Subiectul I, B.

Citește următorul fragment:

Copilăria și adolescența lui Caragiale se caracterizează prin zburdălnicie, independență [...]. Luca și Ecaterina au avut de luptat cu temperamentul rebel, greu de stăpânit al lui Iancu*. Ei au adoptat, în împrejurare, cea mai bună metodă, a îngăduinții relative, care dă rezultate mai bune decât constrângerea. [...] Dacă este adevărat că a absolvit și clasa a V-a secundară, probabil în capitală, lucrul arată că școlarul, chiar dacă se lăsa greu, nu era o fire cu totul neînfrânată. La moartea tatălui, însă, Iancu [...] începe a-și impune voința în fața văduvei. Strămutarea familiei la București este a doua biruință a tânărului voluntar*, înlesnită probabil de sfaturile rudelor bucureștene. Din acest moment, un fiu rău s-ar fi emancipat cu totul de obligațiile familiale, părăsindu-și mama și sora. Iancu s-a arătat vrednic de îndatoririle unui pretimpuriu șef de familie. De la vârsta generoasă a celor 18 ani, s-a purtat bărbătește, căutând să-și găsească mijloacele de întreținere pentru dânsul și ai lui. Ca sufleur de al doilea și copist în trupa lui Pascaly, concesionară* a Teatrului Național din București, suficient retribuit, a putut face față nevoilor. Pentru Caragiale, datoria, credem noi, nu era atât un comandament etic, cât elanul afectiv al inimii. Iancu se simțea legat de ai lui organic, fără să-și bată capul cu principiile morale. La 20 de ani, cum îi încredințează mai târziu lui Vlahuță, este sănătos și robust și duce bine la tăvăleală*, în feluritele îndeletniciri, muncind și alergând toată ziua și sfârșind cu lucrul de noapte al corectorului. Nu s-au păstrat scrisori de familie din vremea când Caragiale locuia, desigur, împreună cu Ecaterina și Lenci*. Numai când nevoile profesionale l-au despărțit de ele, le-a dat prilejul să-i scrie. Scrisorile datează din anii revizoratului său (1881 și următorii). Sunt mărturii impresionante, prin confirmarea calităților filiale. Femeile nu aveau alt sprijin decât în Iancu. Mai toate scrisorile rostesc mulțumiri calde pentru ajutoarele bănești, trimise neprecupețit. Din leafa modestă de revizor școlar, Caragiale găsește mijlocul să asigure mamei și surorii o viață așezată, chiria și întreținerea unei slujnice. […] Mai în termen, mai cu întârziere, Iancu trimite cât i se cere. Niciuna din solicitările bănești nu rămâne nesatisfăcută. Ecaterina mulțumește în cuvinte mișcătoare: „Îți mulțumesc, dragă, de parale, că nu mă uiți niciodată, nici pe tine, dragu’ mamii, să nu te uite Dumnezeu și tot binele din lume”. Sau: „Îți mulțumesc, scumpu’ meu fiu, de toate, să trăiești, să-ți dea Dumnezeu toate fericirile”. Altă dată se minunează de activitatea rodnică a fiului ei: „Iancule dragă, scump și neprețuitu-meu fiu, te sărut dulce, dulce! Am priimit cu multă veselie epistola ta, împreună cu 70 lei noi. Domnul să-ți sporească în toată vremea, dragul meu copil! Dar activ ai fost, domnule, nu glumă, ce să zici, fă-mă, mamă, să-ți semăn.” Scrisoarea se încheie cu recomandările din care se vede că afecțiunea mamelor nu ține seamă de vârsta copiilor: „Iancule dragă, păzești-te de timpul ăsta, nu scoate flanela de pe tine că te-nșală vântul de primăvară”.

Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale

*Iancu – apelativ pentru I. L. Caragiale *voluntar – care acționează din proprie inițiativă *concesionar – care are dreptul de a utiliza anumite bunuri ale statului *a (o) duce (sau ține) la tăvăleală – a fi rezistent la eforturi fizice *Lenci – fiica Ecaterinei și a lui Luca, sora lui I. L. Caragiale