Subiectul I, A. 4., toate variantele

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2

Satul este așezat pe nisip, cu casele înșiruite de o parte și de alta a unui spațiu larg unde se desfășoară, probabil, ceremoniile. De jur împrejur, cocotieri, palmieri de tot felul, arbori și arbuști plini de flori sau de fructe. Toate casele sunt înălțate pe stâlpi de lemn, ca niște locuințe lacustre*, pereții și acoperișurile sunt făcute din împletituri de frunze de palmier, iar podeaua, din trunchiuri de bambus. [...] Mă uit la plante și ascult zgomotele pădurii, încercând, în același timp să nu-i fac pe ceilalți să mă aștepte (prea mult). La un moment dat, un tânăr se oprește în dreptul unui cocotier, îmbrățișează cu brațele și pulpele trunchiul și, din câteva mișcări, este sus, în vârf, răsucind coada nucii-de-cocos care cade cu un zgomot înfundat la picioarele noastre. Mai rupe încă patru bucăți, să avem toți ce bea, și apoi coboară de parcă ar fi fost în ascensor. Ia o nucă și o înfige în vârful unui băț gros și ascuțit la vârf, care exact asta așteaptă, proptit cum este în pământ. Repetă mișcarea răsucind nuca și, din câteva mișcări precise, o descojește, iar la sfârșit îi dă cep* cu maceta. Prima nucă-de-cocos de la mama ei de-acasă stă în mâinile mele, cu miezul alb înecat în peste un litru de lichid transparent și tentant. Wulf îmi atrage pe un ton serios atenția că trebuie să beau tot dintr-o suflare, fără nicio pauză. Ceilalți râd, dar mie mi-e atât de sete, încât aproape că m-am executat. În timp ce înghit, realizez că are un gust aproape imposibil (poate unde îl numim lapte de cocos, iar eu mă așteptam la altceva). Nu e nici dulce, nici acru, ci mai curând sălciu-sărat, plus încă ceva greu de definit. Încep să mă întreb în sinea mea cum voi rezista toată luna numai cu asemenea delicatese, prea sănătoase pentru stomacul meu, dar am uitat să pun la socoteală și apa de ploaie. Nu pornim bine mai departe, că Harry se oprește din nou și mă trezesc față în față cu un arbore-de-cacao, cu fructele răsărite direct din trunchi. [...] Arborii-de-cacao cresc foarte bine aici, dar nu există un sistem de prelucrare a fructelor, așa că, după cum ne spune râzând, astea sunt „florile noastre” și nimic mai mult. Simt tristețea și resemnarea din spatele cuvintelor lui. OK, dacă tot nu fac nimic cu ele, vreau și eu unul, gândesc, încercând să-l desprind de copac. Wulf, care se pare că are mai multe perechi de ochi, mă vede și strigă la mine să nu-l rup, că îmi vor da ei unul. Păi, nu-i același lucru? gândesc. Nu, sigur că nu. Primesc, într-adevăr, nu unu, ci două fructe de cacao galben-portocalii și câteva frunze pe care vreau să le presez.

Carmen Strungaru, Agutoki. Impresii de călătorie în Papua Noua Guinee *locuință lacustră – locuință construită pe apă *a da cep – a face o gaură

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 Am copilărit într-un sat din sudul Transilvaniei, la Viștea de Sus. Acolo e buricul pământului. Vă spun și de ce! De la mine din curte, dacă mergi spre sud, în șapte ceasuri ajungi la cei mai înalți munți de la noi din țară – Munții Făgăraș. Sunt aici de când lumea, țin cerul pe vârfurile lor. Așa falnici cum îi vedeam, am crezut mereu că nimic nu-i poate străbate. Asta până am descoperit Oltul. La Olt ajungi în două ceasuri dacă mergi încet. Dacă mergi repede, într-o oră ești la malul lui. E un râu care m-a învățat că apa e mai puternică decât stânca, decât munții. Așa încet cum curge, și-a făcut cale prin ei și a reușit să-i treacă. Dacă iei drumul spre răsărit, ajungi la Templul Ursitelor, un loc magic săpat în stâncă. Dacă mergi spre apus, ajungi la Râpa Roșie, unde, povestește Lucian Blaga, e o văgăună mare în care se adăpostește un căpcăun. În spatele grădinii joacă măiestrele, un fel de iele, fete cu părul despletit ce se învârt în horă noaptea și binecuvântează pe toți cei care le văd și nu spun nimănui. Câți oameni din sat nu le-or fi văzut, dar păstrează secretul de teamă să nu le atragă blestemul! Sigur aici este centrul lumii: locul unde joacă măiestrele, unde se întâlnesc ursitele și unde dorm căpcăunii. Mai este însă ceva, la fel de important – o fântână secretă. Cu această fântână începe povestea jocului meu. De fapt, plecând de la joc, o să descoperim împreună fântâna. Joc îi spuneau oamenii mari, dar noi, copiii, știam că nu ne jucăm, era treabă serioasă. Când mă gândesc la cum ne jucam, atunci îmi dau seama că ne luam mult mai mult în serios jocul decât își luau mulți adulți propria viață. [...] Tovarășii mei s-au prins repede de regulile lui și am început să-l jucăm toți, toți copiii de pe ulița mea. L-am numit „Apă-Vie, Apă-Moartă”. Prin fața casei mele trecea un șanț pavat frumos cu pietre, care strângea apa ploilor și o conducea în drumul ei spre locuri neștiute. Între șanț și zidul casei era un trotuar făcut din plăci de beton. Ei bine, toți copiii stăteau în drum, la marginea șanțului, iar pe plăcile de lângă casă stătea un zmeu. Oricare dintre noi putea să fie zmeu. [...] „Apă-Vie, Apă-Moartă” a fost unul dintre cele mai frumoase jocuri ale copilăriei mele. În adolescență, deși nu-l mai jucam, a căpătat și mai multă valoare pentru că, într-o zi, bunicul mi-a povestit că se afla o fântână chiar sub plăcile pe care stătea zmeul. Era acolo, mi-a spus, de mult timp, de pe vremea în care oamenii aveau fântâna în afara curții, la poartă, astfel ca orice călător însetat să poată bea apă. Alexandru N. Stermin, Apă-Vie, Apă-Moartă, în vol. „Jocuri și jucării”

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 Și în ținuturile antarctice sunt animale. Ca să ajungi la ele, trebuie să străbați Oceanul Atlantic în tot lungul lui. Această distanță enormă a fost parcursă de Belgica fără să se zorească; măsură înțeleaptă, de vreme ce vasul nostru mai avea nevoie de multe ca să fie un „pachebot” transatlantic. Era o corăbioară trainică de felul pescuitoarelor de foci norvegiene, lungă de treizeci și patru de metri și cu o capacitate de două sute șaptezeci de tone. [...] Înspre cârmă erau mici cabine destinate ofițerilor și oamenilor de știință. Înspre proră* era locuința marinarilor și a mecanicilor, iar la mijloc, o chiliuță neîncăpătoare, împărțită în două printr-un perete, slujea ca laborator pentru oceanograful meteorolog și pentru naturalistul expediției. Calele* erau ticsite de cărbuni, provizie necesară pentru o mașină de 150 de cai, în stare să dea vasului o iuțeală de șase până la șapte noduri, și de mare folos, mai cu seamă în timpul navigării printre ghețuri. Pe punte și în calele vasului stăteau îngrămădite lăzi de toate formele, pline cu blănuri, mâncare pe doi ani și jumătate și materii prime de tot soiul: lemn, fier, piei și altele din care, după trebuință, se puteau face obiectele cerute de nevoi. La această expediție au luat parte nouăsprezece persoane. [...] Aveam aparate de sondaj și pescuit la toate adâncimile, un observator meteorologic complet cu aparate înregistratoare și de citire directă, termometre și butelii submarine, microscoape și sticlăria necesară pentru conservarea animalelor. Fiecare specialist avea o mică bibliotecă trebuitoare studiilor sale și, afară de aceasta, aveam o colecție de opere literare în multe limbi, ce era menită a ne distra în momentele de osteneală și de urât. Ținta expediției nu era să atingă cu orice preț Polul Sud, în paguba observațiilor științifice. Firește că trebuia să înaintăm înspre sud cât se putea mai mult, fără să ne găsim însă vreodată în neputința de a face acele cercetări științifice, care sunt singurul, dar marele câștig pe care poate să-l dea o expediție. Ca program, era vorba să studiem îndeosebi regiunea antarctică sud-americană, cu toate mijloacele pe care știința le pune azi la îndemâna cercetătorilor, și să iernăm cât s-ar fi putut mai înspre sud, ca să aducem tot felul de observații pe timp de cel puțin un an de zile. Nu vreau să stăruiesc asupra călătoriei Belgicăi până la capătul cel mai de jos al Americii de Sud și voi începe povestirea pățaniilor noastre din ziua de 13 ianuarie 1898, când părăsirăm golful San Juan din Pământul Statelor. Numaidecât ne-a fost dat să ne încredințăm că faima de care se bucură vecinătățile Capului Horn era îndreptățită. Vântul de apus sufla întruna vijelios și Belgica fu zguduită cu violență de către uriașele valuri care se formează în Strâmtoarea lui Drake. Din fericire, prevăzusem aceasta: tot materialul și toate borcanele mele fuseseră fixate cu grijă în rafturi anume făcute și chiar microscopul meu fusese înșurubat pe masa din laborator. Emil Racoviță, Spre Polul Sud

