăpânea rumoarea obișnuită în toate sălile de conferințe în asemenea ocazii. Lumea își împărtășește păreri, face aprecieri, caracterizări și pronosticuri, nu se poate abține să nu vorbească și este firesc să fie așa. Deodată, orice șoaptă încetă brusc și asistența se ridică în picioare, începând să aplaude. La început n-am putut zări pe nimeni. Soarele de toamnă, în crepuscul, străbătea palid și delicat pe ferestrele largi ale sălii de curs, prefirându-și ultimele raze [...]. Părea o aureolă estompată, care totuși îmi luă ochii pentru o clipă numai. Privirea mi se obișnui instantaneu și, în spatele catedrei, zării un omuleț, cu o figură nespus de simpatică, așteptând momentul prielnic să-și înceapă alocuțiunea*. Ochii-i, extrem de vioi, îi străluceau de o neobișnuită inteligență. Și, cu toate că de statură mică, bărbatul de la catedră îți impunea, de la început chiar, prin atitudinea sa hotărâtă, dârză, așa cum pe timpuri probabil, impresionaseră faimoșii conducători de oști: Alexandru Macedon, Ștefan cel Mare și Napoleon, nici ei prea mari de statură. Plecându-și ușor capul, în semn de răspuns la salutul ce-i fusese adresat prin ridicarea în picioare și aplauze, profesorul se adresă asistenței cu voce caldă și pătrunzătoare: - Cei care mă cunosc din anii trecuți s-au obișnuit cu mine; cei noi vor fi surprinși să constate că au în fața dumnealor un om cu înfățișare modestă, mic de stat… un om care-și ilustrează perfect numele: Pârvan… numele vine de la „parvus”, adică mic, biet… fără o înfățișare arătoasă, deci „parvus” – „parvanus” ‒ „pârvan”...! Un ropot de aplauze pornite din suflet răsplăti din plin gluma strălucitului profesor. [...] Toți îl ascultam într-o tăcere desăvârșită, religioasă, într-o admirație deosebită. Eu îi sorbeam cuvintele și aș fi dorit ca alocuțiunea lui, ce mă fermecase ca nicio alta până atunci, să dureze ore întregi, dacă ar fi fost posibil. Căci în fața noastră, a studenților săi extaziați de maestrul lor, nu vorbea un profesor universitar oarecare, ci un bărbat care, până la vârsta de 45 de ani neîmpliniți, urcase cu strălucire toate treptele gloriei științifice și universitare și se afla acum în vârful piramidei, încununarea prodigioasei sale activități istorice fiind faimoasa lucrare Getica – o protoistorie a Daciei.

Grigore Băjenaru, Părintele „Geticei” *alocuțiune = scurtă cuvântare ocazională

Citește următorul fragment: La Zürich am schimbat trenul. Încă o oră și un sfert și mă aflam la Berna. Rolf mă aștepta pe peron. […] În mașină mi-a explicat că voi locui într-un hotel, lângă ei, la două stații de tramvai, și că micul-dejun îl voi lua la Mama lui, iar cina la ei. În primul moment am fost mirată. Mai târziu, mi-am dat seama că prietenii mei au fost înțelepți! Dispuneam de o libertate totală de mișcare și de organizare a timpului meu liber. […] Pornisem spre Berna cu multe planuri. În primul rând, intenționam să le fac din nou o surpriză bătrânilor prieteni ai Tatălui meu. De data aceasta, era o mică expoziție, în fotocopii, a unor scrisori primite de Tata de la intelectuali elvețieni, între 1928 și 1933, precum și de alte documente. […] Diminețile petrecute luând micul-dejun la bătrâna Doamnă Marti au fost fabuloase. Găseam masa pusă în frumoasa ei bucătărie. Cred că ea mânca mult mai devreme, căci ședea cu mine și povesteam. Uneori îmi făcea observație, când foloseam greșit o linguriță. Cam așa: „Dragă, dar ești în Europa.” Aveam iar o mamă! Înțelegeam cât contează cum te prezinți, să nu mănânci la masă din hârtie sau să bei din sticlă. […] Doamna Marti avea atunci 86 de ani. Era pensionară, după o lungă activitate de bibliotecară, pe care a început-o imediat după moartea soțului ei, Hugo Marti, în 1937. Până atunci nu lucrase, iar la moartea lui Marti ea nu dispunea de niciun mijloc de existență (la 39 de ani). A lucrat până târziu, ca să-și facă anii de pensie. Rolf și-a făcut studiile la Politehnica din Zürich, imediat după război, în condiții incredibil de precare. Toate acestea mi le-a povestit în orele pe care le petreceam la ea. Trăia frumos. Și ea, la vârsta ei, era frumoasă, cu ochii albaștri, buni, cu care părul ei alb, bine îngrijit, se armoniza perfect. Purta culori deschise, palide, cu croială clasică, cum poartă doamnele în vârstă în Occident. Locuința era mică (un living-sufragerie, dormitor, dependințe), dar aranjată cu mult gust, cu mobilă stil, originală. Multe, multe cărți, un birou grațios, discuri, radio. Din living pășeai direct într-o grădină miraculoasă, unde obișnuia să-și ia ceaiul după-masa. De multe ori cu mine. […] Doamna Marti se bucura de fiecare clipă trăită. Considera că vârsta pe care o avea este un dar și participa, într-o dispoziție pozitivă, la toate evenimentele. N-am auzit-o niciodată spunând „mă simt bătrână”. Se gospodărea singură, ieșea în oraș. Masa o lua în bucătărie, dar și-o așeza întotdeauna frumos. Îmi spunea că trebuie să te respecți și când ești singur. […] Ca o mamă, îmi făcea și observații. Să vedeți. Aveam cheile locuinței, ca să nu o deranjez când sosesc. Într-o zi îmi spune: „Știi, mâine n-o să fiu acasă, mă duc în oraș la coafor și cumpărături. Îți las masa pusă. Te descurci tu.” Desigur, m-am descurcat. Masa era frumos așezată, mi-am încălzit apa pentru cafea într-un mic ceainic cu capac. Când am terminat, am spălat vasele și le-am pus la loc. În aceeași zi, spre seară, în drum spre Rolf (care stătea la două case), m-am oprit la ea. Foarte drăguță, mi-a mulțumit că am lăsat totul în ordine. Apoi a luat ceainicul de pe aragaz, mirată s-a uitat în el și m-a întrebat: „De ce ai pus atâta apă?”. […] În Elveția oamenii nu sunt risipitori. Ei economisesc resursele de apă potabilă, materiile prime, reciclează tot ce se poate recicla. Am înțeles și am învățat. Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga

Citește următorul fragment:

Lui Sadoveanu nu-i plăceau oamenii care vorbeau mult. Îi suporta cât îi suporta înverșunat în tăcere și dacă aceștia, la toate semnele lui – tăcere, uitatul pe fereastră, la ceas –, nu-și dădeau seama că au întrecut măsura, le-o spunea în față. Am asistat o dată la o scenă de acest fel plină de pitoresc. Într-o zi, aflându-mă la Sadoveanu – locuia pe atunci în strada Amiral Negrescu nr. 31 – a venit la dânsul un cunoscut publicist, celebru prin performanțele lui în vorbire. Era în stare să vorbească, fără să obosească, douăzeci și patru de ore în șir, ba poate și mai mult. Sărea de la un subiect la altul cu ușurința cu care o veveriță sare de pe o creangă pe alta. Era un om foarte deștept și foarte cult, dar suferea de boala asta – vorbea prea mult și într-un ritm obositor pentru cel care-l asculta. În privința asta era la antipodul lui Sadoveanu. Și totuși – se știe doar că uneori extremele se atrag – se bucura de prietenia lui Sadoveanu. Intrând în salonul vast de la parterul casei din strada Amiral Negrescu nr. 31, unde mă aflam împreună cu Sadoveanu și cu Constantin Mitru, cumnatul scriitorului, și unul din cei mai apropiați prieteni ai lui, noul oaspete, mic și pirpiriu, se afundă într-un fotoliu și începu să vorbească… Și a vorbit… Și a vorbit… Cred că, dacă nu l-ar fi oprit cineva, ar fi vorbit nouă zile și nouă nopți în șir și tot n-ar fi isprăvit. La început, vreo jumătate de ceas, Sadoveanu l-a ascultat atent, în tăcere, apoi și-a trimis privirile afară pe fereastră, apoi s-a uitat la ceas, o dată, de două ori. Constantin Mitru s-a ridicat de câteva ori, a răspuns la telefon, a ieșit de câteva ori pe ușă și o dată a lipsit atât de mult, încât cred că a fost până în oraș după ceva cumpărături… Când s-a întors, omul nostru tot mai vorbea… Eu, din fotoliul în care stăteam, mă uitam când la el, când la Sadoveanu și nu mă miram atât de performanța lui în vorbire, cât de răbdarea marelui scriitor de a-l asculta. Dar, cum toate au o limită, a avut-o și această răbdare. La un moment dat, când omul nostru era stăpânit ca de un delir al vorbirii, Sadoveanu a ridicat mâna și l-a oprit zicându-i: „Gata! Lasă-mă! M-ai obosit!”. Firul vorbirii s-a rupt brusc. Omul nostru, mic și pirpiriu de felul lui, s-a făcut și mai mic, de părea un copil în brațele fotoliului larg, apoi, ca aruncat de arcurile acestuia, a sărit în picioare. I-a zis lui Sadoveanu, fără să se arate supărat: „Dacă v-am obosit, plec… - Poți să mai șezi, da’ vorbește mai puțin și în alt tempo că m-ai obosit... - Nu, lasă, maestre, plec... că mi-am adus aminte că la unsprezece trebuia să fiu undeva și-i douăsprezece și jumătate... Plec, dar mai vin eu... - Bine, să mai vii!”, i-a zis Sadoveanu zâmbind, întinzându-i mâna cu prietenie. După ce mi-a strâns și mie mâna, omul nostru a pornit și a ieșit aproape fugind, ca să ajungă „la timp” în locul unde trebuia să fie cu un ceas și jumătate mai devreme.

Mihail Șerban, Amintiri

Citește următorul fragment:

Eram, în 1960, tânăr redactor la Gazeta literară, când colega mea Andriana Fianu mi-a propus pe neașteptate, într-o după-amiază, s-o însoțesc acasă la Tudor Arghezi, de unde urma să luăm un text pe care poetul îl pregătise pentru revistă. [...] I-am fost recunoscător Andrianei Fianu pentru ideea de-a mă lua cu ea la Arghezi, asta în primul moment, după care m-au copleșit emoțiile și mai c-aș fi renunțat. Atât că, ghicindu-mi frământarea, energica Adi nu mi-a lăsat timp să mă răzgândesc, ci m-a luat scurt: „Hai că nu te mănâncă, grăbește-te că-ntârziem!”. Ce era să fac? Am urmat-o fără murmur, pe drum tot gândindu-mă cum să mă comport când mă voi afla în fața marelui om. Voi fi ochi și urechi, dar mut, am decis până la urmă. Voi fi însoțitorul mut al colegei mele, care, prietenă cu Mițura*, obișnuită a casei, va avea ea toată inițiativa. Înainte de-a ne urca în troleibuz, în Piața Romană, am cumpărat flori, căci ne aflam în preajma zilei de 21 mai, când era aniversarea lui Arghezi. Și nu o aniversare oarecare, poetul împlinind chiar atunci optzeci de ani. În epoca de care vorbesc, familia Arghezi ocupa un apartament la parterul unui mic bloc de pe Bulevardul Aviatorilor, în vecinătatea imediată a pieței cu același nume, azi Piața Charles de Gaulle. Am sunat, cineva ne-a deschis, conducându-ne într-un living cu ferestre mari, unde, după ce am așteptat câteva minute, a intrat poetul, neînsoțit. Ce m-a izbit îndată au fost pașii repezi făcuți de Arghezi, siguranța mișcărilor de om în toată puterea. Imaginea contrasta frapant cu aceea a neajutorării fizice pe care-o aveam despre poet de la cele câteva apariții în săli publice. Acolo pășea încet, ezitant, sprijinit în baston și ținut întotdeauna de braț de atleticul Baruțu*. Aici, în schimb, în spațiul intim, Arghezi se mișca dezinvolt, fără baston și fără Baruțu. Peste puțin timp a intrat și doamna Paraschiva, care s-a așezat pe un fotoliu, alături de Arghezi. [...] De ce mi-era teamă, n-am scăpat. Adi m-a prezentat, cum era firesc, din moment ce mă adusese cu ea, dar a adăugat, rea inspirație, că sunt critic literar, unul dintre criticii tineri [...] în care se pun speranțe etc. Arghezi a reacționat, săgetându-mă cu o întrebare care m-a descumpănit: „Și ce vrei dumneata să critici?”. M-am pierdut, cred că roșisem, după care totuși am încercat să articulez un răspuns care era mai degrabă o dezvinovățire. Că eu de fapt nu vreau să critic ceva sau pe cineva, că mai mult decât să scriu îmi place să citesc, că dacă am o pasiune este cititul, însă, din obligație redacțională, trebuie din când în când să fac prezentări de cărți, nu neapărat critice… „Așa mai merge”, mi-a oprit Arghezi chinuita perorație*, schițând parcă și un zâmbet, după care m-a lăsat în plata Domnului, nemaiîntrebându-mă nimic. Fapt este că în acea împrejurare, luat repede și țintuit de privirea ironică a poetului, m-am lepădat nu ca Petru, de trei ori, ci numai o dată, de profesiunea pe care tocmai începusem s-o practic, de bine, de rău. Nu am mințit totuși în ce privește plăcerea cititului, care o întrecea, cum o întrece și acum, pe aceea a scrisului. Gabriel Dimisianu, O vizită la Tudor Arghezi, în vol. Amintiri și portrete literare

