Subiectul I, A. 2.

Textul 2

Mama pleca la școală dimineața, se întorcea și făcea lecțiile cu noi, se zbătea să avem la masă, pe lângă mâncărurile gătite de bunica, lapte, sau unt, sau șuncă, sau ouă proaspete, ne plimba în parcul de lângă Drept, în cel cu statuie sau în Grădina Botanică, unde alegea întotdeauna băncile însorite din preajma serei și a labirintului. Își îngrămădise cărțile într-un raft așezat în dormitor. Neavând birou, carnetele ei de teren și lucrările fuseseră înghesuite, alături de rufărie, în șifonierul aceleiași încăperi. Cum veleitățile ei gospodărești nu erau pronunțate, mama abandonase bunicii bucătăria. Tata își avea biroul, care era totodată dormitor pentru bunica. În sufragerie, la masa cea lungă, mama scria și citea alături de noi care desenam, învățam să scriem sau să citim. Într-un fel, mama era cea mai lipsită de un spațiu al ei în casa noastră în care nimeni nu se bucura în mod clar de unul. În primele două clase, mama mă urmărise atent, cu ochi cărora nu le scăpa niciodată nimic: se uita la lecțiile pe care le scrisesem, îmi cerea să le transcriu când nu era mulțumită, îmi arăta cum să desenez tuberculi sau fluturi. Acum făcea același lucru cu Dănuț. În anii aceia fără radio și televizor, mama a fost însă, mai cu seamă, vocea de fond care ne chema în larg, spre cărți, citindu-ne cum numai ea știa să o facă. Citea cu o voce plină și caldă [...] și alegea viu textele care să ne rămână în minte. Am adormit de multe ori ascultând, citite de ea, basmele lui Ispirescu sau pe cele ale fraților Grimm, pe care le știam, la un moment dat, pe dinafară. O aud citindu-ne din Eminescu sau Coșbuc, mai târziu din Arghezi. [...] Când nu știam ceva, o întrebam pe mama. Ea era pe atunci, a fost și a rămas enciclopedia noastră bucuroasă. De la ea am primit, rând pe rând, cărțile pe care i se părea important să le am. Alice în Țara Minunilor, la un moment dat, cursul de introducere în lingvistică, mai târziu. Cu Dănuț și cu mine, mama a dezghiocat vreme de câțiva ani sintaxa unor propoziții pe care le alegea voit cât mai întortocheate, deprinzându-ne cu plăcerea rostuitului lor limpezit. Limba română de la ea o știu, la cuvinte, de la ea am învățat să visez. Dănuț îmi spunea odată cât îi lipsesc, și acum, clipele în care vorba din carte, vocea care o primește și urechile care o ascultă sunt aduse alături cu fantezie de viața împreună și nu de butonul unui aparat cu crainic. Mama voia să învățăm limbi străine și ne-a înscris pe amândoi la grădinița franceză din spatele Bisericii Albe. Eu am mai apucat și doi ani de școală franceză în Christian Tell, cu examene publice unde mama venea nelipsită. Episodul acestei școliri, în care tata nu crezuse, mi-a prins bine mai târziu, dându-mi încrederea în cunoștințele de franceză, pe care o dau jocurile și cântecele deprinse la ani fragezi, parcurgerea abecedarelor și a cărților pentru copii apărute în Franța. […] Într-o vară, […] mama s-a trezit pe neașteptate cu niște bani, nu mulți, moștenire. Vara aceea a prefăcut-o într-o gală a filmelor, câtă vreme ne-au ajuns banii, mergeam de câte două – trei ori pe săptămână la grădină, vedeam un film și mâncam după aceea.

Sanda Golopenția, Bulevardele vieții