Citește următorul fragment:
Paris, 28 iulie 1900
Dorită surioară,
A nu știu câta oară vin să te rog frumos de iertare că nu m-am ținut de făgăduială și nu ți-am scris la vreme. Să nu crezi însă că te-am uitat; cu cât ești mai departe, cu atât imaginea celor iubiți o ai mai vie în minte. De câte ori nu mă gândesc cu drag și cu dor nespus la voi, la toți! Mi-aduc aminte de vremurile acele fericite când eram toți împreună, dar împrejurările ne-au risipit, și de-atunci sunt atâția ani de când tot încercăm zadarnic să ne-adunăm iar la un loc, subt un singur acoperământ! Eu la Paris, Costică la Fiume, tu la Caracal, mâine-poimâine va pleca și Virgiliu poate în străinătate [...].
Dragă Hortensia, scrisoarea asta aș fi dorit să fie mai veselă, dar eu nu mai știu să scriu și să cuget decât trist, de multă vreme. Tristețea mă-nsoțește în orice parte, nu știu cum s-a furișat și a reușit să-și facă așa bun cuib din inima mea.
Și cu toate astea sunt la Paris, orașul pururi în sărbătoare [...]. Cred că ai aflat și tu din gazete ce călduri înspăimântătoare au năpădit asupra Parisului luna asta. La al șaselea, unde locuim noi, nu e chip să stai un ceas peste zi, zăpușeala te-neacă și te doboară. Iau câte o carte și mă târăsc până în Luxembourg, una dintre cele mai splendide grădini din toată lumea și foarte aproape de casa noastră. Acolo, pe alee, e răcoare, e bine și frumos. [...]
O curiozitate a Luxembourgului și în genere a tuturor grădinilor din Paris sunt păsările: porumbeii și vrăbiile. Bătrânii și copiii le hrănesc; sunt așa de domesticite, încât vin să-ți fure firimitura de pâine din palmă. Cunosc un moșneag care poartă după el întotdeauna un stol întreg de vrăbii... Pe o babă am văzut-o mustrându-le cu atâta drag, parcă ar fi vorbit cu copilașii sau nepoții ei.
De trei ori pe săptămână e muzică; din când în când, cântă garda republicană, orchestră militară vestită în lumea întreagă. Adevărate concerte de elită: muzică de Wagner, Massenet, Berlioz. Totdeauna mă gândesc la tine și nu știu ce-aș da să te am aici... Astă-iarnă – nu știu dacă ți-am scris – am auzit pe Enescu la un concert [...]. Eu n-aveam program, nu știam ce se execută, dar de la primele acorduri am tresărit și toată ființa mea a început să vibreze, șoptind în extaz, fără să-mi dau seama: „Beethoven”. Și nu m-am înșelat, cu toată lipsa mea de educație muzicală. Când ne-om întâlni [...] și vei avea pianul la dispoziție, nu-i așa că ai să-mi cânți în fiecare seară câte-o sonată de Beethoven, precum îmi cântai pe vremuri vechea serenadă a lui Schubert? Ce fericite-au să fie serile acelea! Nu le-aș da pe oricare seară petrecută aici, în capitala lumii. Mi-e dor, mi-e așa de dor de intimitatea care-a domnit întotdeauna în familia noastră, de bătrâna lampă fără glob de la Brașov, de tata, așa de mulțumit când își plimba ochii peste capetele noastre [...]. Te sărută de nenumărate ori,
Ștefan*
Corespondență, ediție îngrijită de Horia Oprescu
*Ștefan – Șt. O. Iosif, poet român