*Mițura și Baruțu – fiica și fiul lui Tudor Arghezi *perorație – vorbire însuflețită, care caută să convingă

Citește următorul fragment:

Ne alăturăm cu însuflețire la inițiativa luată de scriitori, în frunte cu președintele Liviu Rebreanu, pentru a sărbători pe I. Al. Brătescu-Voinești cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. Această săptămână de ovații nu-i numai a autorului intrat în istorie, ea reprezintă pentru breasla scriitoricească o ridicare în conștiința profesională, iar pentru tinerii poeți, nădejdi pentru vremuri mai bune. L-am găsit pe prozator într-o cameră din locuința sa amenajată în atelier, lucrând la un banc de tâmplărie. [...] - Deși știu că fugiți de interviuri, v-aș ruga, din partea cititorilor Vieții literare, să ne acordați câteva cuvinte în această săptămână consacrată dvs. - Simt o adâncă jenă. Îți mărturisesc sincer, îmi pare rău că se începe cu mine. Aș fi luat parte bucuros, împreună cu dvs., la această serbare, dar să fi fost vorba de altul. Uite, mă gândesc la ceilalți din generația mea, care ar fi meritat mai mult ca mine această onoare: Caragiale, Vlahuță etc.; Duiliu Zamfirescu n-a avut această bucurie când a împlinit 60 de ani. [...] Fără îndoială, gestul acesta al generației dvs. mă emoționează profund. Este frumos că, luându-se pildă din alte părți unde se sărbătoresc artiștii în vârstă, se introduce și la noi un obicei bun. Este puternică impresia când scriitorul, care este o fabrică de bucurii pentru alții, simte el însuși întorcându-se dintre oameni recunoștința, răsplătindu-i durerile măcar la bătrânețe. [...] - Mă întrebi de preferințele mele literare. Să-mi dai voie să nu răspund cu nume proprii. Sunt pentru cea mai desăvârșită libertate în artă, cu condițiunea să fie făcută cu convingere și sinceritate. Dar pentru că veni vorba de preferință, îți voi spune câteva cuvinte despre pasiunea pe care mi-o cunoști: pescuitul. Este un sport pe care-l recomand cu căldură oricărui intelectual, dar îndeosebi scriitorului. Stând nemișcat cu undița pe malul apei, gândurile curg la vale în voie și sufletul ți se purifică. Acolo, în calmul naturii, fenomenele pe care le crezi în oraș catastrofale le vezi ca printr-un binoclu întors. Îți dai seama de inutilitatea tuturor patimilor omenești. [...] În străinătate, pescuitul este iubit cu pasiune: oameni politici, artiști, profesori își petrec duminicile și sărbătorile pe malul râurilor, în sânul naturii. [...] Când nu plec la pescuit, divertismentul de la munca intelectuală mi-l procur cu lucrul tâmplăriei. Aici găsesc ritmul sufletesc care-mi trebuie pentru scris. Văd în ziarul Universul că se pun întrebări: „Ce-ai fi vrut să fii dacă nu erai ce ești?”. Eu aș fi vrut să devin calfă de grădinar sau lucrător de mobile de lux. În aceste meserii sufletul găsește pacea ideală, rămânând în atenție numai lucrul în sine. Pasiunea florilor am moștenit-o de la tata, mic boiernaș la Târgoviște. Aveam și eu acolo o frumoasă grădină. Florile oferă o sursă perpetuă de fericire. Idealul meu este să mă retrag undeva la țară. Să am o grădiniță cu flori, pe care să le îngrijesc singur, iar în apropiere un râușor, în care să-mi arunc undița din când în când. I-am cerut voie să-i răpesc numai un sfert de ceas și am stat peste două ore. Vocea d-lui Brătescu-Voinești era atât de caldă, încât îmi părea că-mi vorbește bunicul copilăriei mele.

I. Valerian, interviu cu I. Al. Brătescu-Voinești, în vol. Cu scriitorii prin veac

Citește următorul fragment: [Să revenim la 1879.] Anii următori nu au adus nicio schimbare în viața noastră, doar copiii creșteau fiecare după firea și dispozițiunile lui. Ionel avea un talent deosebit pentru toate studiile, dezvoltat de profesori eminenți. La matematici, când bietul d. Alecu Borănescu se încurca la o problemă sau o teoremă, zicea: „Să iasă Brătianu și s-o dezlege”. La soluțiunea dată, adăuga, ca să aibă aerul de-a fi glumit: „Toți matematicienii mari încep cu B: Bertrand, Briot, Biot, Borănescu, poate într-o zi și Brătianu?” [...] Ionel se destină ingineriei. După ce-și luă bacalaureatul, intră ca voluntar în Regimentul 2 Artilerie și, cum nu era ocupat la cazarmă decât dimineața de la 6 [la] 12, după-amiaza se ducea la Școala de Poduri și Șosele, admirabil organizată de G. Duca, unde cei mai buni profesori și absolvenți ai școalelor străine țineau cursuri. D. Duca, în special, s-a ocupat cu prepararea lui pentru Școala Politehnică din Paris. A făcut la București anul de elementare. Cele șase luni de voluntariat au fost în aceste condițiuni foarte obositoare. Dinu, mai liniștit, dar fără șovăire și cu multă conștiință, a urmat exact același program de la începutul la sfârșitul studiilor lor. Vintilă, trimis la liceu dintr-un început, în clasa I, deși mama ar fi voit să-l mai ție acasă, a mers bine un an. Într-al doilea însă, din cauza boalei Piei și a mea, mama neputând să controleze destul de des ce făcea la școală, unde nici buletinele nu le da, nici punctualitatea profesorilor nu-i ținea în strună, având și un tovarăș de bancă ușurel și amator de panoramă* (care atunci preceda cinematografului), s-a legat cu Teodor Florescu și, în loc de a se plictisi în clasă, se desfătau prea des la panoramă, patinaj, Șosea sau jocuri prin curtea liceului. Rezultatul la examenul final n-a fost cel normal în familia noastră; Vintilă trecu clasa fără strălucire; părinții, mortificați și îngrijați, îl oropsiră pe timpul vacanței. Nicio pedeapsă materială nu-i fu dată; în aparență ducea aceeași viață ca noi, dar, când seara veneam în șir să îmbrățișăm părinții zicându-le noapte bună, în loc de sărutările și mângâierile date celor demni, Vintilă trebuia să treacă fără a primi măcar o privire de la tata. Bietul vinovat în fiecare zi își suferea chinul și se ducea la pat nenorocit, până când, la o serbare de familie, tata îl iertă. Rezultatul a fost radical. În urmă, niciunul n-a muncit atât în tot timpul studiilor și, pot zice, în tot timpul vieții. [...] Dar nu numai la partea materială a vieții se gândeau părinții, ci, pe lângă învățătura ce ne dădeau, voiau să ne împodobească sufletul și cu simțul artelor. Îndată ce copiii începeau să se dezvolte, lecțiile de muzică erau completate cu audițiunea concertelor. Noi am fost printre primii abonați ai lui Wachmann la concertele simfonice în Ateneul de lângă Cișmigiu; nu venea un artist de seamă fără să nu-l auzim; mergeam la operă de câte ori se putea. [...] Rarele expoziții de pictură le vedeam regulat. Frații și surorile și-au dezvoltat gustul artistic după mijloace și împrejurări, dar niciunul n-ar fi neglijat vizitarea monumentelor și a muzeelor în călătoriile lor. Ionel nu scăpa nicio ocaziune spre a cunoaște chiar cele mai mici rămășițe interesante ale trecutului de câte ori străbătea cu automobilul un oraș sau un sat. Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu, 1821 – 1891 *panoramă – tablou desfășurat circular, iluminat astfel încât spectatorul aflat în centrul încăperii să aibă iluzia unei imagini reale

Citește următorul fragment:

Ninsese și omătul era „de o palmă domnească” de gros. Dis-de-dimineață, pe la orele șase și jumătate, Creangă privi din arhondaricul* mănăstirii un curcubeu ivit la răsărit, semn, poate, pentru el, de schimbări în bine. E de bănuit că o superstiție caracteristică bolnavilor cuprinsese sufletul povestitorului, fiindcă de aici încolo el pare a urmări de aproape starea lui Eminescu. Va fi avut credința că, dacă poetul învinge boala, oarecum asemănătoare cu a lui, ar fi biruit-o și el. Eminescu plecă deocamdată la Botoșani, la Harieta, și Creangă rămase singur. Nemaicrezând în puterea apelor de la Slănic, și mai ales nemaicăpătând bilet gratuit de băi, începu să se tragă spre locurile copilăriei. Presimțea că n-are s-o mai ducă mult și, cu instinctul oamenilor simpli, voia să mai guste o dată din bucuriile vieții de sat. Poate că, sătul de leacurile doctorilor mari, care nu știau să spună nimic, cugetă să întrebe înțelepciunea poporului. În toamnă se duse pe la Târgu-Neamț. Zicea cum că el nu mai are mult de trăit și mai vrea să vadă o dată locurile copilăriei și neamurile. Pieptul îi era umflat de hârtii și, de acolo, scoase un exemplar din Povățuitor*, singurul pe care zicea că-l mai are, și-l dărui școlii unde învățase el împreună cu Conta și la vederea băncilor căreia va fi lăcrimat, scriind pe el: „Școalei primare de băieți No. 1, pentru bibliotecă”. Ruda cu care se-nvoia mai mult era cumintele și acum bătrânul popă Gheorghe. Pe acesta va fi căutat să-l ispitească asupra răspunsurilor bisericii la grozavele întrebări ale vieții și morții, însă părintele era om simplu, care nu pătrundea astfel de probleme. Poate că acum, încăpățânându-se într-o presimțire rea, Creangă voi să meargă și la biserica din Humulești, unde-l învățaseră carte bădița Vasile și părintele Ioan. „- Moșule – zise el către părintele Gheorghe – hai la Humulești, să vedem pe părintele Teofan Focșa!” [...] În 2 septembrie, la Iași sau la Neamț, după o vară secetoasă, la orele trei după-amiază, Creangă văzu pe cer la răsărit un alt curcubeu, care-i dădu poate o nouă alinare. De la Eminescu auzi iarăși știri bune. Însă peste câteva luni, prin februarie și mai 1888, fu din nou rău. Căderile îi erau grele, „asămine cu moartea”, și după aceea trupul mai era mișcat de convulsiuni. „Bădiță Gheorghe dragă și preaiubite verișoare Anetă și Elenuță – scria el părintelui Creangă în stil înlăcrimat – mă aflu acum puțin mai binișor, dar tot îmi tremură carnea pe mine și sunt trist și descurajat din această pricină.” Din trebuința de a se agăța de ceva în viață devenise mai afectuos [...]. Se pare că din 1887, de când își luase rămas-bun de la locurile copilăriei și plânsese [...], Creangă nu mai mersese pe la Târgu-Neamț. Nici peste vară nu se mai duse la Slănic, zicând că nu poate și necerând la vreme nici bilet de băi gratuit, fără de care nu-nțelegea să se urnească, deși abecedarul lui stă să iasă în cea de a douăzeci și una ediție, fiind el totodată institutor cu patru gradații, debitant* de tutun și proprietar asociat de tipografie. În iarna lui 1888, însă, Creangă se porni iar la București împreună cu tipograful I. S. Ionescu, asociatul său. De bună seamă, plecase să se întâlnească cu Constantin și să mai vadă un doctor pentru boala sa.

