Subiectul I, B.

Citește următorul fragment:

Ne-am cunoscut în vara anului 1920, la seminariile profesorului Mihail Dragomirescu. Mi-a provocat același șoc pe care l-a simțit și I. L. Caragiale, când l-a cunoscut pe Mihai Eminescu în trupa unchiului său, Iorgu. Vă amintiți, desigur, celebrul paragraf: „Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari, negre: o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. [...]”

Colegul meu nu purta chica* eminesciană din portretul de la vârsta de douăzeci de ani. Părul era însă ondulat, iar portul său mândru, cu capul sus și privirea deasupra noastră, „peste veac”, îi conferea acea prestanță pe care avea s-o păstreze până la sfârșit. Asemuindu-l la fizic și la moral cu autorul lui Făt-Frumos din tei, îi spuneam Făt-Frumos din Teiu (Teiu-Argeș, satul său natal!).

Fire complexă și aparent contradictorie, Vladimir Streinu pendula între mari expansiuni juvenile, care-l făceau încântător în societate, și între prelungi închideri în sine, ale unui solitar, neîmpăcat cu semenii săi, uneori chiar nesuferit, distant și disprețuitor. De pe băncile liceului cultiva însă cu savoare controversele literare și estetice pe care avea să le continue la seminariile lui Mihail Dragomirescu și la Institutul de Literatură al aceluiași dogmatic profesor. Debutase de pe băncile Universității cu poezii în revistele din Capitală și de la Cluj. [...] Doritor să-și impună opiniile, își dezvăluia, în ceasurile de expansiune, plăcerea controverselor pasionate, în atitudini de inspirat și cu un ton fără replică. La Sburătorul și la Cugetul românesc, unde i-a urmat lui Basil Munteanu ca secretar de redacție, dădea, pe lângă poezii, note acidulate de critică. [...]

Luam uneori cu el masa de seară, ca student, la restaurantul „Carpați”, unde astăzi se găsește librăria „Mihai Eminescu”. Purta în deget un inel greu de aur cu rubin măricel. Masa noastră era lângă tejghea. I-am cerut să-l văd mai de aproape. Mi l-a dat. L-am privit cu admirație. L-am întrebat: - De unde îl ai? - Mi l-a dat mama. - E foarte frumos. - Da, țin grozav la el. Vezi tu, de la mama am moștenit simțul limbii noastre.

Am dat să-i restitui inelul. Printr-o mișcare greșită, din vina mea, inelul a căzut. Nu era sub masă. Căzuse sub tejgheaua grea, care nu putea fi urnită decât după închiderea localului. Ni s-au dat asigurări formale că va fi căutat și negreșit înapoiat a doua zi. Vorbă să fie! Același personal l-a făcut pierdut, și pierdut a rămas. Ei bine! Niciodată Streinu nu mi-a imputat paguba, agravată prin acel pretium affectionis* al scumpului suvenir. A afectat o suverană indiferență, ascunzându-și la perfecție mâhnirea. Eu unul, însă, n-am putut uita niciodată greșeala mea, dar nici mărinimia cu care a știut să treacă peste acest incident, care n-a umbrit nicio clipă prietenia noastră. Ajunseserăm inseparabili. Ieșeam împreună de la cursuri, controversam ceasuri întregi, ne despărțeam târziu și ne dădeam întâlnire pentru a doua zi.

Șerban Cioculescu, Cum l-am cunoscut pe Vladimir Streinu, în volumul Amintiri

*chică – păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete *pretium affectionis – (limba latină) valoare afectivă