*proră – partea din față a unei nave *cală – încăpere sub puntea inferioară a unei nave

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 Despre tatăl meu, Barbu Delavrancea, scriu mulți [...]. Dar în ființa lui mai era o altă latură, puțin cunoscută de lumea care-l socotea, ironic, cu luciri sfredelitoare în privire. Era omul duios, cu lacrimi în ochii verzi când citea din poezia populară, din Eminescu, sau când asculta simfoniile lui Beethoven, era omul care iubea toate manifestările artei și ale naturii, tainic legat de pământ, de copaci, de tot ce durează în scurgerea mileniilor. La țară, la nepoții de frate, se trezea înainte de răsăritul soarelui. Pleca, cu pasul lui ritmat și suplu, în grădină. Se așeza la o masă sub un imens salcâm japonez, cu caietele în care scria ca un școlar silitor. Îl învăluia tăcerea, îi încrețea părul roua. Când țâșneau primele raze ale soarelui se oprea, privea în jurul lui, sta pe gânduri, trezit ca dintr-un vis de Dik, setterul, de Năluca, foxterierul, sosiți într-o goană să se gudure pe lângă el. După trei ceasuri de lucru se bucura să bea cafeaua cu lapte cu noi toți, pe cerdacul umbrit de viță. [...] Mi-aduc aminte însă de altă pădure, a primei copilării, la Mănăstirea Agapia, cu brazi îndesați unii într-alții ca într-o tapiserie medievală și aroma de legende care cobora până la căsuțele noastre. Petreceam vacanțele cu poetul Alexandru Vlahuță și cu cele două fetițe ale lui. În plimbările noastre prin pădure, tata o necăjea pe mama, care era fricoasă: „Auzi un foșnet?” [...] Vlahuță, mimând groaza, exclama: „O fi un lup, hai să fugim!”. Grupul de fetițe se repezea pe potecă cu mama, în râsul major al tatii și cel în trepte și grav al poetului. Era epoca farselor. Cei doi prieteni erau tineri, familiile adunate la masă în casa surorii lui Vlahuță deveneau victime sigure ale glumelor celor doi. [...] Tot în Moldova, lângă Bacău, la țară, într-o casă bătrânească cu ziduri de cetate, îl văd pe tata într-o sală mare, frământând în covată aluatul de pâine. Părul lui creț era numai cute din cauza căldurii, eu îi ștergeam fața cu o batistă, el, cu mânecile suflecate până sus, plesnea aluatul de se scutura podeaua. Pâinea făcută de el avea gustul vrăjit al poveștilor. Cella Delavrancea, Portret

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 A fost ce-a fost... a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, și văduva era săracă de nu mai știa cum să-și înnoade zdrențele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creșteau flori pe unde-i călca piciorul și da muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe el. Diminețile, când se deștepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopțile o visa totdeauna pe fata ei voioasă și fericită, înconjurată de bogății și gătită ca o împărăteasă și grea mâhnire o cuprindea când o vedea săracă și îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste puțin fața mamei iar se înveselea, căci Lia era și în sărăcia ei tot voioasă și fericită, parcă ar fi înconjurată de bogății și gătită cum o visase, ca o împărăteasă. […] Când Lia ieșea din colibă, curtea era plină de flori răsărite pe urmele pașilor ei, care toate se clătinau plecându-se spre dânsa, dar îi ziceau întristate: „Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce ești la fire și, totuși, mult mai ai să umbli și să alergi […]”. Așa azi, așa mâine, multe zile de-a rândul tot așa, până ce Lia a fost cuprinsă de un nespus dor de ducă. - Am să plec, mamă, în lume, că nu mă mai rabdă pământul și mă duce dorul, zise ea. Sunt acuma mare și eu și mi se cuvine să-mi caut rost în lume. Văduva suspină, căci atâta copil avea și ea și mult îi era dragă fata, dar mamă era, ca orișicare mamă, norocul copilului său îl visa, iar norocul în lumea largă se găsește. - Mergi – îi zise dar –, copila mea, și nici spini, nici buruiană în calea ta să nu găsești. Lia frământă aluat din făină neagră și-și făcu o azimă* de drum, apoi porni în cale lungă, nu cu opinci de oțel și curele de vițel, ca Făt-Frumosul din poveste, ci desculță, ca o fată săracă, și se duse zi de vară până în seară, peste văi și dealuri, cum o ducea potecuța pe care mai umblaseră și alții. Cum se ducea așa, iată că dă peste o turmă de oi, care păștea păzită de dulăi, în vreme ce păcurarii* dormeau la umbră de mărăcini. Liei i se făcu milă de ea, căci dulăii erau toți șchiopi de toate patru picioarele, iar oile, sărmanele, toate erau pline de scaieți*, de se făcuse pâslă bătucită lâna de pe ele. - Oițelor, dragilor – le zise Lia – ia veniți la mama, ca să vă curețe. Oile alergară din toate părțile și se adunară împrejurul ei ca bobocii plouați împrejurul cloștii, iar ea se puse pe muncă grea și lungă, ca să le scoată scaieții din lână, unul câte unul, încet și cu băgare de seamă, cu degetele subțiri și măiestre, ca nici pielea să nu le doară, nici firele subțiri să nu se rupă. Mult a stat așa și le-a curățit, și iar le-a curățit, de s-au adunat vrafuri mari de scaieți și la dreapta și la stânga ei, dar nu s-a lăsat până ce nu le-a văzut pe toate curate și cu lâna moale și creață […]. - Câți scaieți ai scos, atâtea zile să ai – îi ziseră oile ușurate – și orișicât de lung ți-ar fi drumul, buruiană în cale să nu-ți găsești, mai ziseră și ele parc-ar fi știut vorba mamei. - Dar voi, câinilor, dragilor, de ce șchiopătați fiecare de câte toate patru picioarele? îi întrebă ea acuma pe dulăi. - Pentru că suntem desculți ca tine, iar nu încălțați ca oile – răspunseră ei – și sunt mulți spini și mărăcini prin care avem să alergăm. Lia iar se puse pe muncă lungă și grea, ca să le scoată spinii din tălpi, tot unul câte unul, tot încet și cu băgare de seamă, tot cu degetele subțiri și măiestre, ca nici să nu simtă când îi scoate. - Câți spini ai scos, atâți ani să numeri în viața ta – îi ziseră câinii – și orișicât de lung ți-ar fi drumul, peste spini în cale să nu dai. Lia plecă mai departe ușurată, căci ușurat se simte omul care le-a făcut altora vreo ușurare, și-și urmă drumul pe potecuța cea netedă și curată, de era mare mulțumire să calci cu piciorul gol pe ea. Ioan Slavici, Limir-împărat *azimă – pâine nedospită *păcurar – cioban, păstor *scaieți – ciulini, plante cu spini

