Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.
Textul 2
Când eram mică, ai mei mă învățau să „împart”. Să-i dau și fetiței vecinilor ursul meu de pluș să se joace cu el, să împart sandvișul cu colega de bancă, să împrumut cartea mea favorită prietenilor de la bloc. O făceam, dar bombănind și cu strângere de inimă. Mă revolta generozitatea lor pe barba mea. Adeseori mă gândeam că, dacă tot sunt ei atât de darnici, de ce nu-și dau lucrurile lor prietenilor mei? Așa că am găsit o portiță de scăpare: alegeam dintre păpuși pe cea mai urâtă, pretindeam că e preferata mea și o pasam, cu „generozitate”, vecinei mele. I-o dădeam de tot. Sondam plăcerile culinare ale colegei și tocmai ce nu-i plăcea să mănânce, aia luam la pachet, oferindu-i, cu generozitate, jumătate. Și mă prefăceam dezamăgită că ea nu mânca. La fel făceam și cu restul de lucruri de care voiam să mă debarasez, dar nu știam cum. Prietenii mă iubeau, părinții prietenilor mă complimentau părinților mei, care nu-și mai încăpeau în piele de bucurie că au un copil cu o inimă de aur. Și toată lumea era fericită, mai puțin eu. Senzația aia de înșelătorie nu-mi pria deloc. Mă bucurasem, ce e drept, în sinea mea la început, când venisem cu ideea, dar, mai încolo, mi-am dat seama că tocmai acea bucurie era meschină*, pentru că nu o puteam... împărți. Îmi oblojeam*, mai încolo, vina, spunându-mi că totuși prietenii mei se bucurau, chiar dacă le dădeam lucruri care mie nu-mi trebuiau. Cu toate astea, punând în balanță bucuria lor sinceră cu meschinăria mea, simțeam că eu pierd. Deși nu-mi păsa de lucrurile date, era o frustrare pe care nu mi-o puteam explica. Dar nici nu-mi venea să ofer ceva ce mie îmi plăcea cu adevărat. […]
Prin clasa a IV-a, o prietenă de aceeași vârstă a avut o pierdere mare. Prietena mea devenise aproape o fantomă. Nu mai mânca, nu mai vorbea, nu mai ieșea din casă. Brusc, am simțit că trebuie s-o oblojesc. Că e de datoria mea să-i ofer o „recompensă” – cu mintea de atunci, ceva foarte drag mie ar fi putut compensa pierderea. Și m-am hotărât. Cel mai de preț obiect al meu era o cruciuliță de aur, dată de bunica mea. Am cântărit mult timp decizia. N-a fost deloc o chestiune de impuls. Dar, știind cât de mult însemna pentru mine acea cruciuliță, am simțit cumva că bucuria de a o avea s-ar fi transmis și prietenei. Așa că, tremurând de emoție, m-am dus la ea și i-am dat-o. I-am spus că e magică și că protejează pe oricine o poartă. Și țin minte surpriza și scânteia de bucurie din ochii ei, o scânteie care m-a umplut pe mine de căldură. Când i-am spus bunicii de fapta mea, ușor speriată că mă va certa, bunica mi-a spus ceva ce am păstrat ca o lecție, toată viața: ce oferi cu inimă bună nu e niciodată înstrăinat.
Și cu lecția asta am pornit-o prin viață. Și am cunoscut mulți oameni. Unii au rămas cu falsa idee că generozitatea este cea pe care o împărțeam și eu în copilărie, oameni care au impresia că fac un bine, deși oferă ceva ce lor le este de prisos. Dar i-am cunoscut și pe cei darnici în mod autentic, care își rup din confortul lor pentru alții. Iar dacă primii dau bine „pe hârtie”, ceilalți sunt cei cu adevărat câștigați.
Stela Giurgeanu, Falsa generozitate, www.dilemaveche.ro
*meschin – lipsit de generozitate
*a obloji – a purta cuiva de grijă, a trata, a alina