G. Călinescu, Ion Creangă. Viața și opera

*arhondaric – aripă a unei clădiri dintr-o mănăstire ortodoxă, rezervată oaspeților *Povățuitor – carte pentru uz didactic, realizată de Ion Creangă și de Gheorghe Enăchescu *debitant – proprietar al unei tutungerii

Citește următorul fragment:

București, joi 22 decembrie 1927

E prima zi de vacanță! Ce cuvinte miraculoase pentru o elevă! Cu toate astea, nu mă bucur. Așa sunt eu; aștept, aștept cu nerăbdare un lucru și după ce l-am căpătat nu mai îmi face nicio plăcere. Așa a fost și cu vacanța. Nu-i vorbă, nu mi se arată prea strălucită. Când mă gândesc că o să vină Bubi la București mi se face rău. O să-l am toată vacanța pe cap. N-ar trebui să scriu aceste cuvinte, căci e „un băiat foarte reușit” (cum îi zice mama). Știe mai multe limbi, face scrisori frumoase (cu stil), e primul în clasă, face sporturi, în fine, e un băiat model. Deși am scris în râs toate astea, văd că așa e. Nu știu de ce oare nu-l prea am eu la stomac. [...] Mă uit să văd ce am scris până acum [...]. În loc să spun ce am făcut azi, am înșirat vrute și nevrute. Așa, acuma să anunț marele eveniment care s-a săvârșit azi: am fost prima dată la patinaj. Mă înțelesesem cu Dida să vină să mă ia la 9½, dar a venit la 10¾, așa că până atunci m-am învârtit și am exersat la pian. Era să fac cunoștință cu băiatul lui Rusu (chiriașul nostru), dar nu l-am găsit acasă, plecase de la 7 dimineața. La patinaj. Parcă mă văd cu inima cât un purice și cu pieptul înainte, cum băteam la ușa lui Rusu. Orice aș face, tot timidă rămân cu străinii. În casă sunt obraznică și cu un străin mă fac mică, mică [...]. După cum am spus, la unsprezece a sosit Dida. Era foarte drăguță cu costumul ei de patinaj. Adică nu – am greșit – nu era drăguță cu costumul, ci cu figura ei. Are o față mică și simpatică, așa că o îmbracă bine orice pune. Și eu... când mă gândesc mi se strică toată buna dispoziție. [...] Deci îmi reiau firul povestirii, această persoană care nu e decât una și aceeași cu mine a plecat azi-dimineață la patinaj. Mai întâi am colindat câteva magazine ca să-și ia Dida patine și, după aceea, ne-am dus la Cișmigiu, la patinoarul din față. [...]

Tineri, tinere, toți petrec, patinează, beau, mănâncă... Numai inima mea se strânge și pocăie sărăcuța... Și stau, tremur, mă uit cum se duce și vine lumea, numai eu nu patinez. De ce? Mi-e frică! Ah! Frica asta în fața oricărui lucru mă omoară. Tare mi-e frică să nu dau înapoi și în fața evenimentelor mai însemnate din viață. A, da. Iar am scris: mi-e frică, se putea altfel?

După ce am dârdâit bine, de mi s-au făcut picioarele sloi, m-am avântat pe gheață „de brațul Didei”. N-am avut nicio altă senzație decât... frica. După ce-am mers puțin pe gheață, m-am dus iar în sală. Și iar tremuram de frig și iar mă simțeam oropsită, tare oropsită. Trecea atâta lume prin fața mea și toată mulțimea aceea era fericită... sau părea, cel puțin. Poate fiecare învățase să-și spuie că-i fericit. Cel puțin fața lor așa arăta.

Stam și mă gândeam: sunt fată sportivă, patinez, joc tenis, am să ajung o fată modernă! Eu? Nu, niciodată, simt că nu-s făcută eu pentru asta. Și Fanny care mă invidiază că pot merge la patinaj! Dacă aș putea, cu dragă inimă aș lăsa-o în locul meu. Dar nu se poate... fiecare trebuie să meargă cum îi dictează mediul în care trăiește, nu după înclinările sale.

Maria Banuș, Însemnările mele

Citește următorul fragment:

Primele îndrumări, care probabil au hotărât în bună parte mersul carierei mele de profesor și publicist, le-am primit de la tatăl meu. Zic „probabil”, fiindcă despre propria viață cine face mărturisiri nu poate să nu amestece în ele și o mare doză de subiectivitate.

Tatăl m-a crescut foarte sever. Severitatea era în firea sa și era și în metoda educației de pe acea vreme. Acum șaptezeci de ani nu era la modă pedagogia indulgentă de astăzi. Copiii nu aveau dreptul să-și facă toate plăcerile. Mi-a fost interzisă astfel orice distracție prelungită și cu deosebire eram ferit de orice distracție care se putea preface în obicei. Un servitor al casei, [...] scripcar* în ceasurile lui libere, își pusese în cap să mă învețe și pe mine meșteșugul lui, dar tatăl meu, prinzând de veste, l-a certat strașnic și l-a mutat numaidecât cu serviciul. Aveam pe atunci trei ani și mi-aduc aminte bine de vorbele cu care l-a certat [...]: „Ce vrei, [...] să faci din copilul meu un pierde-vară?”. Severitatea aceasta ceda în cazul când eram bolnav. Atunci era de acord și tatăl cu pedagogia indulgentă.

Prima clasă primară am făcut-o în școala satului meu natal, Butoiești, în județul Mehedinți, la vârsta de șase ani. Aveam ca învățător pe un bătrân, care știa citi și scrie potrivit, dar de socotit era rămas la cele patru operații aritmetice elementare. Când am terminat anul primei clase primare, știam mai mult decât învățătorul, dar nu fiindcă tatăl mă ajutase, ci prin munca proprie, făcută sub ochiul lui sever. Acest ochi sever m-a urmărit în tot cursul studiilor mele. N-a fost moment, chiar când mă găseam la studii universitare în străinătate, în care să nu-l simt îndreptat asupră-mi.

De la a doua clasă primară înainte, până la terminarea claselor secundare, am fost în școlile din Craiova, apoi patru ani în Universitatea din București; tot timpul de vacanță însă, și timpul de vacanță școlară la noi este destul de lung, eram din nou la țară, la Butoiești, în tovărășia tatălui meu. Până la vârsta de douăzeci și unu de ani, am fost astfel sub continua lui supraveghere. Independența totală de sub influența tatălui a început la mine după această vârstă, deodată cu plecarea în străinătate pentru continuarea de studii.

Îndrumările tatălui pe timpul vacanțelor școlare nu-mi erau date sub formă didactică. Nu eram nici examinat, nici obligat să ascult lecții în toată regula. Dacă ar fi procedat așa, desigur că influența lui asupra mea ar fi fost foarte scăzută. Eram prea sătul eu de lecțiile auzite în timpul școlii; apoi și cunoștințele lui științifice se mărgineau la acelea primite în șase clase secundare urmate la Liceul „Râureanu” din București și acestea încă nu în mod regulat. Procedarea tatălui consta în folosirea oricărei ocazii pentru a-mi atrage atenția și a-mi da explicațiile sale asupra faptelor care întâmplător ieșeau înaintea noastră și care prezentau pentru dânsul un interes.

C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri *scripcar – (reg.) lăutar care cântă la vioară

Citește următorul fragment: Pe Doamna Elena* am văzut-o în zilele serbărilor amintitoare ale Unirii. Întovărășeam două studente ale Universității din București care veneau să-i înfățișeze o adresă de omagiu* din partea colegelor lor. Casa ei o dăruise Doamna Elena lui Theodor Rosetti, atunci când ea se hotărâse a părăsi țara. Întorcându-se – nu știu de ce plecase, dar se întorsese de dor – ea primi găzduirea unei familii bogate din Piatra-Neamț, care-i puse la dispoziție o căsuță curată și veselă, în care ai fi crezut mai degrabă că se sălășluiește* primăvara unei familii de funcționari săraci, decât că în ea se adăpostește aceea care a fost Doamna țării. Multă simplicitate și la primirea de către personalul străin care o înconjura pe Măria Sa. Și multă cuviință rezervată, multă liniște rece. Mi se părea că intru într-un cavou și că dincolo de ușa închisă, [...] voi găsi o umbră din acelea care multă vreme încă flutură în jurul mormintelor mari, fără plâns, fără glas. Și nu, în acea odăiță neagră, în care se deslușea, în fundul unui fotoliu, dintr-o săracă rochie de doliu veșnic, sub un cauc* de călugăriță acoperit cu un văl simplu de lână, o figură măruntă, săpată fin în fildeș palid, – în odaia aceea era o vieață care știa, cetea, afla, care unea cunoștința întreagă a trecutului cu cunoștința desăvârșită a celor de astăzi, era o cugetare sigură și cuminte, era o inimă care bătea pentru tot ce e nobil și ochi în care nu secase izvorul lacrimilor acelora care țin vii durerile cele mari, ascunse de lume, pe care ele n-o privesc. Când una din cele două fete îi citi, cu emoția ce și-o poate închipui oricine, rândurile din închinare, Doamna se ridică, sprijinindu-se greu pe bietele mâini bătrâne, care făcuseră odată atâta bine și care tremurau slăbite în mânecile de lână neagră. O vedeam acum limpede: era o femeie micuță de stat, foarte delicată, pe care o simțeai însă că putuse sta odinioară alături de un Domn – și ce Domn! Îndrăznii a mă uita în ochii ei [...]. În orbitele adânc săpate, pline [...] de o umbră tristă, ochiul rămăsese, în liniștea lui împăcată, viu și puternic, uneori cu căutătura stăpânitoare, alteori înduioșat, bun, plin de binecuvântare. Cât se auzi pomenindu-se numele și faptele aceluia pentru care avuse toată iubirea femeii și o iertare pe care puține o pot da, acest ochi privi undeva, departe, unde mergea și gândul tuturor celor de față. Apoi, în arcuitura de jos a orbitei adânci, o lacrimă mare se strecură încet. După patruzeci de ani, ea putea să plângă încă pentru dânsul. Și vorbi, cu un glas care n-avea îndoieli [...] și în care slăbiciunea punea doar un ritm încet, care te făcea să simți că acestea nu sunt vorbe ale tuturor celorlalți oameni, că e într-însele ceva imaterial, aș zice aproape supranatural, ca în tot ce privea pe această femeie demult ieșită din rândurile grăbite, zgomotoase, pătimașe și vulgare ale oamenilor. Și, în felul ei de a vorbi, știa să amestece două elemente care nu mai merg împreună azi, dar care prin unirea lor făceau și marele farmec al elocvenței marelui ei soț: cea mai desăvârșită simplicitate și cea mai autentică maiestate. Când cetirea adresei se isprăvi, auzii aceste cuvinte de mulțumire, pe care le întovărășea un adevărat gest de suverană: „Să trăiască România tânără!”. Nicolae Iorga, Doamna Elena Cuza, în volumul Oameni cari au fost *Doamna Elena – soția lui Alexandru Ioan Cuza *adresă de omagiu – scrisoare omagială *a se sălășlui – a se așeza, a se stabili *cauc – potcap; acoperământ de cap, înalt și rotund, făcut din pâslă, purtat de preoții și călugării ortodocși

Citește următorul fragment: În dimineața lui 23 aprilie, Bacovia a fost de părere să facem o plimbare spre Gherăești. Auzisem că sunt crânguri tinere, zăvoaie minunate în această parte din lunca Bistriței. Șoseaua era mărginită de cireși cu fructele amare. Până în 1936, când a devenit parc public, la Gherăești era un colț primitiv de natură, cu vegetație foarte bogată. Cireșii erau înfloriți și răspândeau o mireasmă amăruie, asemeni crizantemelor toamna. Cerul era senin. Păsările cântau gureșe prin ramuri și, prin iarbă, zburdau gâze de tot felul. Mergeam apropiați, voioși că putem respira primăvara de pretutindeni. Am intrat într-o zonă de arbuști înfloriți, apoi direct pe malurile foarte largi, ascunse de copacii deși, cu frunze destul de crude. Păreau din smalț fragil, pe care soarele răsfrângea aurul luminii pale. Bistrița tot nu se zărea. Eram abia în codrii din preajma ei. Pășeam prin iarba fragedă, plină de toporași. Îmi culesei un buchet, în timp ce Bacovia se așeză pe o buturugă asemeni unui scăunel [...]. Ciripitul păsărilor era o cascadă de triluri. Am stat și eu pe alt ciot de arbore retezat și ascultarăm tăcuți simfonia primăverii. Am respirat cu nesaț prospețimea pajiștii înverzite, apoi am continuat drumul până am dat de malurile ondulate ale Bistriței. Deodată se iviră plute imense, conduse de țapinari* la vale. Cântau un cântec ce se stingea în largul apelor într-un vag ecou. De pe malul celălalt se auzea o doină din fluier și zărirăm ciobani cu oile. Unul ducea pe brațe un miel alb, pătat cu negru pe urechi și pe spate. Aici apa nu era prea lată. Nu trecu mult și se auzi un bucium îndepărtat dintr-un fund de pădure. Clipocitul apei se făcu simțit ca un pianissimo*. Îmi adusei aminte versurile: Și vine, ca-n vremi de demult,/Din margini, un bucium de-alarmă...* - Acesta nu mai e de alarmă, interveni poetul. Vestește ciobanilor venirea primăverii. Pe aici m-a prins într-o zi o furtună cumplită. Eram în clasa a IV-a*. Plecasem într-o după-amiază de acasă. Voiam să mă plimb pe malurile acestea liniștite, să ascult șoaptele valurilor și cântecul plutașilor. Deodată, s-a înnorat. Până să-mi dau seama, să-mi caut un adăpost, s-a pornit o rupere de nori cum nu mai văzusem niciodată. Am avut vreme să intru într-o scorbură de copac. Nu-l mai văd, l-au tăiat. Tuna, trăsnea, fulgera cu mii de artificii. Mă mir că nu a trăsnit copacul în care mă aflam. A fost teribil, teribil. Când a stat ploaia se înserase și uitasem drumul. Rătăceam așa fără să știu unde. Întâlnii un cioban. Mă văzu ud și și plin de noroi. Trecusem printr-o mare emoție. Se uită la mine mirat. „Încotro?”. Îi spusei că am rătăcit drumul. Mă văzu elev. Se miră că am venit prin aceste părți, dar mă scoase la drumul cu cireși. Acasă, după ce mi-am revenit din spaimă, am început primele versuri din poezia Furtună. Mi-am adus aminte că aveam pe a doua zi niște versuri de tradus la limba latină și am lăsat poezia la o parte. După o altă furtună, în altă parte a Bistriței, am reluat-o și așa s-a născut acea poemă a spaimei încercate prin codrii Bacăului. Dar aici a fost grozav. Părea că se lăsase cerul pe lume cu toate spaimele lui. Eram înfiorată. Mi-a spus poezia în timp ce eu urmăream curgerea apei învolburate cu clipocitul ei înfundat. Scoase un carnețel, notă ceva și câteva note pe două linii de portativ. Părea că se ferește, să nu-l văd. M-am și făcut că n-am observat nimic. Pe drum, la întoarcere, prin zăvoi, îmi fredonă un cântec. - L-am prins din clipocitul apei... acest cântec subțire și cam vag... nu-i așa? Agatha Grigorescu-Bacovia, Bacovia. Poezie sau destin

*țapinar – muncitor care manevrează buștenii folosind o unealtă specifică, numită țapină *pianissimo – foarte încet *Versurile aparțin poeziei Toamnă de George Bacovia. *Clasa a IV-a corespunde, în perioada antebelică, clasei a XII-a din prezent.