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 În anul 1908, locuiam în fața Grădinii Icoanei. Doi salcâmi bătrâni stăteau de strajă la poartă. Aveam o curte mare în spatele casei și o grădină imensă cu boltă de viță, care se întindea de-a lungul străzii, astăzi Dumbrava Roșie. Acolo a fost adusă într-o zi o vacă elvețiană, trimisă în dar de un admirator. Instalarea ei la noi a fost un eveniment. Tata a botezat-o Habelca și o trimitea în fiecare zi la Șosea să pască iarbă. [...] Într-un an, tata a adus acasă un cățeluș alb, cu părul scurt și mătăsos, cu pete rotunde, negre pe tot trupul. I-l dăruise doctorul Schachmann. Era o speță rară de câine de vânătoare, brac din Dalmația, tata i-a pus numele „Șmil”. Acest Șmil devenise celebru. Crescuse mare, cu trup subțire și lung, și pricepea toate ca un om. Uneori, când întârzia tata la masă, deschideam ușa și strigam: „Șmil, du-te de-l caută pe domnul Delavrancea!”. Dintr-o săritură, câinele dispărea ca o săgeată. Cu nasul lui negru și lucios de prepelicar, îi lua urma și nu se lăsa până nu-l găsea. Se strecura peste tot: la Parlament, la Teatrul Național, unde s-a auzit lătratul lui voios la o repetiție a piesei Apus de soare, sau la băcănia Ciobanu, pe atunci în dreptul actualului Muzeu Național, de unde se întorcea acasă părintele nostru, încărcat cu mezeluri. Băcanul îi spunea: „V-a căutat Șmil”. Și atunci, tata scurta conversația cu prietenii. [...] Când avea răgaz, Delavrancea pleca cu vaporul la Constantinopol și la Atena. Se simțea fericit pe mare și furtuna îl însuflețea. Vorbea cu entuziasm de Bosfor, acea alee lichidă care despică Europa de Asia. Admira cupola măreață a Sfintei Sofia, [...] chiparoșii pensulați de o mână măiastră pe cerul de peruzea, moscheele cu nostalgicele lor minarete, tăind văzduhul ca niște săgeți împietrite în elanul lor. La restaurant, tatăl meu comanda un prim fel, barbuni, al doilea... barbuni, al treilea... barbuni! Mânca zilnic acel pește cu carnea rumenie și miros puternic iodat, care trăiește mai ales în Bosfor. Îl recunoștea ospătarul și-l botezase „domnul Barbun”. Când ajungea la Atena, petrecea ore întregi pe Acropole. Cunoștea arta antică în toate nuanțele ei, cugeta, așezat pe treptele Parthenonului, la operele literare nemuritoare, pe care le cunoștea bine. Nu-și stăpânea lacrimile de emoție în fața mândrelor coloane de marmură, înălțate pe orizontul marin, zvelte și robuste. Întors în România, se așeza iar la lucru [...] și, scriind, asculta studiul meu de pian, pentru că i se părea că-i întărește ritmul ideilor. Întrerupea lucrul ca să se joace cu pisica tolănită pe masa lui sau venea în salon [...] și-mi făcea câte o observație, întotdeauna întemeiată. Cella Delavrancea, Frânturi din viața lui Delavrancea

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1

Făcusem, ce-i drept, un an de ucenicie la „Briciul lui Ștefan cel Mare” și eram de patrusprezece ani aproape când am intrat în prima clasă gimnazială, dar luasem în a patra clasă primară premiul cu coroană și nu mă dădeam pe orișicine, iar după câteva săptămâni au simțit și colegii mei că nu orișicare dintre dânșii se poate măsura cu mine. Între cei ce o știau aceasta era și Spiru, un băiet de vreo unsprezece ani, oacheș, cu ochii mari, tăcut, liniștit și îmbrăcat cu niște haine de șaiac*, pantaloni largi ca niște șalvari, ca să nu le iasă genunchii, și un fel de tunică tot largă și cu mânecile prea lungi, dar altfel curate și bine îngrijite. El nu vorbea cu nimeni, ci stătea într-un colț, mai ici, mai colo. Abia după vreo săptămână și-a luat loc la capătul băncii a patra, în dreptul unei ferestre. [...] Într-una din zile unul dintre băieții mai neastâmpărați, nu mai știu care anume, că erau de tot mulți, voind, între lecțiuni, să iasă din bancă, îi zise cam răstit să se dea la o parte. Spiru ridică mâna, mișcă din cap și închise ochii, tot semne foarte învederate* că odată cu capul nu se mișcă din loc. - Știi că ești nostim! îi zisei eu. Dar pe unde să iasă băiatul dacă tu te-ai înfipt în capul băncii!? Spiru dete din umeri. - Să nu iasă! zise apoi peste puțin. Să rămâie și el la locul lui, cum rămânem d-ta și cu ceilalți. - Dar dacă are vreo trebuință!? întâmpinai eu, care nu eram obișnuit a discuta cu orișicine. Spiru ridică degetul și-l clătină de câteva ori. - N-are! zise apoi pe șoptite, ca să nu-l audă profesorul care intra pe ușă. [...] La zece apoi, după ce a ieșit profesorul, am și căutat să urmez discuțiunea, dar Spiru s-a ridicat și el, a ieșit din clasă și umbla așa singur, încât nu era chip să te apropii și să te legi de el, iar băiatul cu pricina s-a mutat în altă bancă. „O să te prind – îmi zisei – când plecăm la masă.” I-am și luat urma și abia acum am aflat că avem același drum. El mergea potolit, în pași măsurați și călcați cu talpa întreagă, cu pieptul cam scos, cu capul ridicat și uitându-se drept înainte, un umblet învățat parcă pe de rost într-un lung șir de lecțiuni. Eu, după el, în pașii pițigăiați și mai spornici ai fostului ucenic de bărbier, mai aproape, de tot aproape. M-a simțit, se vede, în cele din urmă, căci deodată s-a oprit și s-a întors spre mine, deschizându-și ochii încă mai mari, ca și când ar fi voit să zică: „Văzuși că n-avea nicio trebuință!?” Nu știu dacă va fi și gândit-o el aceasta, destul că eram foarte zăpăcit. Să trec înainte? Nu se putea! Să urmez discuțiunea? Nu mai era cu putință! Să-l întreb unde se duce? Era o prostie, căci asta o știam. - D-ta de unde ești? îl întrebai, ca să zic ceva. - De la Mizil - răspunse el înviorat de gândul că e cineva care se interesează și de dânsul – dar nu sunt nici acolo acasă, că n-am nici tată, nici rude. Ce răspuns!? [...] Nu mă știam nici eu nicăieri acasă. [...] Dumiriți așa, ne-am făcut prieteni, deși el era cu trei ani aproape mai mic decât mine. Țineam la el fiindcă era băiat potolit [...], iar el se însoțea cu mine mai bucuros decât cu băieții de vârsta lui, fiindcă îl învățam bine și-l deslușeam când era nedumerit asupra vreunei lecțiuni. Ioan Slavici, Spiru Călin

*șaiac – material aspru (din lână, de culoare închisă), țesut de obicei în casă, din care se fac haine țărănești *învederat – vizibil, evident

