Subiectul I, B.

Citește, cu atenție, textul de mai jos.

Am scris despre poezia lui Arghezi cu entuziasm două articole de fond în 1926, în Viața literară a lui Ion Valerian, urmat de F. Aderca, cu alte două editoriale. În vara aceluiași an l-am cunoscut, fiindu-i prezentat la Capșa de Vladimir Streinu. Era un bărbat voinic, dar scund, cu timbrul vocal în falset, de o politeță protocolară exagerată; îți strângea mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit și spunându-ți „domnia-ta”. Cine cunoștea violența de limbaj a pamfletarului rămânea uimit de acest aspect al omului privat. Mai târziu, l-am vizitat pe marele poet acasă și am putut cunoaște o altă rară vocație a omului: aceea a paternității, căreia îi datorăm și incomparabilele pagini din Cartea cu jucării. Arghezi nu mai frecventa cafeneaua, devotându-se integral familiei și Mărțișorului*, unde totul, de la împrejmuire și alei până la clădiri și plantații, a fost făcut cu munca și uneori cu brațele lui, ce e drept vânjoase. La masă tăcea, mastica încet și-mi spunea: - Mănânc călugărește. Conversația lui era uluitoare. Ca și în tabletele* sale, desfășura, când era în vervă, o trâmbă de metafore despre oameni și lucruri, cu caracteristici totdeauna inedite. Spre deosebire de scriitorii diluați, care scriu cum vorbesc, Arghezi vorbea cum scria, cu aceeași forță de viziune și de expresie scurtă, colorată. Același este stilul său epistolar, deferent* la culme, dar și de o bogăție metaforică neobișnuită. Am publicat, cândva, o scrisoare a lui, de intervenție în favoarea unei femei sărmane, mamă de copii, cu soțul mobilizat, trimisă în calitate de delegat de mahala, la data de 13 martie 1942. Un document uman impresionant... și o mică bucată literară! [...] Într-o vreme, poetul își deprecia manuscrisele – e vorba de cele destinate tiparului –, lăsându-le să fie aruncate la coș după întrebuințare, când nu erau colecționate de câte un redactor bibliofil și admirator al geniului său. Am fost, poate, primul care i-a atras atenția că manuscrisele unui mare scriitor trebuie păstrate de el, ca un patrimoniu prețios, care ar putea fi valorificat de către urmași. Se pare că Arghezi n-a lăsat fără urmare sugestia mea. [...] Arghezi n-avea imensa siguranță de sine pe care am constatat-o la unii contemporani ai săi, de calitate net inferioară. Se bucura când primea elogii pentru câte o poezie sau tabletă, ba chiar manifesta mirare. - V-a plăcut? Vi se pare bună? Nu-mi dau seama. Nu-i plăcea să-i spui: - Maestre. Și nici să fie întrebat: - Ce mai scrieți? Omul civil se dorea abstras de calitatea sa de scriitor. Înțelegea să fie scriitor exclusiv la masa lui de lucru, la care se așeza în fiecare zi, credincios și el aceluiași comandament latin: Nulla dies sine linea*.

Șerban Cioculescu, Amintiri

*Mărțișor (subst.) – denumirea locului în care Arghezi a trăit și a scris începând cu anul 1930 *tabletă (subst.) – articol scurt, pe o temă actuală, cu accente pamfletare *deferent (adj.) – respectuos *Nulla dies sine linea. (în limba latină, în original) – Nicio zi fără un rând scris.