Citește următorul fragment: Copilăria și adolescența lui Caragiale se caracterizează prin zburdălnicie, independență [...]. Luca și Ecaterina au avut de luptat cu temperamentul rebel, greu de stăpânit al lui Iancu*. Ei au adoptat, în împrejurare, cea mai bună metodă, a îngăduinții relative, care dă rezultate mai bune decât constrângerea. [...] Dacă este adevărat că a absolvit și clasa a V-a secundară, probabil în capitală, lucrul arată că școlarul, chiar dacă se lăsa greu, nu era o fire cu totul neînfrânată. La moartea tatălui, însă, Iancu [...] începe a-și impune voința în fața văduvei. Strămutarea familiei la București este a doua biruință a tânărului voluntar*, înlesnită probabil de sfaturile rudelor bucureștene. Din acest moment, un fiu rău s-ar fi emancipat cu totul de obligațiile familiale, părăsindu-și mama și sora. Iancu s-a arătat vrednic de îndatoririle unui pretimpuriu șef de familie. De la vârsta generoasă a celor 18 ani, s-a purtat bărbătește, căutând să-și găsească mijloacele de întreținere pentru dânsul și ai lui. Ca sufleur de al doilea și copist în trupa lui Pascaly, concesionară* a Teatrului Național din București, suficient retribuit, a putut face față nevoilor. Pentru Caragiale, datoria, credem noi, nu era atât un comandament etic, cât elanul afectiv al inimii. Iancu se simțea legat de ai lui organic, fără să-și bată capul cu principiile morale. La 20 de ani, cum îi încredințează mai târziu lui Vlahuță, este sănătos și robust și duce bine la tăvăleală*, în feluritele îndeletniciri, muncind și alergând toată ziua și sfârșind cu lucrul de noapte al corectorului. Nu s-au păstrat scrisori de familie din vremea când Caragiale locuia, desigur, împreună cu Ecaterina și Lenci*. Numai când nevoile profesionale l-au despărțit de ele, le-a dat prilejul să-i scrie. Scrisorile datează din anii revizoratului său (1881 și următorii). Sunt mărturii impresionante, prin confirmarea calităților filiale. Femeile nu aveau alt sprijin decât în Iancu. Mai toate scrisorile rostesc mulțumiri calde pentru ajutoarele bănești, trimise neprecupețit. Din leafa modestă de revizor școlar, Caragiale găsește mijlocul să asigure mamei și surorii o viață așezată, chiria și întreținerea unei slujnice. […] Mai în termen, mai cu întârziere, Iancu trimite cât i se cere. Niciuna din solicitările bănești nu rămâne nesatisfăcută. Ecaterina mulțumește în cuvinte mișcătoare: „Îți mulțumesc, dragă, de parale, că nu mă uiți niciodată, nici pe tine, dragu’ mamii, să nu te uite Dumnezeu și tot binele din lume”. Sau: „Îți mulțumesc, scumpu’ meu fiu, de toate, să trăiești, să-ți dea Dumnezeu toate fericirile”. Altă dată se minunează de activitatea rodnică a fiului ei: „Iancule dragă, scump și neprețuitu-meu fiu, te sărut dulce, dulce! Am priimit cu multă veselie epistola ta, împreună cu 70 lei noi. Domnul să-ți sporească în toată vremea, dragul meu copil! Dar activ ai fost, domnule, nu glumă, ce să zici, fă-mă, mamă, să-ți semăn.” Scrisoarea se încheie cu recomandările din care se vede că afecțiunea mamelor nu ține seamă de vârsta copiilor: „Iancule dragă, păzești-te de timpul ăsta, nu scoate flanela de pe tine că te-nșală vântul de primăvară”. Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale

*Iancu – apelativ pentru I. L. Caragiale *voluntar – care acționează din proprie inițiativă *concesionar – care are dreptul de a utiliza anumite bunuri ale statului *a (o) duce (sau ține) la tăvăleală – a fi rezistent la eforturi fizice *Lenci – fiica Ecaterinei și a lui Luca, sora lui I. L. Caragiale

Citește următorul fragment:

Era în anul 1938. Apăruse cartea mea. [...] Și, în momentul acela, noi coboram – mi se pare că strada e în pantă – și urca un bărbat cu un pas greoi, cu părul alb, cu ochi frumoși, negri, și au avut un moment de ezitare, mi s-a părut, și Camil, și Lovinescu, dar s-au oprit, cu toate că erau în polemică drastică. Și-atunci, Camil mi l-a prezentat pe Lovinescu. Lovinescu s-a uitat mirat la mine, pentru că păream mai tânără decât eram de fapt, și mi-a spus: „Dumneata ai scris Pânza de păianjen?” „Da!” „Păi am lăsat vorbă de atâtea ori [...] să vii la cenaclu, la Sburătorul. De ce n-ai venit până acum?” Nu știu ce-am spus.

După ce ne-am despărțit – și acest lucru iarăși l-am povestit, pentru că este foarte impresionant față de ceea ce știam eu sau credeam despre personalitatea lui Camil – m-a luat de mână Camil Petrescu și m-a dus într-o cofetărie și mi-a spus: „Vreau să stăm de vorbă, pentru că nu trebuie să treci peste ziua asta, peste clipele acestea, fără să-ți amintești de ele toată viața. Să nu te lași influențată de polemica dintre mine și Lovinescu; probabil c-ai fost influențată dacă te-a invitat și nu te-ai dus. Să ții minte numai atât, că este cea mai importantă zi din viața ta. Lovinescu este un om de cultură și are o poziție în literatură pe care nimeni n-a avut-o de la Maiorescu până la noi...” Și mi-a ținut o adevărată lecție. [...]

Și așa s-a întâmplat că am ajuns în fața maestrului. Și pot să spun că, într-un fel, destinul meu literar s-a hotărât atunci, pentru că, deși cartea mea apăruse, deși scriseseră despre mine Pompiliu Constantinescu și alți critici de aceeași valoare, deși nu pot să spun că m-am format la cenaclul lui Lovinescu, pentru că tot ce-am citit acolo, sau aproape tot, erau lucruri pe care pe parcurs le publicam sau mi se publicau, la Viața Românească și la Revista Fundațiilor, totuși a avut o importanță extraordinară această întâlnire. Pentru că Lovinescu, fie că a bănuit, fie că n-a bănuit, dar m-a întrebat: „Ce-ai de gând să mai scrii? Foarte bine, foarte frumos, ai scris o carte. Ei, acum ce faci? Cum va urma? Ce se va întâmpla mai departe?” Nu știu cum a dibuit că eu nu am intenția să mai scriu altă carte. Am avut ceva de spus, am spus și nu voiam să devin scriitoare. Adică nu credeam că voi fi în stare și nu simțeam nevoia să scriu cărți. Simțisem nevoia să scriu o carte. Dar Lovinescu nu m-a lăsat și m-a întrebat așa: „Hai, hai, spune, ce-ai de gând să mai scrii? Vezi că unii și alții te mai înțeapă ici, colo: că e cartea așa, că e cartea pe dincolo, dar, mă rog, de aia sunt ei critici... și cam toți te bănuiesc pe undeva c-ai pus toată experiența pe care o aveai într-o singură carte. Ce-i adevărat în chestia asta și ce ai de gând să scrii?” În momentul acela am fost atât de impresionată de această bănuială și am fost atât de impresionată de prietenia cu care îmi vorbea și de încrederea pe care simțeam că o are în mine, încât n-am îndrăznit să-i spun că nu voi mai scrie. Și am spus: „Mai am o singură experiență pe care n-am pus-o în cartea asta.” „Și care anume?” „Experiența scrisului. Am pus tot. Dar n-am pus anii în care am scris. Despre anii în care am scris, despre această cursă de obstacole, despre această ocnă, despre cioplitul în piatră sau la sare, care este scrisul, eu n-am știut. Experiența asta n-am avut-o și experiența asta vreau s-o pun în carte, adică vreau să scriu despre cum se scrie o carte și eroina mea voi fi eu, dar într-o altă perioadă, în perioada scrisului.” Și mi-a spus: „Interesant. Foarte interesant.”

Cella Serghi, E. Lovinescu evocat de..., în volumul Amintiri și evocări despre E. Lovinescu

Citește, cu atenție, textul de mai jos.

Am scris despre poezia lui Arghezi cu entuziasm două articole de fond în 1926, în Viața literară a lui Ion Valerian, urmat de F. Aderca, cu alte două editoriale. În vara aceluiași an l-am cunoscut, fiindu-i prezentat la Capșa de Vladimir Streinu. Era un bărbat voinic, dar scund, cu timbrul vocal în falset, de o politeță protocolară exagerată; îți strângea mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit și spunându-ți „domnia-ta”. Cine cunoștea violența de limbaj a pamfletarului rămânea uimit de acest aspect al omului privat. Mai târziu, l-am vizitat pe marele poet acasă și am putut cunoaște o altă rară vocație a omului: aceea a paternității, căreia îi datorăm și incomparabilele pagini din Cartea cu jucării. Arghezi nu mai frecventa cafeneaua, devotându-se integral familiei și Mărțișorului*, unde totul, de la împrejmuire și alei până la clădiri și plantații, a fost făcut cu munca și uneori cu brațele lui, ce e drept vânjoase. La masă tăcea, mastica încet și-mi spunea: - Mănânc călugărește. Conversația lui era uluitoare. Ca și în tabletele* sale, desfășura, când era în vervă, o trâmbă de metafore despre oameni și lucruri, cu caracteristici totdeauna inedite. Spre deosebire de scriitorii diluați, care scriu cum vorbesc, Arghezi vorbea cum scria, cu aceeași forță de viziune și de expresie scurtă, colorată. Același este stilul său epistolar, deferent* la culme, dar și de o bogăție metaforică neobișnuită. Am publicat, cândva, o scrisoare a lui, de intervenție în favoarea unei femei sărmane, mamă de copii, cu soțul mobilizat, trimisă în calitate de delegat de mahala, la data de 13 martie 1942. Un document uman impresionant... și o mică bucată literară! [...] Într-o vreme, poetul își deprecia manuscrisele – e vorba de cele destinate tiparului –, lăsându-le să fie aruncate la coș după întrebuințare, când nu erau colecționate de câte un redactor bibliofil și admirator al geniului său. Am fost, poate, primul care i-a atras atenția că manuscrisele unui mare scriitor trebuie păstrate de el, ca un patrimoniu prețios, care ar putea fi valorificat de către urmași. Se pare că Arghezi n-a lăsat fără urmare sugestia mea. [...] Arghezi n-avea imensa siguranță de sine pe care am constatat-o la unii contemporani ai săi, de calitate net inferioară. Se bucura când primea elogii pentru câte o poezie sau tabletă, ba chiar manifesta mirare. - V-a plăcut? Vi se pare bună? Nu-mi dau seama. Nu-i plăcea să-i spui: - Maestre. Și nici să fie întrebat: - Ce mai scrieți? Omul civil se dorea abstras de calitatea sa de scriitor. Înțelegea să fie scriitor exclusiv la masa lui de lucru, la care se așeza în fiecare zi, credincios și el aceluiași comandament latin: Nulla dies sine linea*.