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 Când eram mică, ai mei mă învățau să „împart”. Să-i dau și fetiței vecinilor ursul meu de pluș să se joace cu el, să împart sandvișul cu colega de bancă, să împrumut cartea mea favorită prietenilor de la bloc. O făceam, dar bombănind și cu strângere de inimă. Mă revolta generozitatea lor pe barba mea. Adeseori mă gândeam că, dacă tot sunt ei atât de darnici, de ce nu-și dau lucrurile lor prietenilor mei? Așa că am găsit o portiță de scăpare: alegeam dintre păpuși pe cea mai urâtă, pretindeam că e preferata mea și o pasam, cu „generozitate”, vecinei mele. I-o dădeam de tot. Sondam plăcerile culinare ale colegei și tocmai ce nu-i plăcea să mănânce, aia luam la pachet, oferindu-i, cu generozitate, jumătate. Și mă prefăceam dezamăgită că ea nu mânca. La fel făceam și cu restul de lucruri de care voiam să mă debarasez, dar nu știam cum. Prietenii mă iubeau, părinții prietenilor mă complimentau părinților mei, care nu-și mai încăpeau în piele de bucurie că au un copil cu o inimă de aur. Și toată lumea era fericită, mai puțin eu. Senzația aia de înșelătorie nu-mi pria deloc. Mă bucurasem, ce e drept, în sinea mea la început, când venisem cu ideea, dar, mai încolo, mi-am dat seama că tocmai acea bucurie era meschină*, pentru că nu o puteam... împărți. Îmi oblojeam*, mai încolo, vina, spunându-mi că totuși prietenii mei se bucurau, chiar dacă le dădeam lucruri care mie nu-mi trebuiau. Cu toate astea, punând în balanță bucuria lor sinceră cu meschinăria mea, simțeam că eu pierd. Deși nu-mi păsa de lucrurile date, era o frustrare pe care nu mi-o puteam explica. Dar nici nu-mi venea să ofer ceva ce mie îmi plăcea cu adevărat. […] Prin clasa a IV-a, o prietenă de aceeași vârstă a avut o pierdere mare. Prietena mea devenise aproape o fantomă. Nu mai mânca, nu mai vorbea, nu mai ieșea din casă. Brusc, am simțit că trebuie s-o oblojesc. Că e de datoria mea să-i ofer o „recompensă” – cu mintea de atunci, ceva foarte drag mie ar fi putut compensa pierderea. Și m-am hotărât. Cel mai de preț obiect al meu era o cruciuliță de aur, dată de bunica mea. Am cântărit mult timp decizia. N-a fost deloc o chestiune de impuls. Dar, știind cât de mult însemna pentru mine acea cruciuliță, am simțit cumva că bucuria de a o avea s-ar fi transmis și prietenei. Așa că, tremurând de emoție, m-am dus la ea și i-am dat-o. I-am spus că e magică și că protejează pe oricine o poartă. Și țin minte surpriza și scânteia de bucurie din ochii ei, o scânteie care m-a umplut pe mine de căldură. Când i-am spus bunicii de fapta mea, ușor speriată că mă va certa, bunica mi-a spus ceva ce am păstrat ca o lecție, toată viața: ce oferi cu inimă bună nu e niciodată înstrăinat. Și cu lecția asta am pornit-o prin viață. Și am cunoscut mulți oameni. Unii au rămas cu falsa idee că generozitatea este cea pe care o împărțeam și eu în copilărie, oameni care au impresia că fac un bine, deși oferă ceva ce lor le este de prisos. Dar i-am cunoscut și pe cei darnici în mod autentic, care își rup din confortul lor pentru alții. Iar dacă primii dau bine „pe hârtie”, ceilalți sunt cei cu adevărat câștigați. Stela Giurgeanu, Falsa generozitate, www.dilemaveche.ro *meschin – lipsit de generozitate *a obloji – a purta cuiva de grijă, a trata, a alina

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 Vă mai amintiți primele întâlniri cu veverițele din copilărie? Ce regăsim în personajul de peste ani, Vevi? Alături de mangusta din Cartea junglei, Riki-Tiki-Tavi, și de pinguini, animale pe care le-am întâlnit doar în cărți și filme documentare, veverițele sunt animalele mele favorite. Iar pe ele le-am tot întâlnit în excursiile copilăriei. Îți apăreau deodată în față, de obicei pe un trunchi de brad, silențioase, apoi, într-o fracțiune de secundă, dispăreau dintr-un salt pe partea cealaltă a trunchiului și reapăreau pe o creangă în mișcare, privindu-te o clipă cu ochii lor mari. Mă binedispuneau de fiecare dată, păreau întruparea spiritului ludic al pădurii, erau pentru mine jocul în esența lui cea mai grațioasă. Dar Vevi, așa cum povestesc pe coperta a 4-a a cărții Trei zile nemaipomenite, a fost, până la un punct, reală, pentru că e singura veveriță care a venit în vizită, din proprie inițiativă, chiar pe minuscula terasă a casei mele din inima Brașovului. [...] Când veverița Vevi și fetița Emi își doresc cu ardoare ceva, dorințele devin realitate și fiecare se trezește în pielea celeilalte. Acomodarea se petrece gradual, ele descoperind cu uimire cum e să aibă un alt trup și o altă familie. Dorința de a fi în pielea altcuiva e una dintre fanteziile universale ale copiilor! Sunt personajele pregătite pentru aventurile care se nasc odată cu împlinirea fanteziilor? Da și nu. Un copil e mai pregătit și mai dornic de schimbări miraculoase decât un adult. Copiii își doresc metamorfoza*, adulții mai degrabă se tem de ea, pentru că, de la un punct încolo al vieții, metamorfozele sunt primejdioase, iar asta e și tema din viitorul meu roman, Aurul pisicii. Dar nu înseamnă că un copil știe ce implică schimbarea. A dori viața altuia și a-ți închipui că e mai bună decât a ta este o naivitate. Vevi și Emi au timp să-și dea seama de asta. Pe de altă parte, a înțelege în profunzime ce trăiește altcineva, „a te pune în pielea/blana lui”, este pe cât de greu, pe atât de valoros, e o experiență fără de care ești sărac. Ioana Pârvulescu, Copiii își doresc metamorfoza, adulții mai degrabă se tem de ea, interviu realizat de Andra Rotaru, blog.carturesti.ro *metamorfoză – transformare, modificare, schimbare

Textul 2 Plouase de curând, așa că pădurea era pustie. Din pământ se ridicau aburi subțiri, care se înfășurau în fâșii de ceață deasupra Văii Albe. A apărut brusc după un colț de stâncă. M-am uitat lung la ea. Nu puteam să cred că este o vulpe, așa că i-am examinat pe rând botul, blana și coada. Da, nu era niciun dubiu: avea coadă de vulpe! Așa că am întrebat-o: Ce faci, Vulpe? S-a uitat la mine, înclinând ușor capul, așa cum fac uneori câinii când vor să înțeleagă mai bine de ce i-ai strigat. Probabil că o fi priceput, căci ne-am privit în ochi minute în șir. Apoi a luat-o agale prin pădure și s-a oprit în fața unei mici scorburi. A început să sape, cu spatele la mine, dar, aruncându-mi din când în când câte o privire peste umăr, parcă mi-ar fi spus: Vezi ce fac? Văd, văd! – i-am răspuns și m-am așezat pe un trunchi de brad să o aștept. Brusc, la fel precum apăruse, a dispărut în scorbura de sub copac. I-am spus „la revedere” și m-am îndepărtat. [...] Cu fiecare picior ce călca pe o rădăcină, cu fiecare mână strângând un colț de stâncă, îmi revenea acel sentiment din copilărie că ating rețeaua nesfârșită de nervi a naturii, că aceasta tresare, mă recunoaște și mă acceptă din nou. Mă întorceam acasă, era evident! Mă simțeam un Mic Prinț răsturnat, ademenit de Vulpe în lumea copilăriei universale și eterne. Am coborât târziu în vale, promițându-mi că o să mă întorc în fiecare săptămână să mă întâlnesc cu vulpea. Au trecut însă luni de zile și nu am putut să plec din oraș. Am revenit de-abia ieri. Ploua din nou în averse. Am așteptat deci să se oprească și am pornit-o grăbit spre pădure. [...]. Eram obosit și nu aveam niciun chef să urc. Am rămas însă curând pironit locului, cu ochii ațintiți în penumbra pădurii: era acolo! Nici nu s-a uitat la mine. Ce faci, Vulpe? – am mai întrebat eu, de la depărtare. Nu a întors însă capul. De pe o potecă laterală coborau niște turiști. A, uite vulpea! – a constatat unul dintre ei și a scos niște biscuiți din buzunar. Psss, psss, psss... – a ademenit-o el ca pe o pisică. Eram revoltat. Dar vulpea s-a apropiat cu băgare de seamă și fără teamă. Era clar că era obișnuită de multă vreme cu turiștii, iar aceștia îi cunoșteau deja metehnele. Vulpea – „vulpea mea” – era, de fapt, îmblânzită de către turiști! Ei, te-ai văzut cu vulpea? – m-a întrebat soția mea la întoarcerea acasă. Nu – am răspuns eu cu privirea în gol – n-a mai venit. Poate altă dată... Vintilă Mihăilescu, Eu și vulpea, www.dilemaveche.ro

Textul 1

Pădurea-n primăvară-i o frescă luminoasă, Cu cerul plin de pete, subțire și-aburit, Acum întâi schițată de-o pensulă sfioasă, Mijind, neisprăvită, pe-un fond nedeslușit.

