Subiectul I, B.

Citește următorul fragment:

Lui Sadoveanu nu-i plăceau oamenii care vorbeau mult. Îi suporta cât îi suporta înverșunat în tăcere și dacă aceștia, la toate semnele lui – tăcere, uitatul pe fereastră, la ceas –, nu-și dădeau seama că au întrecut măsura, le-o spunea în față. Am asistat o dată la o scenă de acest fel plină de pitoresc. Într-o zi, aflându-mă la Sadoveanu – locuia pe atunci în strada Amiral Negrescu nr. 31 – a venit la dânsul un cunoscut publicist, celebru prin performanțele lui în vorbire. Era în stare să vorbească, fără să obosească, douăzeci și patru de ore în șir, ba poate și mai mult. Sărea de la un subiect la altul cu ușurința cu care o veveriță sare de pe o creangă pe alta. Era un om foarte deștept și foarte cult, dar suferea de boala asta – vorbea prea mult și într-un ritm obositor pentru cel care-l asculta. În privința asta era la antipodul lui Sadoveanu. Și totuși – se știe doar că uneori extremele se atrag – se bucura de prietenia lui Sadoveanu. Intrând în salonul vast de la parterul casei din strada Amiral Negrescu nr. 31, unde mă aflam împreună cu Sadoveanu și cu Constantin Mitru, cumnatul scriitorului, și unul din cei mai apropiați prieteni ai lui, noul oaspete, mic și pirpiriu, se afundă într-un fotoliu și începu să vorbească… Și a vorbit… Și a vorbit… Cred că, dacă nu l-ar fi oprit cineva, ar fi vorbit nouă zile și nouă nopți în șir și tot n-ar fi isprăvit. La început, vreo jumătate de ceas, Sadoveanu l-a ascultat atent, în tăcere, apoi și-a trimis privirile afară pe fereastră, apoi s-a uitat la ceas, o dată, de două ori. Constantin Mitru s-a ridicat de câteva ori, a răspuns la telefon, a ieșit de câteva ori pe ușă și o dată a lipsit atât de mult, încât cred că a fost până în oraș după ceva cumpărături… Când s-a întors, omul nostru tot mai vorbea… Eu, din fotoliul în care stăteam, mă uitam când la el, când la Sadoveanu și nu mă miram atât de performanța lui în vorbire, cât de răbdarea marelui scriitor de a-l asculta. Dar, cum toate au o limită, a avut-o și această răbdare. La un moment dat, când omul nostru era stăpânit ca de un delir al vorbirii, Sadoveanu a ridicat mâna și l-a oprit zicându-i: „Gata! Lasă-mă! M-ai obosit!”. Firul vorbirii s-a rupt brusc. Omul nostru, mic și pirpiriu de felul lui, s-a făcut și mai mic, de părea un copil în brațele fotoliului larg, apoi, ca aruncat de arcurile acestuia, a sărit în picioare. I-a zis lui Sadoveanu, fără să se arate supărat: „Dacă v-am obosit, plec… - Poți să mai șezi, da’ vorbește mai puțin și în alt tempo că m-ai obosit... - Nu, lasă, maestre, plec... că mi-am adus aminte că la unsprezece trebuia să fiu undeva și-i douăsprezece și jumătate... Plec, dar mai vin eu... - Bine, să mai vii!”, i-a zis Sadoveanu zâmbind, întinzându-i mâna cu prietenie. După ce mi-a strâns și mie mâna, omul nostru a pornit și a ieșit aproape fugind, ca să ajungă „la timp” în locul unde trebuia să fie cu un ceas și jumătate mai devreme.

Mihail Șerban, Amintiri