Șerban Cioculescu, Amintiri

*Mărțișor (subst.) – denumirea locului în care Arghezi a trăit și a scris începând cu anul 1930 *tabletă (subst.) – articol scurt, pe o temă actuală, cu accente pamfletare *deferent (adj.) – respectuos *Nulla dies sine linea. (în limba latină, în original) – Nicio zi fără un rând scris.

Citește, cu atenție, textul de mai jos.

Pe vremea când Marin Preda lucra la romanul Delirul, eram la Mogoșoaia împreună cu (Alexandru) Andrițoiu și regretatul Nicolae Ștefănescu, care scriau în colaborare un scenariu de film. […] Seara, invariabil la ora 21 fix, cu o punctualitate exasperantă, Marin Preda venea din oraș să-și înceapă lucrul de noapte. Intra în salon preocupat și posomorât, purtând în mână o geantă tip diplomat în care-și ținea manuscrisul viitorului roman. Nu se despărțea o clipă de prețioasa-i comoară, spre exasperarea și incitarea fanteziei noastre. Într-o seară, maestrul apare cu același chip concentrat și neterestru, își ia obișnuitele sticle cu apă minerală de la bufet și dispare la etaj, ținând într-o mână [...] misterioasa geantă neagră. După câteva secunde, coboară neliniștit și ne explică fără să se oprească, ușor speriat, că și-a uitat cheia camerei în mașină. Andrițoiu m-a privit iluminat, cu ochii lui negri, și, fără un cuvânt, s-a îndreptat aproape în fugă spre scările ce duceau la etaj. A reapărut după câteva minute, răsuflând precipitat, dar cu chipul radiind de bucurie: - S-a făcut! Ne explică succint cum a urcat scările, cum a găsit geanta cu manuscrisul în fața ușii și cum „prețioasa comoară” se află de-acum în camera lui, fără să dea semne de întoarcere la adevăratul stăpân. Nu termină de povestit, când își face apariția Marin Preda, agitat, nervos, uluit, și i se adresează lui Nicolae Ștefănescu cu un ton sec și protocolar: […] - Mi-a fost furată geanta cu manuscrisul! […] Ne dispersaserăm fiecare mânați de elanuri detectiviste și, după câteva clipe, Andrițoiu, Nae Ștefănescu și cu mine ne întâlnim și aranjăm „redobândirea” prețiosului obiect. - Sandule, „umfli” servieta din cameră și-o iei agale pe alee; când auzi somația mea, abandonezi obiectul și simulezi fuga. Clar? […] Ne despărțim de el și intrăm în sala de televizor, unde Marin Preda chestiona cu severitate de anchetator un pompier civil care-l privea mirat, respectuos și cu o mare nedumerire înscrisă pe chip. Maestrul ne trage deoparte: - Îl bănuiesc pe ăsta! - De ce? - Nu știu! Tot timpul poartă basca asta pe ochi și, pe deasupra, e și spân... […] Ieșim pe alee și, deodată, în semiobscuritatea nopții de vară, deslușim o siluetă. - Uite-l, strig eu. […] - În numele legii, stai sau trag! – strigă în liniștea nopții Nae Ștefănescu, scoțând din buzunar în loc de pistolet, un stilou. […] După câțiva zeci de metri găsim abandonată în mijlocul aleii prețioasa servietă diplomat. De atunci, cu orice prilej, când îl întâlnea pe Nae Ștefănescu, Marin Preda exclama cu glasul pătruns de sinceră recunoștință: - Mon cher*, dacă nu erai dumneata, nu mai găseam niciodată manuscrisul... Și adăuga invariabil, pe un ton scăzut și misterios: și totuși, eu pe tipul ăla spân și cu bască îl bănuiesc și astăzi...

Mircea Micu, Manuscrisul furat, în volumul Întâmplări cu scriitori *mon cher (în limba franceză, în original) – dragul meu

Citește următorul fragment:

Duminică, 12 august. Am căutat la izvoare pe Vasile fotograful să ne „imortalizăm” – măicuța și cu mine – într-o poză „artistică”. Măicuța era foarte frumos îmbrăcată, în alb, și pieptănată cu cele două cozi pe cap. Am ales o poziție pe trepte, având pavilionul de cură în spate, ca un „fond” balnear. Poate că e un obicei depășit de a te fotografia, și mai ales în port popular. La mine este mai degrabă un obicei de familie. Tata mă alesese în copilărie ca modelul lui preferat. El avea pasiunea fotografiatului. Ținea să imortalizeze toate momentele și locurile care îi plăceau. Aparatul „Leica” era foarte modern prin 1934. [...] Dacă aș fi avut și eu această îndemânare și talent, cred că aș fi fotografiat pe tata, în toate momentele, la toate orele din noapte și zi. Dar, așa cum se întâmplă mai adesea, cel care fotografiază nu apare pe peliculă. Totuși, uneori tata nu rămânea în pagubă, deoarece îl fotografia mereu Radu, soțul meu, și deseori chiar când nu observa. Într-un rând, Radu l-a surprins în vizor strănutând. E o scenă rară în maldărul de fotografii cu tata. Asta însă îl supăra. Supărarea nu ținea mult. Un fotograf îl înțelege numaidecât pe altul. [...] Luni, 13 august. Expediem o telegramă Letiției Slăvoacă Miron, vestind-o că sosim la Ilva Mare sâmbătă 18 august. La poștă ne aștepta corespondență: două scrisori de la soțul meu, romanul Răscoala, tradus în ungurește de Galdi Laszlo, și alte două scrisori – adresate nouă la București – din partea Letiției, precum și una de la Liviu H. Oprescu. Scrisoarea lui Radu, pe optsprezece pagini, ne-a delectat prin umorul ei dens. Un obicei luat de la tata care îi relata pe larg măicuței întâmplările de peste zi, mai cu seamă din călătoriile în străinătate. Scrisorile erau întocmite de tata întotdeauna în ceasurile imediat următoare evenimentelor respective, când firesc ar fi fost să se odihnească. Era un mod al lui de relaxare, de recreere. Poate că cea mai caracteristică în acest sens este scrisoarea, de „numai” șaisprezece pagini, expediată de la Oslo, la 18 martie 1928, duminică seara. [...] Odată ajunse la preoteasa Lazăr, ni se comunică regretul că nu am participat și noi la botezul nepotului ei, la petrecerea care a avut loc cu cei treisprezece invitați, dintre care cel mai plăcut musafir a fost pictorița Ileana Colonel Antonu, care a cântat și a fluierat doine, înveselind toată adunarea. O cunoșteam din anii trecuți. În drum spre casă, am întâlnit-o pe pictoriță care, bucuroasă, ne-a invitat vineri, să ne arate colecția sa de tablouri și obiecte de artă. Vineri, 17 august. Astăzi ne pregătim să mergem în vizită la Ileana Colonel Antonu – născută Cheffa – împreună cu părintele Lazăr și soția. [...] Pictorița este o femeie frumoasă, în ciuda celor șaizeci și cinci de ani ce-i poartă. E grațioasă și plină de temperament. Studiile și le-a făcut în Franța. A călătorit mult, culegând de peste tot frumosul, în toate formele lui. Originară din Bistrița, s-a stabilit până la urmă în Sângeorz. Din discuție, aflăm că multe țărănci vin la ea și o roagă ca, dintr-un chip mic, „cât un bob de porumb”, dintr-o fotografie aproape ștearsă, să le zugrăvească copilița sau feciorelul morți mai demult. Vor, sărmanele, să aibă „chipul mare și zugrăvit în culori frumoase”. Întotdeauna pictorița le-a satisfăcut dorințele. Atunci când le întreabă dacă „băiata” seamănă, mulțumirea lor este desăvârșită. „Aproape că grăiește”, răspund ele. Puia Florica Rebreanu, Pământul bătătorit de părintele meu. File de jurnal

Citește următorul fragment:

În ce mă privește, student la Medicină (numai că în sala de disecție citeam piesele lui Shakespeare și frecventam mai mult disciplinele de la Litere), rolul jucat de profesorul de Estetică a fost covârșitor. Veneam de la țară, elev silitor desigur, dar complet neintrodus în domeniile care mă atrăgeau, lipsit de gust în materie de arte și informație culturală – un adevărat „barbar” care nimerise în mijlocul Atenei, blocat de o timiditate aproape morbidă. Prima acțiune eficientă pe care a avut-o profesorul Liviu Rusu asupra mea a fost aceea de „a sparge” tocmai această timiditate. [...]

Educația și instruirea mea estetică au început, însă, cu „Audițiile muzicale” pe care profesorul Liviu Rusu le ținea în prelungirea Seminarului de Estetică. Acestea, de asemenea, făceau săli pline. Ele complineau în mod nesistematic o reală istorie a muzicii simfonice clasice: audierea fiecărui disc era precedată de o expunere a profesorului.

Pentru mine, atmosfera avea ceva incredibil: de inițiere într-un domeniu al unei arte de care eram total străin. În viața mea, până atunci, nu fusesem la un concert, nici nu ascultasem muzică simfonică. Intram într-un univers pe care nici măcar nu-l bănuisem, în care fiecare descoperire constituia un nou moment de delectare, în care – întâi de toate – aveam revelația propriei persoane. [...]

Ca în tot ceea ce făcea profesorul, prezența sa fizică – vocea, gesticulația, pledoaria – precum și termenii săi marcau ca o pecete materia însăși a lecției: de-a lungul anilor, de câte ori am ascultat Mozart sau Beethoven, de pildă, în memoria mea apărea figura profesorului, iar unele dintre expresiile sale – deosebit de plastice – se însoțeau inevitabil de surâsurile sau chiar ironiile noastre. Nimic nu leagă pe elev de profesorul său mai mult decât omul care, coborând de pe estradă, ți se alătură asemenea unui camarad cu care poți să conversezi – prin cuvinte sau numai tăcând – de acord sau în contradictoriu. [...]

În atmosfera acelor ani, când războiul – care era în toi – părea a se desfășura pe altă planetă, Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj, refugiată la Sibiu, trăia cu ardoare o rivalitate culturală pasionantă: între grupul de studenți mediciniști conduși de profesorul de anatomie Victor Papilian – care era un remarcabil prozator și dramaturg – și grupul celor de la Litere, Filosofie și Drept, animat de la catedră de Liviu Rusu, iar la nivel de cenaclu de Lucian Blaga. [...]

„Arena” întrecerii culturale între studenții de la Medicină și cei de la Litere a fost teatrul amator universitar. [...] Profesorul Liviu Rusu a regizat un spectacol cu O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. Astăzi, montarea asigurată de profesorul nostru de Estetică ar apărea, desigur, ca o realizare modestă, cu „îndrăzneli” care au devenit lucruri de rutină ale artei scenice. Dar, pe vremea aceea, soluțiile artistice, experimentale, existente în acel spectacol, au avut mare efect: actorii înaintau spre scenă printre cele două rânduri de spectatori; unii interpreți se aflau în loje, îi interpelau pe cei din sală înainte de a coborî în spațiul scenic; la un moment dat, sufleorul dădea la o parte capacul cuștii sale pentru a interveni etc. [...]

Spectacolul mi se pare a fi fost foarte important pentru noi, întrucât indica o sferă de preocupări care aveau să caracterizeze activitatea literară a tuturor prietenilor mei.