Dar vara e un triptic*: poieni, copaci, izvoare… O pânză măiestrită din pastă-mbelșugată, Trăind, fremătătoare, în rama ei de soare, Cu mase mari de umbră, ce strălucesc deodată.

În toamna caldă, plină de șopot și ecouri, Pe vale mărginită de ape ca de-un tiv, Pădurea-și desfășoară bogatele-i panouri, Cu galbene alaiuri în stil decorativ.

Apoi, târziu, în iarna cu ramuri înghețate Pădurea se preschimbă în friză* de zăpadă, Sculptată-n alba piatră a zărilor crispate, Pe-un strâmt frontal de ceruri ce parcă stau să cadă.

O frescă luminoasă și dulce-n primăvară, Un mare triptic vara și toamna un panou, În friză de zăpadă schimbată iarna iară, Pădurea e de-a pururi același – alt tablou.

Vasile Voiculescu, Pădurea

*triptic – ansamblu compus din trei panouri pictate *friză – ornament împodobit cu picturi

Textul 2

Trebuie să recunoaștem, nu toate cadourile ne plac! [...] Să nu-mi spuneți că vă place să primiți lucruri nefolositoare, urâte, de proastă calitate, care se strică după a doua întrebuințare sau care – pur și simplu – nu vi se potrivesc! [...] Uneori, am impresia că primesc cadoul altcuiva. Și, uneori, când simt asta, îl dau mai departe. Cine știe prin câte mâini va trece până ajunge, în sfârșit, la cel care chiar are nevoie de el. Sau la cineva care chiar se bucură de el. [...] Nu-mi amintesc de prea multe cadouri primite în copilărie. O păpușă cât mine de înaltă, cu ochii verzi, părul scurt și ondulat, primită de Crăciun, la 6 ani, devenise universul meu magic: în jurul ei se întâmplau toate jocurile copilăriei, toate lecțiile învățate sau serbările repetate, toate secretele împărtășite. Cel mai frumos și important cadou, de care m-am bucurat ani de zile și de care o să-mi amintesc toată viața. Așa cum am această amintire specială despre un cadou primit, am o amintire la fel de specială despre un cadou oferit. Era ziua unui băiețel, fiul unei prietene foarte bune. Împlinea 4 sau 5 ani. [...] Surpriza băiețelului și faptul că eu am ghicit ce-și dorește, precum și bucuria din ochii lui mi le voi aminti, de-asemenea, toată viața. [...] Eu nu-mi mai sărbătoresc ziua de ani buni. Dar sunt câțiva oameni, apropiați, care insistă să-mi dăruiască ceva. Și mă tot întreabă ce mi-aș dori. De cele mai multe ori le spun: nimic, nimic, nimic! Deși îmi place ideea de a mă răsfăța într-un fel. Anul trecut, la sugestia mea, au pus mână de la mână și mi-au luat un abonament, pe o lună, la o piscină. A fost cea mai frumoasă lună din an. Și, iată, așa, cei dragi mi-au dăruit experiențe, stări, amintiri. Și, tot anul trecut, prietenele mi-au pregătit o petrecere-surpriză. Prima din viața mea. Și a fost minunat. Felul în care s-au organizat ele, în amănunt, să nu mă prind, să mă ducă într-un anumit loc, la o anumită oră. [...] - Și de ce mergem la Maria? – o întreb pe Livia. - I-am promis că-i duc un spray pentru câinele ei, nu stăm mult! - O sun să-i spun că venim? - Sigur, te rog! Iar Maria părea ca trezită din somn. Iar apoi, când urcam scările, observ că sprayul cu pricina era pentru pisici, iar Maria are câine. Îi atrag atenția Liviei. Spune: Nu, e în regulă! E și pentru câini, și pentru pisici. Mă mir, nu înțeleg prea multe… iar când se deschide ușa, erau toate acolo, cu „Surpriiiise!”, un tort, ceva de băut, mici cadouri. Și nici nu a mai contat ce!

Liliana Nicolae, Sertarul cadourilor ratate sau atunci când ai impresia că ai primit cadoul altcuiva, www.dilemaveche.ro

Textul 2

Erasmus+ este programul UE în domeniul educației, al formării, al tineretului și sportului pentru perioada 2021-2027, care sprijină atât persoanele fizice, cât și organizațiile. [...] Educația, formarea, tineretul și sportul sunt domenii-cheie care ajută cetățenii în dezvoltarea lor personală și profesională. Educația și formarea de înaltă calitate, favorabile incluziunii, precum și învățarea informală și nonformală conferă, în ultimă instanță, tinerilor și participanților de toate vârstele, calificările și competențele necesare pentru participarea lor semnificativă la societatea democratică pentru înțelegerea interculturală și pentru tranziția de succes către piața muncii. Patru priorități generale – incluziunea, transformarea digitală, combaterea schimbărilor climatice și participarea democratică – sunt distribuite egal în toate acțiunile și sectoarele programului Erasmus+ pentru perioada 2021-2027. Europenii din toate mediile beneficiază de oportunitățile oferite de programul Erasmus+, acestea fiind experiențe care le schimbă cu adevărat viața, având efecte pozitive asupra dezvoltării profesionale, sociale, educaționale și personale. [...]

Programul în cifre Programul Erasmus a fost lansat în 1987 și a vizat la început doar domeniul învățământului superior. Structura actuală a programului a fost creată în 2014 pentru a include toate programele UE pentru educație, formare, tineret și sport. Este unul dintre programele emblematice ale Comisiei Europene și o poveste de succes încă de la început. Din 1987 și până la sfârșitul anului 2022, numărul participanților la activități de mobilitate a ajuns la 13,7 milioane. În ceea ce privește mobilitatea transfrontalieră în scopul învățării, anul 2020 și prima jumătate a anului 2021 au reprezentat o perioadă atipică, întrucât numărul participanților la activitățile de mobilitate Erasmus+ a fost afectat de criza sanitară și de izbucnirea pandemiei. Impactul pandemiei de COVID-19 asupra activităților de mobilitate sprijinite de Erasmus+ a fost deosebit de puternic în 2020, înregistrându-se cu aproximativ 60% mai puține activități de mobilitate decât media anilor 2016-2019. În al doilea an al programului actual, peste 1,2 milioane de participanți și-au desfășurat activitatea de mobilitate, având în vedere că programul a început să funcționeze la capacitate normală.

Raport anual privind programul Erasmus+ pe 2022, www.op.europa.eu

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 Mocnește* copacul. Martie sună. Albinele-n faguri adună și-amestecă învierea, ceara și mierea.

Nehotărât între două hotare, cu vine* trimise subt șapte ogoare*, în văzduhuri zmeu, doarme alesul, copacul meu.

Copacul meu. Vântul îl scutură, Martie sună. Câte puteri sunt, se leagă-mpreună, din greul ființei să mi-l urnească*, din somn, din starea dumnezeiască.

Cine vântură de pe muncel* atâta lumină peste el?

Ca lacrimi – mugurii l-au podidit*. Soare, soare, de ce l-ai trezit?

