Subiectul I, A. 2.

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 ACTUL I, SCENA II ȘEFUL, PROFESORUL

Profesorul: treizeci, treizeci și doi de ani. Îmbrăcat curat, chiar îngrijit, dar modest.

PROFESORUL: Bună ziua. ȘEFUL (cordial): Aaaa! Am onoarea, dom’ profesor. Lume nouă. PROFESORUL (din prag): Voiam... ȘEFUL: Intră, intră, te rog. PROFESORUL: Voiam... voiam numai să întreb... ceasul de afară, de pe peron... merge înainte? ȘEFUL: Uneori. Alteori rămâne în urmă. PROFESORUL: Așa gândeam și eu... fiindcă... ȘEFUL (arătându-i un scaun): Da’, ia poftim. Nu iei loc? PROFESORUL: Nu, mulțumesc. Intrasem doar să văd cât e ceasul. (Se uită la orologiul* din perete.) Trei și douăsprezece... Nu se poate. (Se uită la ceasul lui de mână). ȘEFUL: De ce? Cât e la al d-tale? PROFESORUL: Șapte fără douăzeci. ȘEFUL: Păi așa o fi. (Se duce spre orologiu și întoarce cu degetul minutarele): Le mai așez și cu mâna... că dacă ar fi să mă iau după ele... PROFESORUL: Dar atunci... atunci dumneata nu știi niciodată cât e ceasul. ȘEFUL: Ei, asta-i... Cum să nu știu? Când trece 747 dinspre Câmpina, e opt. Când vine 115 dinspre Sinaia, e opt douăzeci; când se încrucișează 63 cu 97, e douăsprezece și cinci. Când vine domnișoara Cucu, e șapte. Șapte precis. PROFESORUL: Și dacă întârzie? ȘEFUL: Cine? Domnișoara Cucu? N-o cunoști. PROFESORUL: Nu. Trenul. Cum știi dumneata când întârzie trenul? ȘEFUL: Dar ce zor am să știu? Pe mine mă găsește totdeauna aici, la datorie. PROFESORUL: Totuși, bunăoară astăzi... Personalul*... Vine la timp? ȘEFUL: De ce? Pleci undeva? Aștepți pe cineva? PROFESORUL: Da... aștept. ȘEFUL: Pe cine? PROFESORUL: Adică, de fapt, nu aștept. I-am dat lui Pascu să-mi aducă ceva de la București. ȘEFUL: Care Pascu?... PROFESORUL: Pascu... cu magazinul general, de pe ulița veche. ȘEFUL: A! Omul nostru. L-am văzut azi-dimineață când a plecat. PROFESORUL (parcă puțin neliniștit): Ai vorbit cu el? Ți-a spus că se întoarce diseară? ȘEFUL: N-am prea vorbit, că-mi era somn. […] PROFESORUL (preocupat, uitându-se la ceasul din perete și pe urmă la al lui): Numai de n-ar întârzia. ȘEFUL: Dar de ce? E o chestie importantă? PROFESORUL (evaziv): Da... Vezi... ȘEFUL: Fac prinsoare că iar e vorba de o carte. PROFESORUL (ca și cum s-ar scuza): Da... ȘEFUL (dojenitor): Nu te mai lași de cărți, dom’ profesor. PROFESORUL: E o carte mai... Cum să-ți spun eu? mai rară, mai deosebită... O comandasem de mult din străinătate... încă din astă-iarnă. Credeam că nu mai vine, că nu se mai găsește... Când, ieri-dimineață mi-a venit înștiințare de la București, de la librari, că a sosit... Și atunci am rugat pe Pascu... ȘEFUL: Și n-ai avut răbdare să ți-o aducă acasă. Veniși la gară, să-i ieși înainte. PROFESORUL: O aștept de atâtea luni... ȘEFUL: Patimă mare cărțile, dom’ profesor. Da, da, patimă mare. Nu te mai saturi de ele. Uite, chiar azi-noapte, stăteam de vorbă cu judecătorul și farmacistul. „Băiat bun profesorul – zicea Lascu, farmacistul –, dar are un cusur: toată ziua cu nasu-n cărți.” […] PROFESORUL (s-a uitat din nou, îngrijorat, la ceasul lui, apoi la cel din perete): Domnule șef! Eu cred că ceasul dumitale stă. ȘEFUL: Dar de ce? PROFESORUL: La mine acum e șapte fără paisprezece. ȘEFUL: Zău?... (Merge spre ceas și pe urmă mișcă limba cea mare a orologiului): Cum trece vremea, domnule! PROFESORUL: Mai e mult până vine personalul? ȘEFUL: Mai e. Întâi trece rapidul*. […] PROFESORUL: Așa? Atunci... atunci am venit prea devreme. Mai am timp să mă duc și să mă întorc. ȘEFUL: Dar de ce să te duci? Mai bine stai aici, să vezi cum trece rapidul, că e frumos.

Mihail Sebastian, Steaua fără nume *orologiu – ceas *personal, rapid – tipuri de tren de persoane, clasificate în funcție de viteza de deplasare