Ștefan Aug. Doinaș, Liviu Rusu, în vol. Evocări

Citește următorul fragment:

Eu m-am simțit viața mea întreagă mai presus de toate dascăl. A le da altora învățături a fost pentru mine totdeauna o mulțumire, și cele mai vii mulțumiri le-am avut stând de vorbă cu oameni prin care mă puteam dumiri ori plimbându-mă cu elevii mei. Mai ales ca dascăl mi-am câștigat și pânea de toate zilele, și nu-mi aduc aminte să mi se fi-ntâmplat vreodată ca să fiu nemulțumit de-nvățăturile ce-am dat. Nu tot așa ca ziarist. Fiind adecă vorba de interesele obștești, îmi dădeam totdeauna silința să spun ceea ce simt, gândesc și vor cei mulți, și nu o dată mi se-ntâmpla să stau la-ndoială dacă nu cumva greșesc. Abia târziu de tot am ajuns să mă-ncredințez că sunt puțini oamenii care au convingeri. Cei mai mulți nici nu știu ce va să zică a fi convins. Ei au numai păreri, pe care le schimbă după împrejurări și după impulsiuni momentane. Partea individuală deci în scrisa mea ca ziarist erau îndrumările pe care le dădeam, iar aceste adeseori nu se potriveau cu felul de a gândi al celor mai mulți. Cu atât mai vârtos ieșea la iveală această râvnă dăscălească în scrierile mele literare. Nu puteam să mă-mpac cu gândul că lectura de orișice fel e numai o plăcută pierdere de vreme. În gândul meu, rostul scrierii a fost totdeauna îndrumarea spre o viețuire potrivită cu firea omenească. Din onorariul pe care-l aveam la Sibiu ca director al ziarului Tribuna ori din cel ce mi se dedea în urmă la București ca director al ziarului Minerva nu aveam să trăiesc. Cu atât mai puțin aș fi putut să trăiesc din onorariile ce am primit pentru scrierile mele literare. Ar fi trebuit să alerg și eu pe la redacțiuni, ca să mi se facă reclamă, și pe la autorități, ca să-mi cumpere exemplare, ceea ce era împotriva firii mele. Scriam deci pentru mulțumirea mea sufletească și-mi era destul că le făceam prin aceasta plăcere unora dintre prietenii și binevoitorii mei. O spun aceasta pentru ca să caracterizez timpul prin care am trecut. Scriam pentru că nu eram în stare să mă stăpânesc. Scăpat însă de neastâmpărul de care eram cuprins, puțin îmi păsa dacă se publică sau nu ceea ce am scris: îmi era destul că am citit scrisa mea în fața cuiva. Nu numai țineam apoi seamă de efectul produs de scriere, ci, scriind, îmi dădeam toată silința să mă potrivesc atât în plăsmuire, cât și în formă cu felul de a vedea și cu gustul acelora pe care-i aveam în vedere. Așa se adeverea în ceea ce mă privește că lucrarea literară se desfășoară sub înrâurirea publicului cititor. La Viena și la Iași am scris sub înrâurirea lui Eminescu, în primii ani ai petrecerii mele la București, sub a lui Titu Maiorescu, iar în urmă nu am publicat decât ceea ce am citit mai nainte soției mele. [...] Scriam, se-nțelege, mai ales când aveam timp liber. În timpul pe care l-am petrecut la Arad și la Oradea-Mare n-am scris însă pentru că nu aveam cui să-i citesc ceea ce aș fi scris, iar în timpul celor patrusprezece ani petrecuți la Măgurele, am scris puțin, pentru că nu aveam răgaz pentru așa ceva.

Ioan Slavici, Scrietor, în volumul Amintiri

Citește următorul fragment:

În fiecare dimineață, când ies, oricât aș fi de grăbit, mă oprește un răstimp librăria de alături. E un local modest, ca mai toate librăriile pariziene, cu vitrinele întinse afară, pe tejghele ieftine, până în mijlocul trotuarului. Farmecul ei, și al tuturor, tocmai asta îl face. Astfel poate întâmpina și pe trecătorii cei mai indiferenți. Jumătate din deverul* cotidian de-aici iese, din vânzările de pe trotuar oamenilor grăbiți care altminteri n-ar fi cumpărat. Printre tejghele mișună veșnic curioșii. Cei ce zăbovesc mai îndelung sunt studenți care n-au mijloace să cumpere și care citesc aici cartea pe care le-o poftește inima. Și mai sunt alți însetați de carte, tineri și bătrâni, săraci care-și hrănesc astfel sufletul cu lectura ce le trebuie. Cărțile netăiate pricinuiesc sforțări speciale pentru a-și trăda cuprinsul. Câte-un pasionat face apel la librar și librarul îi taie* paginile dorite. De altminteri, când n-are cumpărători, librarul însuși împreună cu vânzătorii lui se amestecă printre cititorii clandestini, să citească și ei. Cartierul Latin e plin de librării, trotuarele lui oferă cărți la fiece pas. Și buchiniștii* legendari de pe chei și cei de la Odéon. Parcă e o cetate a cărții subt oblăduirea Institutului, a Sorbonei și a celorlalte uzine de cultură. Dacă n-a pornit de-aici, în orice caz aici se întreține cu ardoare cultul cărții și al literaturii. Nicăieri în lume cartea nu e mai prețuită ca în Franța. În alte țări poate să se citească mai mult, să se tipărească mai multe cărți. Aici, cartea e o realitate vie, un factor social cu o influență covârșitoare. Numai la Paris cartea devine un eveniment monden care interesează nu doar cercurile literare, ci și saloanele, pe oamenii de stat, colectivitățile. Aici, o carte stârnește pasiuni, elanuri, înrâurește politica sau justiția, e un element important al vieții obștești. Mândria presei franceze, de orice nuanță, continuă a fi rubrica literară, care nu e întâmplătoare, ci organică. O carte, un curent literar, o controversă estetică sunt subiecte care împodobesc deseori articole de fond, chiar în ziare strict politice. Nu s-ar putea închipui un ziar francez care să aibă spații rezervate pentru cinematograf și sporturi, fără să aibă mai întâi o rubrică foarte îngrijită a literelor, cum bunăoară se întâmplă nu numai la noi, dar chiar în țări de mare civilizație. Adevărat că acolo cititorii se interesează de faptele literare, ca și de cele diverse, și le reclamă, pe când ziarele noastre au scuza că rubrica literară e loc mort, fiindcă nimeni, afară de scriitorii înșiși, ba uneori nici chiar ei, nu se pasionează de soarta ei, pe când pentru sporturi, de pildă, se manifestă un interes tot mai viu, ceea ce justifică permanentizarea și sporirea cronicii respective. Colaborarea scriitorilor la ziarele franceze, în calitate de scriitori și, deci, cu contribuții oarecum de specialitate, e un fenomen special, vrednic de toată atenția. Relațiile dintre ziariști și scriitori sunt într-adevăr colegiale. Ziaristul francez se consideră scriitor înainte de toate, chiar când munca ziaristică îi impune obligații de șablon, ceea ce se constată din însuși felul îngrijit literar cum sunt scrise mai toate ziarele franceze. Scriitorii înșiși îi consideră drept colegi adevărați pe ziariști și nu disprețuiesc suveran scrisul destinat să trăiască o singură zi. Asemenea cordialitate de relații nu se mai întâlnește aiurea. Liviu Rebreanu, Metropole

*dever – volumul vânzărilor de mărfuri pe o perioadă dată *a tăia – a desprinde, a desface filele unei cărți necitite, unite la margini *buchinist – persoană care se ocupă cu achiziționarea și cu vânzarea de cărți vechi

Citește următorul fragment:

Paris, 28 iulie 1900

Dorită surioară,

A nu știu câta oară vin să te rog frumos de iertare că nu m-am ținut de făgăduială și nu ți-am scris la vreme. Să nu crezi însă că te-am uitat; cu cât ești mai departe, cu atât imaginea celor iubiți o ai mai vie în minte. De câte ori nu mă gândesc cu drag și cu dor nespus la voi, la toți! Mi-aduc aminte de vremurile acele fericite când eram toți împreună, dar împrejurările ne-au risipit, și de-atunci sunt atâția ani de când tot încercăm zadarnic să ne-adunăm iar la un loc, subt un singur acoperământ! Eu la Paris, Costică la Fiume, tu la Caracal, mâine-poimâine va pleca și Virgiliu poate în străinătate [...].

Dragă Hortensia, scrisoarea asta aș fi dorit să fie mai veselă, dar eu nu mai știu să scriu și să cuget decât trist, de multă vreme. Tristețea mă-nsoțește în orice parte, nu știu cum s-a furișat și a reușit să-și facă așa bun cuib din inima mea.

Și cu toate astea sunt la Paris, orașul pururi în sărbătoare [...]. Cred că ai aflat și tu din gazete ce călduri înspăimântătoare au năpădit asupra Parisului luna asta. La al șaselea, unde locuim noi, nu e chip să stai un ceas peste zi, zăpușeala te-neacă și te doboară. Iau câte o carte și mă târăsc până în Luxembourg, una dintre cele mai splendide grădini din toată lumea și foarte aproape de casa noastră. Acolo, pe alee, e răcoare, e bine și frumos. [...]

O curiozitate a Luxembourgului și în genere a tuturor grădinilor din Paris sunt păsările: porumbeii și vrăbiile. Bătrânii și copiii le hrănesc; sunt așa de domesticite, încât vin să-ți fure firimitura de pâine din palmă. Cunosc un moșneag care poartă după el întotdeauna un stol întreg de vrăbii... Pe o babă am văzut-o mustrându-le cu atâta drag, parcă ar fi vorbit cu copilașii sau nepoții ei.

De trei ori pe săptămână e muzică; din când în când, cântă garda republicană, orchestră militară vestită în lumea întreagă. Adevărate concerte de elită: muzică de Wagner, Massenet, Berlioz. Totdeauna mă gândesc la tine și nu știu ce-aș da să te am aici... Astă-iarnă – nu știu dacă ți-am scris – am auzit pe Enescu la un concert [...]. Eu n-aveam program, nu știam ce se execută, dar de la primele acorduri am tresărit și toată ființa mea a început să vibreze, șoptind în extaz, fără să-mi dau seama: „Beethoven”. Și nu m-am înșelat, cu toată lipsa mea de educație muzicală. Când ne-om întâlni [...] și vei avea pianul la dispoziție, nu-i așa că ai să-mi cânți în fiecare seară câte-o sonată de Beethoven, precum îmi cântai pe vremuri vechea serenadă a lui Schubert? Ce fericite-au să fie serile acelea! Nu le-aș da pe oricare seară petrecută aici, în capitala lumii. Mi-e dor, mi-e așa de dor de intimitatea care-a domnit întotdeauna în familia noastră, de bătrâna lampă fără glob de la Brașov, de tata, așa de mulțumit când își plimba ochii peste capetele noastre [...]. Te sărută de nenumărate ori,

Ștefan*

Corespondență, ediție îngrijită de Horia Oprescu

*Ștefan – Șt. O. Iosif, poet român

Citește următorul fragment:

Așa a fost Ion Luca Caragiale. Fața lui fină, ochii mari, privirea răscolitoare, gesturile scurte, cu precizări psihologice uimitoare, puterea de eliminare a inutilului în povestire și în scris, ironia sclipitoare – armă cu două tăișuri, îi apăra sensibilitatea și distrugea vulgaritatea – mersul lui ușor de fiară blândă, mâinile feminine, subțiri și întoarse la vârful degetelor, atitudinea capului rotund cu bărbia puțin înaintată cercetând parcă un orizont marin, toată ființa lui cizelată cu artă exprima geniul său literar. În scris, nu-și îngăduia decât esențialul, verbul dinamic, adjectivul plastic. Ocolea detaliul nesemnificativ, alegea cu grijă nuanța în fraze scurte, de aceea scria greu, trecându-și ideea prin multe filtre cerebrale, până ce o așternea definitiv pe hârtie, scânteind de viață. Tata scrie despre el: „Descarcă pe eroii lui de partea banal-indiferentă și îi reduce la sufletul lor real estetic, etern real.” Evenimentele importante din viața lui au fost asemeni ființei lui, precise și lapidare. Pe când era directorul Teatrului Național, s-a îndrăgostit de fata frumoasă ce avea să-i devină soție devotată, zărind-o la o reprezentație cu Sarah Bernard, în decembrie 1888. S-a informat despre numele ei. A doua zi, dimineața, devreme, suna la domnul Burelli: „Mi-o dai, tată-socrule?” Căsnicia i-a fost fericită, cu cei doi copii ai lor, un băiat și o fată. Dintr-o primă căsătorie, avusese un fiu, Mateiu, care a fost mai târziu un prozator și poet foarte talentat. Mutarea familiei la Berlin a fost hotărâtă la repezeală. Un instinct bun îl mâna. Avea nevoie de liniște pentru a-și potoli necazurile și de discreția străinilor care pricepuseră că acest Herr Director este un om cu totul deosebit. Se împrietenise acolo numai cu cei modești din strada lui. Sta de vorbă cu negustorii, cumpăra flori, mai ales garoafe, glumind cu vânzătoarea. Zile întregi nu ieșea din apartamentul lui confortabil. Am locuit la el două luni în anul 1912, când dădeam concerte în Germania. Pe atunci era frământat de proiectul unei noi piese de teatru. Se plimba prin toate odăile, încruntat. Apoi, destins, mai fredona câte un crâmpei de simfonie. La masă tăcea și doar ciugulea din bucate, iar după câteva ore apărea, cu un surâs șiret luminându-i tinerește fața delicată, și ne spunea numele personajelor care aveau să apară în noua comedie. Dimineața venea [...] în odaia unde studiam la pian. Asculta cu capul plecat pe umăr. Preludiile și fugile lui J. S. Bach erau pentru el „pâinea cea de toate zilele”. Surâdea duios la intrarea temelor, le modela cu degetele răsfirate în aer. În sonatele lui Beethoven mi-a dat sfaturi care și astăzi au valoare. […] La primul meu concert în Berlin, mi-a ținut o cuvântare întrețesută cu glumă și emoție: „Ascultă, Aghiuță… Diseară tu ai să cânți pentru publicul cel mai pretențios din lume, tu, ciobănașul din Munții Vrancei. […] Să nu uiți că tu ai să reprezinți diseară talentul muzical din patria noastră în țara muzicii. Vreau să citesc mâine laude despre tine în gazete.” Critica muzicală a fost pe placul marelui meu prieten. Mi-a citit-o cu glas solemn, potrivindu-și mereu ochelarii pe nas, ca să-și ascundă înduioșarea.

Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viață

Citește următorul fragment:

În anul 1930, familia Rebreanu a cumpărat o casă și o mică grădină cu pomi și vie la 3 km de Pitești, în comuna Valea Mare, o casă veche, situată pe o pantă de deal, dispusă cu fața spre miazăzi, însorită toată ziua, cu o priveliște minunată, având în față dealuri acoperite de vii și pomi fructiferi și o pădure seculară, deci o perspectivă plină de încântare. Casa trebuia reparată, modernizată, trebuiau noi dependințe, împrejmuită cu gard, via lucrată, pomii curățați, pavaj, grădină cu flori... Toate cereau bani, care lipseau. Rebreanu s-a împrumutat la o bancă din Pitești. Câțiva ani a plătit din greu rate, dobânzi mari, și multe alte necazuri, dar, până la sfârșit, familia Rebreanu avea o reședință la țară, cu confort modern, într-o poziție minunată, în aer curat, unde scriitorul, într-un mediu prielnic de liniște, a putut să gândească, să scrie romanele care i-au adus gloria, titlul de academician, care l-au încadrat nemuritor în literatura română și străină. Aici a trăit anii cei mai buni, aici era locul de relaxare, aici își primea oaspeții, nu prea numeroși, și prietenii mai mult din familie; familia Rebreanu, familia Mihail Sorbul, familia Ionel Rădulescu și familia mea ne întâlneam în reuniuni familiale și prietenești, când la Valea Mare, când la Gălășești-Argeș, la reședința lui Sorbul, când la mine, la Pitești. Eu, devenit medic al acestor familii, le-am cunoscut și zilele bune și zilele grele, necazurile, bolile, care se abăteau adesea asupra lor. [...] Liviu Rebreanu era o figură reprezentativă: un bărbat înalt, falnic, cu o înfățișare distinsă, cu părul blond, pieptănat cu o buclă pe fruntea senină, ochi albaștri-verzui, cu un zâmbet luminos. Vorbea cu o voce caldă, ușor răgușită, liniștit, fără gesturi. Mergea cu pași mari, siguri; se îmbrăca îngrijit, de o eleganță naturală. Întreaga lui ținută arăta o deosebită distincție, care impunea respect. Comportarea lui față de oameni era aceea a unui om bun, blând, cu multă răbdare, avea multă simplitate în conversație, evita folosirea cuvintelor pompoase și radicale, era ușor de înțeles de orice convorbitor. Indiferent cu cine vorbea, avea răbdare să asculte cu atenție și bunăvoință, făcea impresia că studia pe cel ce îl avea în față. În decursul anilor, arareori l-am auzit vorbind despre operele sale, evita sistematic astfel de subiecte. Avea o modestie, chiar un fel de timiditate înnăscută, făcea abstracție de meritele sale, de rezultatele sale în literatură, era mai bucuros să asculte pe cineva decât să vorbească, era un fel de interiorizat, totuși asculta cu plăcere glume spuse de alții, râzând uneori cu poftă. Citea, se cultiva zilnic, avea la Valea Mare o bibliotecă bogată, ocupând pereții unei camere, cu cărți de diferiți scriitori, cu diferite subiecte, în diferite ediții. [...] Îl pasiona studiul cerului: în nopțile senine studia cărți de astronomie și cu o lunetă, din pridvorul casei, studia stelele pe cer. Printre puținele pasiuni, îi făcea o mare plăcere să conducă mașina, cu geamurile deschise; avea nevoie de aer mult, curat, să vadă verdeață, flori, natura îl înviora; grădina casei de la Valea Mare cu pomi, via și florile ei îi făceau o deosebită atracție, păstrată din copilăria petrecută la țară. [...] Văzut în ansamblu, Rebreanu părea a fi un optimist, păstra încredere în toate acțiunile lui, ducea o viață liniștită, puțin pretențios cumpătată, se simțea peste tot și întotdeauna mulțumit.

Vasile Tițescu, L-am cunoscut pe Liviu Rebreanu, în vol. Amintiri despre Liviu Rebreanu

Citește următorul fragment: - Întrebările ce urmează vor să scoată în lumină secretul tinereții fără de bătrânețe, cuprinse deopotrivă în literatura pe care o scrieți. Care este cel mai vechi început? - În 1942, spre primăvară, am cunoscut redacția literară a Timpului. Era condusă de M. R. Paraschivescu. Dar nu mai țin minte cum am ajuns la Timpul. Țin minte cum am ajuns să pun un picior pe țărmul literaturii. Prin legătură de generație. L-am cunoscut pe Geo Dumitrescu. De ce el și nu altul? Apăreau multe reviste. Mi-a căzut în mână Albatros. Filiațiile acestea literare nu sunt hotărâte voit, ci prin instinct. „La ăsta mă duc”, mi-am zis. Am citit adresa pe coperta revistei și m-am înființat pe Calea Griviței, numărul 257. Ei bine: la postul lui se găsea un băiat ca mine, un mărunțel foarte vioi, ai fi zis că mă aștepta. - Câți ani aveați? - 18 și unul, și altul. - Se putea scoate revistă la 18 ani? - Uite că se putea. Geo era acolo, afișase Albatros pe ușa odăii. O odaie de patru pe patru, așa ceva. Și asta era și casa lui. Cum s-ar zice, se afla la domiciliu și la datorie în același timp. Ceea ce nu știu e dacă tinerii din zilele astea mai sunt atât de stabili. Pe atunci, nu era o glumă că Geo se afla la postul lui. Geografic, el reprezenta orașul. Venisem de foarte puțină vreme și nu cunoșteam pe nimeni în București. [...] - Cum v-a primit Geo Dumitrescu? - Am intrat, am discutat c-o fi, c-o păți. Cei de aceeași generație au mereu ce vorbi. Despre literatură, firește. Iar pe urmă nu mai avea să ne despartă nimic. Asta nu înseamnă că am evoluat împreună. [...] Dar iată că, după 30 de ani de carieră literară, această luminiță care s-a aprins pe Calea Griviței a rămas mereu aprinsă, cu voia sau fără voia lui. - A „lui”, Geo Dumitrescu? - Da. Pentru că tot datorită lui, probabil, nu mai țin minte prea bine, dar cred că tot prin Geo am ajuns la Timpul. Am intrat corector. [...] - Pentru o mare parte din cititori, afirmațiile dumneavoastră vor fi descoperiri. - Sunt și pentru mine unele dintre ele, pe măsură ce mi le împrospătez. Țin minte că atunci, din tipografie, unde eram corector, am trimis la un moment dat o bucată literară intitulată Pârlitul. Tot la Timpul am trimis-o redactorului de pagină a II-a – care era pagina culturală. Nu mi-am făcut nicio idee dinainte despre ceea ce va urma și surpriza a fost copleșitoare: redactorul paginii (intitulată Popasuri), pe care nu-l cunoșteam și care era un poet, anume M. R. Paraschivescu, mi-a făcut o invitație la locuința lui Tiberiu Tretinescu, băiat tot din generația noastră și unde M. R. Paraschivescu, în maniera sa, care avea să devină fascinantă, care avea să fascineze și generațiile viitoare, a scos din buzunar un manuscris: „să vă citesc ceva formidabil!” a anunțat el. Când colo, aud că titlul lucrării era Pârlitul. Interviu cu Marin Preda, realizat de Sânziana Pop și publicat în Luceafărul, nr. 29/18 mai 1974

Citește următorul fragment:

În anul acela am avut un alt profesor de română, pe Mazilu. Ne-a plăcut de la început tuturor pentru că era mucalit*, îi plăcea să citească tare compozițiile noastre, comentându-le cu mult haz și ne vorbea neîncetat de literatură, ne îndemna să citim pe Odobescu, pe Slavici, pe Hogaș, „ca să ne îmbogățim mintea și vocabularul”, cum obișnuia să ne spună. În martie ne-a dat acest subiect pentru compoziția de scris acasă: Cum am simțit că se face primăvară?

De data aceasta, n-am mai amânat compoziția până în ultimul moment. Am început să scriu la începutul după-amiezii și n-am încheiat-o decât când m-a strigat mama de jos, din capul scării, să vin la masă. Vreo 20 de pagini de caiet, pe care le-am scris cu o stranie, necunoscută bucurie; parcă m-aș fi trezit deodată într-una din lumile cărților pe care le citisem, singurele lumi reale și cu sens pentru mine; parcă aș fi scris și eu ca unii din autorii aceștia adevărați – cei pe care nu-i învățam încă la școală – și aș fi scris ca să fiu citit de unul ca mine, iar nu de un profesor, pentru notă. Mazilu avea obiceiul să ne privească zâmbind, în ochi, încercând parcă să ghicească autorul textului celui mai pitoresc, textul care i-ar fi dat lui prilejul să ne corecteze făcând o sumă de glume, cutremurând întreaga clasă într-o cascadă de hohote. Alegea câteva caiete, apoi se întorcea la catedră și începea să citească. Nu înțeleg cum am știut că, de data aceasta, va alege și caietul meu. Îl priveam cu un zâmbet complice și probabil că gestul acesta cutezător mă făcuse să roșesc pentru că, după ce a șovăit o clipă în dreptul băncii de alături, Mazilu s-a întors și mi-a cerut caietul. [...]

După prima pagină, Mazilu a ridicat ochii din caiet și m-a întrebat: „De unde ai copiat-o?” și, pentru că mă pregăteam să protestez, a adăugat: „Vreau să spun, de unde te-ai inspirat? Din ce carte?”. M-am îmbujorat și am ridicat neputincios din umeri. Mazilu a ghicit încurcătura mea și a reluat lectura cu un zâmbet misterios. La răstimpuri, ca să nu lase impresia că e vorba de o capodoperă, sublinia un adjectiv prea strident sau se întrerupea ca să-mi explice că făcusem o inadvertență. Dar, când a terminat de citit, m-a privit în ochi și mi-a spus: „Bravo! Sunt nevoit să-ți dau nota zece!...”

A fost prima mea victorie: recunoașterea, în fața întregii clase, că nu mai eram corigentul la limba română de anul trecut. Probabil că Mazilu fusese atât de surprins de povestirea mea, încât a vorbit în cancelarie, căci, la sfârșitul recreației, Moisescu a venit la mine și mi-a cerut caietul. Voia să citească și el aventurile mele onirice*, cu Crivăț-Împărat și toți cei care mai erau și pe care i-am uitat de mult. Un adevărat triumf pe care, odată ajuns acasă, l-am relatat cu amănunte, deși nu știu dacă am reușit să înduplec rezerva și scepticismul părinților. (Tata mi-a spus că se va lăsa convins numai după ce va vedea nota zece trecută în carnet, adică la sfârșitul trimestrului.)

Dar, pentru mine, experiența aceasta a avut urmări mult mai adânci. Descoperisem că, dacă sunt „inspirat”, pot scrie cu aceeași ușurință – deși nu cu aceeași viteză – cu care, câțiva ani înainte, urmăream pe ecranul meu interior aventurile armatei secrete. De mai multe ori până atunci încercasem să scriu, dar, după câteva pagini, mă simțeam deodată fără chef, reciteam consternat, umilit, ultimele rânduri și rupeam cu furie foile din caiet, le mototoleam, le azvârleam în foc. Acum mi se părea că aflasem secretul: nu puteam scrie bine decât dacă eram „inspirat”.