Lucian Blaga, Trezire

*a mocni – a sta în așteptare, gata să izbucnească *vână – nervură, vas sangvin; pl. vine *a podidi – a cuprinde cu putere, a umple, a năpădi *a urni – a (se) pune în mișcare, a porni *muncel – munte sau deal mic *ogor – teren arabil, câmp semănat

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 - Bagă de seamă, mi-a spus George Topîrceanu. E pui de lup! [...] Ca totdeauna, mama s-a uitat cam lung: atâta ne mai lipsea! Găzduiam într-o colivie două gaițe și-l țineam și pe Black, cel mai bleg și mai mâncăcios dintre prepelicari* și, pe deasupra, mare haimana... Dar, ca totdeauna, mama n-a zis nimic. A zâmbit, închipuindu-și cum o să umblăm prin vecini, căutând lupul când o va lua razna... [...] După ce l-am așezat în cușca lui improvizată, pe fân moale, puiul de lup s-a mai liniștit. George Topîrceanu a plecat acasă, mort de oboseală: îi dăduse de lucru dihania. Peste noapte, „lupul” a început să latre la lună. Țăcănea grăbit, apoi se tânguia subțirel, prelung și jalnic. - Mi se pare mie că lupul vostru e vulpe toată ziua! a râs de noi tata, a doua zi. Peste vreo săptămână, l-am găsit dimineața cu ghearele tocite și însângerate. Încercase să rupă plasa de sârmă. George Topîrceanu mi-a cerut repede tinctură de iod, vată și pansament. Și, curios, sălbăticiunea a stat liniștită până i-a bandajat toate patru labele betege. - Vezi dacă n-ai fost cuminte? îl certa George Topîrceanu. Uite, acum parcă ești motanul încălțat! [...] Se apropia vremea când trebuia să plecăm, ca în fiecare vară, la mănăstire. Da, dar ce facem cu puiul de vulpe?... [...] Atunci, George Topîrceanu a hotărât: - Îl luăm cu noi! Și l-am luat, într-o colivie pentru sticleți*, în care ar fi încăput numai bine fără coadă. În tren a fost cuminte. [...] De a doua zi, puiul de vulpe a fost una dintre atracțiile Mănăstirii Neamțului. Mergea cu noi la plimbare, cu zgardă și curelușă, ca un cățel. Părea așa de mic și de umilit sub poala pădurii înalte de brad! Numai coada mai era de el. Toată lumea îl mângâia – de la distanță – și-i aducea pachețele de oase. [...] După ce ne-am întors la Iași, vulpoiul a început a slăbi văzând cu ochii. Creștea prea repede, tăișul rău i se aprindea tot mai des în ochi și începea să răspândească miros pătrunzător de sălbăticiune. [...] Ne-am hotărât să-l ducem la pădure, sus, pe dealul lui Păun. În trăsură, puiul stătea liniștit, cu botul pe genunchii mei și cu ochii închiși. - Eu cred că înțelege, zicea George Topîrceanu. Și poate că-i pare rău... mai știi? Ne-am coborât din trăsură în marginea pădurii, acolo unde drumul o ia în sus, spre Chetrărie. Am ales locul anume: erau pe-acolo câteva case, cu câteva cotețe... Puiul mergea între noi ca un cățelandru cuminte, fără să întindă curelușa. I-am simțit bătăile grăbite ale inimii. Apoi, încet, i-am desfăcut zgărduța... A scuturat din cap cu neîncredere, apoi s-a depărtat puțin. [...] Cu botul în vânt adulmeca aerul umed. Parcă încerca să-și aducă aminte de ceva de demult... Și fără veste a pornit-o drept înainte, cu coada roșie întinsă orizontal în urma lui. S-a dus. Otilia Cazimir, Pui de vulpe, în vol. Amintiri despre G. Topîrceanu

*prepelicar – câine de vânătoare *sticleți – mică pasăre cântătoare

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 Așa, Ursei, Pune-ți botul pe genunchii mei – Și uită-mi-te-n ochi cu bunătate. Câine frumos, tu știi că ți-s un frate. Tu ai încredere în mine, Ciobanule de munte, sălbatec, și ți-e bine, Să te mângâi cu glasul și cu mâna, Că simți în mine Gorjul de piatră, strunga*, stâna Și sarica* și-opincile de-acasă. Zbârlită blana ți-este mătăsoasă, Și labele vânjoase ți-s Ca bâta călușarilor ce te-au trimis. Colții de fier au însă mușcătura moale Când îmi apucă mâna-ntre zăbale, Ca să-mi arate că ți-s drag. Mă prind de haină-n glumă și mă trag. Mă-mbie, mă răsfață. Îmi ieși în drum și-mi sai în față. Și nasul rece mi-ajunge la mustață. Te știi al meu și vrei să fiu al tău. Am scris pe poartă: „Câine rău”. Tudor Arghezi, Prietenul

*strungă – loc îngrădit într-o stână *sarică – manta țărănească lungă, țesută din fire de lână, purtată mai ales de ciobani

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 Pe Exa mi-au dat-o niște prieteni care s-au trezit cu ea într-o dimineață în fața porții. Au vrut s-o ia la ei, dar cum aveau deja doi câini, n-a fost chip. Eu aveam doar o pisică. Când a văzut-o pe Exa, Bope s-a înfoiat ca un arici și i-a tras o pereche de gheare peste bot. Exa a fugit chelălăind să-și găsească un cotlon unde să se pitească. Nu era la ea acasă. Cu timpul, cei doi s-au obișnuit unul cu celălalt. Au ajuns adică să considere că celălalt nu există. Uneori se mai încrucișează pe scări și au un scurt moment de ezitare, apoi trec mai departe, fiecare pe drumul lui. Nu m-ar mira dacă la un moment dat ar trece unul printr-altul, ca în filmele cu fantome. Pofta de citit a Exăi am descoperit-o când am încercat să o scot în lesă la plimbare. Dacă veți vedea vreodată pe stradă un om tras în zigzag de un câine, să știți că acela sunt eu. De cum deschid poarta, Exa își proptește nasul în pământ și o ia din loc, cu mine cu tot. Seamănă întrucâtva cu cercetătorii care scanează terenul cu un detector de metale. Numai că scanează frenetic*, cu schimbări de direcție imprevizibile și cu opriri și porniri la fel de neașteptate. Exa citește marele tom* de mirosuri al străzii […]. Credeam în schimb că Bope e analfabetă. Asta probabil pentru că m-am lăsat pradă prejudecății că pisicile nu trebuie scoase la plimbare. Pentru Bope strada e oricum împărăția ei. Iese când vrea, revine când vrea. Mușcă – atunci când vrei să o mângâi, de pildă – dar nu latră, așa că trecătorii nu-și fac griji din partea ei. Din când în când, venind către casă, o mai văd hălăduind prin fața porții. O strig, mă privește nedumerită – Cine ești? Ce vrei? – și-mi întoarce spatele, văzându-și mai departe de plictiseala ei. Și totuși, mai deunăzi, mi-am dat seama că și Bope e cititoare. […] S-a întâmplat să ies un pic la soare, în curte, și mi-au căzut ochii pe Bope, care își făcea rondul printre răsaduri*. Am rămas fascinat, contemplând-o. Întâi de toate, pentru că se mișca cu grija unui expert care răsfoiește, cu mănuși în mâini, un manuscris prețios și delicat. Și, probabil, era vorba despre un op scris într-o limbă rară și complicată, pentru că Bope încerca să descifreze textul grădinii cu o lentoare pe care Exa n-ar înțelege-o niciodată. […] Hotărât lucru, și Bope citește. Numai că ea, spre deosebire de Exa, e o maestră a relecturii. Liviu Papadima, „Pisica mea în sala de lectură”, în Dilema veche nr. 689/2017 *frenetic – energic, înflăcărat *tom – op, volum *răsad – plantă tânără

Textul 2 Am crescut la casă, în comuna Săvârșin din județul Arad, copilărind pe dealuri și pe văi, până când viața m-a dus la oraș. Dar până atunci, mi-am construit colibe, am distrus vreo cinci biciclete, m-am lovit, m-am pierdut în pădure, am fost mușcat de cal și câte n-au mai fost. Din 2016, după ce m-am întors de la Londra, am ajuns să trăiesc la munte și să fiu liber, iar asta pentru mine înseamnă mult. Dacă viața mea de acum se datorează dealurilor și văilor pe care mi-am tocit călcâiele la un moment dat, nu știu. Dar știu că dealurile nu cresc în spatele blocului și văile nu curg la robinet. Liftul nu e bicicletă. Casa scării nu e curte. Și câinele din desene animate nu e câine.

