Subiectul I, A. 2.

Citește următorul fragment: - Întrebările ce urmează vor să scoată în lumină secretul tinereții fără de bătrânețe, cuprinse deopotrivă în literatura pe care o scrieți. Care este cel mai vechi început? - În 1942, spre primăvară, am cunoscut redacția literară a Timpului. Era condusă de M. R. Paraschivescu. Dar nu mai țin minte cum am ajuns la Timpul. Țin minte cum am ajuns să pun un picior pe țărmul literaturii. Prin legătură de generație. L-am cunoscut pe Geo Dumitrescu. De ce el și nu altul? Apăreau multe reviste. Mi-a căzut în mână Albatros. Filiațiile acestea literare nu sunt hotărâte voit, ci prin instinct. „La ăsta mă duc”, mi-am zis. Am citit adresa pe coperta revistei și m-am înființat pe Calea Griviței, numărul 257. Ei bine: la postul lui se găsea un băiat ca mine, un mărunțel foarte vioi, ai fi zis că mă aștepta. - Câți ani aveați? - 18 și unul, și altul. - Se putea scoate revistă la 18 ani? - Uite că se putea. Geo era acolo, afișase Albatros pe ușa odăii. O odaie de patru pe patru, așa ceva. Și asta era și casa lui. Cum s-ar zice, se afla la domiciliu și la datorie în același timp. Ceea ce nu știu e dacă tinerii din zilele astea mai sunt atât de stabili. Pe atunci, nu era o glumă că Geo se afla la postul lui. Geografic, el reprezenta orașul. Venisem de foarte puțină vreme și nu cunoșteam pe nimeni în București. [...] - Cum v-a primit Geo Dumitrescu? - Am intrat, am discutat c-o fi, c-o păți. Cei de aceeași generație au mereu ce vorbi. Despre literatură, firește. Iar pe urmă nu mai avea să ne despartă nimic. Asta nu înseamnă că am evoluat împreună. [...] Dar iată că, după 30 de ani de carieră literară, această luminiță care s-a aprins pe Calea Griviței a rămas mereu aprinsă, cu voia sau fără voia lui. - A „lui”, Geo Dumitrescu? - Da. Pentru că tot datorită lui, probabil, nu mai țin minte prea bine, dar cred că tot prin Geo am ajuns la Timpul. Am intrat corector. [...] - Pentru o mare parte din cititori, afirmațiile dumneavoastră vor fi descoperiri. - Sunt și pentru mine unele dintre ele, pe măsură ce mi le împrospătez. Țin minte că atunci, din tipografie, unde eram corector, am trimis la un moment dat o bucată literară intitulată Pârlitul. Tot la Timpul am trimis-o redactorului de pagină a II-a – care era pagina culturală. Nu mi-am făcut nicio idee dinainte despre ceea ce va urma și surpriza a fost copleșitoare: redactorul paginii (intitulată Popasuri), pe care nu-l cunoșteam și care era un poet, anume M. R. Paraschivescu, mi-a făcut o invitație la locuința lui Tiberiu Tretinescu, băiat tot din generația noastră și unde M. R. Paraschivescu, în maniera sa, care avea să devină fascinantă, care avea să fascineze și generațiile viitoare, a scos din buzunar un manuscris: „să vă citesc ceva formidabil!” a anunțat el. Când colo, aud că titlul lucrării era Pârlitul. Interviu cu Marin Preda, realizat de Sânziana Pop și publicat în Luceafărul, nr. 29/18 mai 1974