Mircea Eliade, Memorii

*mucalit – care știe să stârnească râsul, păstrând un aer serios; poznaș *oniric – privitor la vise, care aparține visului

Citește următorul fragment:

N-aveam mai mult de 7 – 8 ani când a venit pentru întâia oară la noi, la Fălticeni, dar eu îl cunoșteam din auzite, din câte se spuneau în casă despre cei de la Viața Românească: de Garabet Ibrăileanu, care dormea ziua și noaptea sta treaz ca huhurezul, de Constantin Stere, ce se dovedea un strașnic om politic de temut, dar care în familie era bun ca pânea cea caldă, de D. D. Pătrășcanu și […] de Topîrceanu – ieșean de adopțiune, care purta tocuri înalte și pălărie cu fund mare ca să pară mai înalt și care se dovedea cel mai de seamă ajutor al lui Ibrăileanu, la redacție. Subțirel și sprinten, părea un licean pe lângă tata, deși nu erau mai mult de șase ani între ei. Nu era frumos, un brunet cu față palidă; dar fruntea-i nobilă, deși nu prea înaltă, înflorea adeseori de câte-un cârlionț rebel scăpat din părul des și negru, pe care îl punea imediat cu malițiozitate la punct c-un pieptănuș scos din buzunărașul de la piept, unde își avea și vestitul puf de pudră cu care își potolea, la nevoie, luciul nasului. Gura, tăiată cu precizie și generozitate, arăta hotărâre, ascuțime și finețe. Pe câtă vreme ochii, ochii negri de-o vioiciune fără astâmpăr, veșnic parcă la vânătoare, vedeau și observau totul și parcă te pătrundeau până în cele mai tainice ascunzișuri. Nu puteai scăpa de ei. Te citeau ca pe-o carte. Și parcă pentru a se scuza de indiscreție, ochiul stâng flutura rapid din pleoapă, cu vicleană delicateță. - Ce-i, Miss? mi-a spus el, pe când abia ne cunoscusem, la un Paște [...] (mă poreclise Miss pentru că aveam părul ca mătasea de păpușoi, ochi albaștri-verzii, tenul roz și un nas puțintel cam lung). Ce-i, Miss? Ți-e frică de mine? Vino mai aproape, că doar n-am să te mănânc! N-aș putea spune că-mi era teamă, dar mă sfiam: sub privirea lui mă simțeam transparentă. Și doar se amesteca în jocurile noastre: bătea mingea, se lua la întrecere din fugă, juca diabolo, popice și cred că, dacă nu s-ar fi temut că-și strică ținuta cochetă și impecabilă, s-ar fi cățărat și-n copaci, cum făceam noi. Iar mai târziu, la Iași, după 1918, pe când împlinisem doar treisprezece ani, cine m-a învățat să dansez? Nu el? La un Sf. Mihai? Căci făcea parte din puținii intimi ai tatălui meu care veneau de Arminden*, de Anul Nou și de Sf. Mihai la petrecerile, uneori cu lăutari, care aveau loc în dealul Copoului. Tata îl iubea și-l prețuia pentru inteligența, talentul și discreția lui, căci era de-o discreție nemaipomenită, atât în ceea ce-i privea pe ceilalți, cât și-n ceea ce-l privea pe dânsul. Nu vorbea niciodată despre sine. Nimeni nu știa de unde vine, unde copilărise. Se auzea c-ar fi însurat. C-ar fi având un băiat. Dar nimeni nu-l văzuse. Trăia singur, într-o cămăruță mobilată. Lua masa în centru, la „Azuga”; o masă frugală, căci era cu sănătatea cam delicată și, în același timp, plin de cumpătare; după care masă, de multe ori urca în dealul Copoului și ne trezeam cu el, destul de devreme, că intra pe poartă. Îl anunțau câinii, care alergau cu toții lătrând. - Vine dl Topîrceanu!... Noi cu toții, copiii, mai mari sau mai mici, îi alergam întru întâmpinare. - Întâi cel mare!... spunea mosafirul, urcând treptele terasei dinspre grădină, cu pasu-i ușor legănat. Pentru noi, venirea lui era întotdeauna o sărbătoare; mai ales pentru cei mai mari, care, în afară de tragerea la țintă, popicele, croquetul, bumerangul și de alte multe jocuri inventate de el, prețuiam într-însul poetul și omul de spirit, veșnic prezenți în ființa lui ca o coardă-ntinsă.

Profira Sadoveanu, Destăinuiri *Arminden – nume popular al zilei de 1 Mai

Citește următorul fragment:

Ne-am cunoscut în vara anului 1920, la seminariile profesorului Mihail Dragomirescu. Mi-a provocat același șoc pe care l-a simțit și I. L. Caragiale, când l-a cunoscut pe Mihai Eminescu în trupa unchiului său, Iorgu. Vă amintiți, desigur, celebrul paragraf: „Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari, negre: o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. [...]”

Colegul meu nu purta chica* eminesciană din portretul de la vârsta de douăzeci de ani. Părul era însă ondulat, iar portul său mândru, cu capul sus și privirea deasupra noastră, „peste veac”, îi conferea acea prestanță pe care avea s-o păstreze până la sfârșit. Asemuindu-l la fizic și la moral cu autorul lui Făt-Frumos din tei, îi spuneam Făt-Frumos din Teiu (Teiu-Argeș, satul său natal!).

Fire complexă și aparent contradictorie, Vladimir Streinu pendula între mari expansiuni juvenile, care-l făceau încântător în societate, și între prelungi închideri în sine, ale unui solitar, neîmpăcat cu semenii săi, uneori chiar nesuferit, distant și disprețuitor. De pe băncile liceului cultiva însă cu savoare controversele literare și estetice pe care avea să le continue la seminariile lui Mihail Dragomirescu și la Institutul de Literatură al aceluiași dogmatic profesor. Debutase de pe băncile Universității cu poezii în revistele din Capitală și de la Cluj. [...] Doritor să-și impună opiniile, își dezvăluia, în ceasurile de expansiune, plăcerea controverselor pasionate, în atitudini de inspirat și cu un ton fără replică. La Sburătorul și la Cugetul românesc, unde i-a urmat lui Basil Munteanu ca secretar de redacție, dădea, pe lângă poezii, note acidulate de critică. [...]

Luam uneori cu el masa de seară, ca student, la restaurantul „Carpați”, unde astăzi se găsește librăria „Mihai Eminescu”. Purta în deget un inel greu de aur cu rubin măricel. Masa noastră era lângă tejghea. I-am cerut să-l văd mai de aproape. Mi l-a dat. L-am privit cu admirație. L-am întrebat: - De unde îl ai? - Mi l-a dat mama. - E foarte frumos. - Da, țin grozav la el. Vezi tu, de la mama am moștenit simțul limbii noastre.

Am dat să-i restitui inelul. Printr-o mișcare greșită, din vina mea, inelul a căzut. Nu era sub masă. Căzuse sub tejgheaua grea, care nu putea fi urnită decât după închiderea localului. Ni s-au dat asigurări formale că va fi căutat și negreșit înapoiat a doua zi. Vorbă să fie! Același personal l-a făcut pierdut, și pierdut a rămas. Ei bine! Niciodată Streinu nu mi-a imputat paguba, agravată prin acel pretium affectionis* al scumpului suvenir. A afectat o suverană indiferență, ascunzându-și la perfecție mâhnirea. Eu unul, însă, n-am putut uita niciodată greșeala mea, dar nici mărinimia cu care a știut să treacă peste acest incident, care n-a umbrit nicio clipă prietenia noastră. Ajunseserăm inseparabili. Ieșeam împreună de la cursuri, controversam ceasuri întregi, ne despărțeam târziu și ne dădeam întâlnire pentru a doua zi.

Șerban Cioculescu, Cum l-am cunoscut pe Vladimir Streinu, în volumul Amintiri

*chică – păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete *pretium affectionis – (limba latină) valoare afectivă

Citește următorul fragment:

14 iulie 1943, Predeal Dinu drag,

Sunt fericită că-mi scrii despre noile revelații pe care le ai în legătură cu romanul tău. Aceasta mă face să reînnoiesc ceea ce ți-am spus într-o zi, că niciodată să nu disperi atunci când întruchiparea ideilor tale întârzie să vină, căci timpul și viața trăită la rând îți măresc puterea de înțelegere, îmbogățindu-ți sufletul, dându-i mereu posibilitatea altor renașteri și cuprinsul altor lumini. Ți-am mărturisit mereu că mă încred deplin în talentul tău și afirmarea spuselor mele nu întârzie să vină. Aș prefera acum să ne plimbăm pe marginea lacurilor noastre și să-ți împărtășesc descoperirile și întrebările mele din ultimul timp. Pentru că zilele acestea a plouat teribil, norii vătuindu-mi și munții, și pădurile, am fost nevoită să stau în casă, să fac focul în sobă și, instalată cât mai comod, să citesc ca să uit de timp. Am început bineînțeles cu L’Idiot*. Probabil că vei fi dezamăgit de felul în care am înțeles această carte și de ecourile pe care le-a putut găsi în sufletul meu. Este totuși foarte natural să fie așa. Senzația pe care am simțit-o în decursul lecturii a fost aceea de chin, înăbușire, apăsare. Deseori simțeam nevoia să deschid fereastra și să respir cât mai mult aer. Dostoievski probabil a coborât în iad să-și adune personagiile, le-a botezat creștinește și apoi le-a dat drumul în lume. Și recunosc că iadul este și pe pământ și că de cele mai multe ori îl descopăr și în sufletul meu. Prințul Mîșkin nu a reușit decât în parte să-mi elibereze sufletul de înlănțuirea suferinței și a păcatelor celorlalte personagii. Și aceasta din următoarele motive: I. Am înțeles prea mult suferința și structura sufletească a celorlalte personagii principale, Nastasia Philipovna și Aglae, pentru ca să nu le aprob acțiunile. [...] De Mîșkin cred că m-aș fi îndrăgostit și eu nebunește, dacă aș fi luat parte la acțiunea romanului lui Dostoievski. II. În legătură cu Mîșkin am să-ți pun câteva întrebări pe care nu știu dacă am dreptul să ți le pun. Dacă Mîșkin ar fi posedat o inteligență mai complexă decât inteligența sufletească, ar fi putut fi tot așa cum era? Ce folos și ce mângâiere au adus Mîșkin și sacrificiul său sufletelor chinuite de celelalte personaje? De ce Mîșkin și toți eroii romanului au trebuit să sfârșească așa cum au sfârșit? Probabil că nici Dostoievski nu a crezut în posibilitatea vreunei îndreptări sau a unui alt sfârșit pentru sufletul omenesc. [...]. Are o forță și o putere de pătrundere de parcă ar fi Dumnezeu. Probabil că ceea ce ți-am scris te va îndurera. Îmi pare teribil de rău că am simțit și înțeles astfel romanul lui Dostoievski. De fapt, bănuiesc că nu l-am înțeles deloc și mă întreb dacă voi ajunge să-l pătrund cu alt suflet și altă minte vreodată.

Nelli Dinu & Nelli Pillat, Biruința unei iubiri

*L’Idiot (limba franceză) – Idiotul, roman scris de F. M. Dostoievski. Ca majoritatea intelectualilor epocii, Nelli citește mai ales în limba franceză și folosește ortografia franceză a numelor.

Citește următorul fragment:

Eu mă consider fiu al Iașului, pentru că acolo am crescut și m-am format, până am plecat în lume. De Burdujeni nu-mi aduc aminte decât vag de tot; niște frânturi de amintiri. Prima imagine care mi-a rămas e din timpul războiului cu turcii, din 1877. Tatăl meu, fiind militar, a plecat în război și îmi amintesc jalea din casă cu ocazia acestui eveniment. Aceste lucruri le-am descris în Scrisorile tatii. Pe urmă îmi aduc aminte cum ședeam cu toții ai casei în jurul unei lămpi cu abajur verde și făceam scamă*. Pe vremea aceea, nu era vată pentru pansamente, ca astăzi, ci scamă. Toți ai casei făceau scamă, ce se trimitea la Crucea Roșie. De atunci am o amintire pe care am descris-o, dar e bine s-o repet în două cuvinte: îmi aduc aminte cum poștașul aduce într-o zi un mic pachet. Îl primesc eu și-l duc mamei. Era în el ceasul tatii. Eu nu-mi dădeam seama, pentru că eram prea mic, dar o văd pe mama că începe să plângă: credea că a fost ucis în război și în acel pachet se trimiteau familiei lucrurile găsite la el. A doua zi a venit o scrisoare de la tata și, natural, cu aceasta bucuria pentru întreaga familie. E o scenă care mi-a rămas din primii ani ai copilăriei. […] Clasele primare le-am făcut bineînțeles la Iași și în clasa a doua primară am avut de profesor chiar pe celebrul scriitor Ion Creangă. Eram prea mic, dar mi-l aduc bine aminte: un om gros și gras, cu o pălărie mare gri; mișca mult, sufla greu și se ștergea mereu cu o batistă mare de popă. După cum știți, a fost și el preot și prieten cu preotul Enăchescu, cu care a lucrat împreună Învățătorul copiilor*. Și ce mi-a rămas în minte știu că saluta pe copii, pe când ceilalți dascăli nici nu se uitau la ei. De câte ori îl salutam, el își scotea pălăria lui cea mare și noi, pentru asta, treceam de zece ori prin fața lui. Îi plăceau copiii și știu asta pentru că prin clasa a patra primară nu-l mai aveam pe el – ședeam în Sărărie, pe când el ședea în Țicău. Pe panta aceea ne dădeam cu săniuța și treceam chiar prin fața casei lui. El ieșea în poartă îmbrăcat într-un fel de cațaveică* de vulpe și uneori se suia cu noi în sanie și ne arăta cum trebuie să cârmuim; nu se supăra deloc când se răsturna sania cu noi și cu el. […] Domnilor, am trăit în mediul Iașului și cei care n-au trăit în Iași greu își pot da seama de acea atmosferă ieșeană. Am trecut și eu pe sub „plopii fără soț”. Am visat și eu la Grădina Copoului; chiar sub teiul lui Eminescu. Am văzut pe Eminescu; n-am vorbit cu el, pentru că eram copil. […] Și astăzi când mă duc la Iași, când și când, cu adevărată voluptate cutreier străzile Iașului, oprindu-mă la fiecare colț, căci îmi aduc aminte locurile unde am copilărit și întreaga istorie a Iașului. Jean Bart, Mărturisiri literare

*scamă – (învechit, cu sens colectiv) fire destrămate dintr-o pânză uzată, scămoșate și întrebuințate la pansamente *Învățătorul copiilor – abecedar scris de Ion Creangă și de Gh. Enăchescu *cațaveică – haină lungă