Cum ar fi fost la oraș? Nu vreau să știu. Și nu știe nici fetița mea. Dacă natura ar fi scris câteva recomandări pe certificatul de părinte, cu siguranță asta ar fi fost una dintre ele: să crească la țară! În Londra, unde am locuit șase ani, mergeam pe stradă printre mii de oameni și eram singur. Aici, la munte, când merg singur pe drum știu că nu sunt singur. Mă văd sătenii și mă invită în casele lor. Mă trezesc adesea cu câte o farfurie de ciorbă în față, chiar dacă destinația mea e cu totul alta. Și asta nu se întâmplă doar de sărbători, ci tot timpul. Cu toate acestea, Crăciunul e frumos oriunde ai fi, dacă ai oameni dragi în preajmă, pentru că e mai degrabă o stare de spirit, un moment magic al întâlnirii, al iertării, al prieteniei. Și aș vrea să spun că este cea mai minunată perioadă din an, datorită colindătorilor care încă mai vin la uși cântând, datorită aerului de sărbătoare, mirosului de prăjituri, zăpezii și, mai ales, datorită rudelor și prietenilor, dar, de fapt, fiecare perioadă din an are farmecul ei la țară. Primăvara este la fel de frumoasă, odată ce aduce cu ea o resetare a vieții omului, an de an. Vara, care ne lipsește multe luni de zile, e timpul în care consumăm cea mai mare parte din energie, pentru că la țară nu ai concediu, ci profiți de timpul bun ca să îți faci lucrările mari din gospodărie, iar sentimentul de concediu e prezent în fiecare zi, chiar dacă lucrezi. Toamna cu roadele și culorile pe care ni le dăruiește își are rolul ei într-o viață echilibrată de la țară. Așa că nu, iarna nu este cel mai fericit anotimp, ci este unul la fel de fericit. Aici, acasă, la munte, Crăciunul parcă începe mai repede. Am împodobit un brad deja de la începutul lunii și vom pune podoabe pe cei replantați pe terenul casei – pentru că noi nu aruncăm brazi. Însă nu contează așa de mult ce e pe masă sau cât de mare e bradul împodobit lângă masă, ci contează mai mult cine vine la masă. Familia, prietenii și vecinii care apar colindând prin zăpadă, ei fac ca sărbătorile să fie Sărbători. De cele mai multe ori am petrecut Crăciunul la țară, fie în Apuseni, în ultimii ani, fie la Ghilad, în Banat, la rude, sau în timpul copilăriei, la Săvârșin – despre dubașii de la Săvârșin găsiți o grămadă de articole online. Sunetul dubelor pe văi nu poate fi egalat, parcă le și aud acum, nici nu e nevoie să închid ochii. Am avut o copilărie plină și îmi amintesc de iernile în Săvârșinul acoperit de zăpadă, când zilele își întindeau orele în întunericul nopții și încă ne dădeam drumul cu săniile de pe deal. Poate faptul că eram copil, poate sunetul dubelor, poate prăjiturile mamei… poate că toate la un loc îmi răscolesc sufletul și îmi aduc aminte mereu și mereu de vremea copilăriei în timpul sărbătorilor. Astfel de amintiri vreau să dăruiesc fetiței mele care crește la munte. Așadar, nu pot face comparație între Crăciunul petrecut la sat și cel de la oraș, însă eu cred că sunt norocos să petrec sărbătorile la țară. Chiar acum, în liniștea satului, ne bucurăm de zăpada care deja a acoperit, aparent, o lume întreagă. De ce e frumos la sat? La sat, oamenii se ajută. La oraș, mulți vecini nu se cunosc între ei. Uneori îi desparte doar un perete, dar nu își cunosc numele. [...] Orașul oferă diverse oportunități, dar în zilele noastre o fugă până la oraș nu mai înseamnă mare lucru. Pe vremuri își pregătea omul traista și carul pentru un lung drum de câțiva kilometri. Astăzi te sui pur și simplu în mașină, în vârf de munte, și îți duci copilul la teatru de păpuși la oraș. Mă bucur să văd că multe dintre tradițiile și obiceiurile românești sunt mai popularizate ca oricând. Când eram copil n-am văzut sau auzit atâtea despre ele ca acum. Nu am la îndemână statistici, dar am postările membrilor din comunitatea Mutat la țară – Viața fără ceas, grupul Facebook care a adunat 250.000 de membri în câțiva ani. Sigur, viața la țară are avantaje și dezavantaje, așa cum e peste tot în lume. Aici, pe Pământ, nu trăim în paradis, ci într-un cerc al binelui și al răului. Dar ceea ce văd, ceea ce citesc, ceea ce ascult și ceea ce trăiesc, la un loc, îmi creează un sentiment de bine cu privire la viața în mediul rural.

Andy Hertz, „Stresul sărbătorilor. Mutat la țară”, în Dilema Veche, nr. 976/2022 *dubă – (aici) tobă

Textul 2 Am căutat cu sârguință un ghid care să fie un om al locului, un om născut și crescut în Amazonia. Am ajuns acolo, pe malul Amazonului, m-a luat cu barca și am plecat. I-am spus că vreau să văd papagalii Ara ararauna, galbeni pe piept și albaștri pe spate, printre cei mai mari și mai spectaculoși papagali din junglă. Mi-a zis că păsările pe care le caut sunt departe și că ar trebui să mergem trei zile în adâncul junglei ca să le găsim. Am citit pe chipul lui o oarecare reținere. Nu mi-am dat seama dacă se temea de expediție în sine sau dacă nu mă credea capabil să străbat jungla, dar am insistat și, în dimineața următoare, am pornit să căutăm papagalii. Prima noapte în junglă Am mers vreme de câteva ceasuri bune. Era cald și umed, o umezeală teribilă, dar care nu mă supăra. Era atât de umed, încât dimineața se vedeau printre frunze siluetele păsărilor care, cu aripile deschise, stăteau la soare în vârful arborilor ca să-și usuce penele îmbibate peste noapte de sudoarea pădurii și a pământului. Ne croiam drum printr-o pădure densă, unde spațiul era dat de alte coordonate, se exprima parcă într-un alt sistem. Eram înconjurat de un univers colosal, cu copaci de toate grosimile, foarte înalți, și mă simțeam mic, dar viu, așa cum era totul în jurul meu. [...] N-am povestit prea multe cu ghidul meu, căci eram acaparat de tot ce se devălmășea în jur: liane, frunze, sunete, cântece, trosnete și licăriri de lumină. Imediat după amiază, Roberto a spus că trebuie să ne oprim: - Aici vom campa și ne vom instala hamacele. Ne aflam în mijlocul pădurii! A fost prima dată în viața mea când am atârnat un hamac de copaci și urma să fie prima dată când aveam să dorm într-unul. Am făcut focul cu lemnele ude, am fiert câte un cartof și un ou, am mâncat din farfurii confecționate din frunze și ne-am așezat fiecare în hamacul lui. [...] Începea să-mi fie frică. De jur împrejur, sunetele păreau din ce în ce mai puternice. Auzeam broaștele orăcăind – niște broaște imense –, maimuțele urlau, copacii trosneau și insectele, cu un sunet electric, continuu și vibrant, cutremurau toată pădurea. Nu recunoșteam niciunul dintre acele zgomote, totul părea străin și asta mă înspăimânta și mai tare. Am dormit de sute de ori în natură, sub cerul liber, în pădurile din munții Făgăraș, pe un pat de cetină sau lângă o stâncă în golul alpin și nu mi-a fost frică. Țin minte că, uneori, dormeam atât de adânc și liniștit, încât dimineața mă trezeam cu buzele umflate de la mușcăturile țânțarilor pe care nu-i simțisem. Deci sunt un om care a avut de-a face cu natura și căruia foarte rar i-a fost frică de ea. [...] Deschid ochii și văd pădurea. În lumina dimineții, totul părea alb-negru. [...] După ce am ronțăit câțiva biscuiți uscați, am pornit în căutarea păsărilor. Mă simțeam atât de bine și de bucuros că sunt acolo, încât parcă uitasem complet de noaptea prin care abia trecusem. Mergând prin pădure, l-am întrebat cum se orientează și mi-a spus că după nori, căci norii curg mereu de la est la vest. L-am întrebat ce să fac dacă mă rătăcesc singur în junglă. S-a uitat în jur și, undeva la câteva sute de metri de noi, a văzut un copac imens cu trunchiul gros din care ieșeau, ca niște raze, lamele imense de lemn. Mi-a zis că, dacă mă pierd, să caut un asemenea copac și să lovesc cu maceta* în trunchi. A lovit el și, în acel moment, o vibrație puternică a trecut din copac prin mine și a rezonat în întreaga pădure. Mi-a explicat că oamenii junglei vor auzi sunetul, vor înțelege că m-am rătăcit și vor porni să mă caute. [...] Au fost șase zile de junglă. Am avut șansa să am camarad de drum un om născut și crescut în jungla Amazonului, am dormit în hamac, am mâncat orez fiert și am cules ciuperci și fructe din junglă. Din primele momente am înțeles că, în conștiința lui, a băștinașului, omul aparține junglei, și nu jungla aparține omului. Lipsește astfel acel simț al proprietății și, odată cu el, rar se simt toate angoasele pricinuite de nevoia de a avea. Lipsește simțul proprietății, dar asta nu face să lipsească și simțul responsabilității. Într-una din zile am vrut să-mi atârn hamacul de un copac mai subțire și, ca să nu cadă, aveam de gând să fac cu maceta o scobitură în scoarța arborelui, ca sfoara să stea strânsă pe el. Roberto însă mi-a spus imediat: - Stai, nu-l ciopli, o să moară! M-a oprit când am vrut să lovesc trunchiul – un copac subțire într-o junglă în care există miliarde de alți copaci. Nutrea un sentiment de responsabilitate față de acel copac, chiar dacă nu-i aparținea.

Alexandru N. Stermin, Călătorie în jurul omului

*macetă – cuțit lung, folosit pentru tăierea trestiei de zahăr în America tropicală

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 O probă deosebit de dificilă a fost cea de-a 15-a a concursului hipic de la Varșovia, la care eram înscriși din oficiu – pentru „Premiul Învingătorilor” – primii trei clasați în probele disputate anterior, astfel că la start s-au prezentat cei mai buni călăreți și cai care evoluaseră pe parcursul a 12 zile de concurs. Dintre români au concurat doar doi călăreți: Toma Tudoran cu calul Rayon de Soleil și subsemnatul. De partea cealaltă erau majoritatea așilor germani, francezi și polonezi. Lupta se anunța foarte grea, mai ales că ploua neîntrerupt de cinci zile. Terenul de concurs și cel de încălzire se transformaseră într-o mlaștină în care picioarele cailor se afundau până peste glezne, iar noroiul lăptos ne stropea, împroșcând totul în jur. Ajuns la teren, eram convins că juriul concursului va interzice disputarea unei probe atât de grele pe o asemenea pistă desfundată și pe o ploaie care nu mai contenea. Călăreții și caii stăteau zgribuliți, care pe unde putea, și nimeni nu mai era dispus să încalece pe o astfel de vreme. Deoarece regulamentul nu permitea întreruperea concursului, s-a anunțat la megafoane că, după o prealabilă recunoaștere a parcursului de către participanți, proba se va disputa în orice condiții. Nimănui nu-i venea să creadă, dar hotărârea era luată, ceea ce i-a determinat pe mulți dintre concurenți să nu participe. [...] Proba începuse și deja câțiva călăreți alergaseră, printre ei aflându-se și Toma Tudoran, care, după un parcurs executat într-un timp excelent și având doar o dărâmare, avea să se claseze pe locul al treilea (!). Îmi mai rămăseseră numai zece minute pentru a-mi pregăti calul și, deși nu se mai vedea iarba, totul fiind acoperit de apă, [...] eram gata de luptă cu... ploaia, noroiul și obstacolele. Faptul că, până să intru în concurs, niciun concurent nu terminase proba cu zero puncte penalizare m-a ambiționat să fac totul spre a realiza ceea ce nimeni nu reușise până atunci. Nu cred ca în cei 650 de metri ai parcursului să fi respirat și eu, și Jolka mai mult de cinci-șase ori în viteza în care am alergat. Cu un simț extraordinar al obstacolului, Jolka prindea bătăi excelente, strângea picioarele, își arcuia șira spinării și gâtul în timpul săriturilor cum nu m-aș fi așteptat. În paranteză fie spus, din cauza greutății lui, calul se teme de căzăturile care i-ar provoca neplăceri și, de aceea, pe terenurile alunecoase aleargă și sare mult mai atent. Spiritul lui de conservare se manifestă cu atât mai puternic, cu cât condițiile în care este pus să parcurgă un traseu cu obstacole sunt mai grele. De fapt, majoritatea accidentelor pe care le fac caii se produc nu la obstacolele mari, ci la cele mai mici, la care atenția este mai redusă; de aceea, când un cal a ajuns să participe pe obstacole de categoria grea (1,50 – 1,60 metri), nu este recomandabil să fie pus în situația de a mai sări în probele de categorii inferioare. Revenind la cursa Jolkăi în „Premiul Învingătorilor”, trebuie să spun că în zborul ei peste obstacole nu a atins niciunul, ceea ce m-a plasat până în acel moment pe primul loc. Vă închipuiți prin ce emoții am trecut în continuare, când urmăream din tribună evoluțiile celor care alergau după mine... Felix Țopescu, 30 de ani în șa

Textul 2

Mii de oameni din toată lumea străbat mii de kilometri ca să vadă piramidele și să pătrundă, cu un fior de evlavie, în interioarele lor vechi de mii de ani. În fața misterelor matematicii lor ascunse, în fața puterilor adăpostite de uriașele întretăieri de linii și planuri, gândul dă înapoi, intimidat. Proporțiile lor ating cerul, au, adică, legături de taină cu legi și calcule astronomice. Și te simți puțin mai mândru, în pielea ta de om muritor, când știi că omul muritor a creat o asemenea strivitoare minune. Mii de călători străbat mii de kilometri ca să vadă bolovanii uriași de la Stonehenge, al căror rost nu a fost încă lămurit, ca să descopere templele mayașilor, ale incașilor, ale budiștilor sau ale zeilor greci. Pretutindeni în lume sunt semne ale miracolului și, în lăcomia lor geografică, în goana lor după neobișnuit sau, de ce nu, după frumos, oamenii sunt gata să-și riște timpul, banii și tihna. În vremea asta, chiar lângă ei, la îndemână, așteaptă, liniștită și modestă, fără puzderie de turiști care să caște gura la ea și să se pozeze veseli alături de ea, una dintre cele mai mari și mai inexplicabile minuni create vreodată de mintea omului: cartea. Mai aproape de cer decât orice piramidă, mai misterioasă decât orice construcție care dăinuie timp de milenii, mai atrăgătoare decât orice sit arheologic. [...] Cartea: concurând, în cursa timpului, cu templul, cu piramida, cu orice construcție omenească și câștigând detașat, fără ca măcar să gâfâie. Victoria ei e tăcută. Asemenea dragostei adevărate, nu se laudă și nu se umflă de mândrie. Părticică de creier fiind, are puterea celui mai perfecționat computer. Poți face „exerciții de simulare” în orice realitate virtuală, iar la fiecare reluare a exercițiului descoperi altfel lucrurile. Intri în pielea personajelor ei, ești rege sau ocnaș, bărbat sau femeie, zeu sau animal, grec sau barbar. Sau ești doar tu însuți și te confrunți cu ei toți. Te poți îmbăia, în paginile ei, în fântâna tinereții. Sau poți găsi experiența bătrâneții atunci când te scalzi încă în apele anilor tineri. Capacitatea de metamorfoză a acestei micromemorii, a acestui stick, este uimitoare. Fiecare om percepe altfel realitatea dintre aceleași coperți, fiecare epocă descoperă altceva în unul și același op*. Pe de altă parte, și contrariul îi stă în putere: oricât de diferită e o epocă de alta, poate citi și înțelege la fel lucrurile din pagina cu semne. Odată deconectat de la creierul autorului, minicomputerul numit carte funcționează oriunde, oricât și fără consum de curent electric. Nu se învechește și nu trebuie schimbat la câțiva ani o dată, și n-are nevoie să fie depanat. Un detaliu tehnic, totuși: trebuie conectat la computerul altui creier uman, cel al cititorului. Nimic din ce-i omenesc nu-i e străin – viața, suferința, moartea, dragostea, blestemata foame de aur și foamea pur și simplu. Cartea vorbește, plânge, râde, țipă, tace, cântă, șoptește. Pe scurt, face orice. Dar are și puteri care le depășesc cu mult pe cele omenești și, desigur, pe cele ale omului obișnuit care a scris-o, fie acesta Homer sau Shakespeare, Cervantes sau Balzac, Goethe sau Dostoievski. Schimbă fața lumii pe neobservate și păstrează fața lumii neschimbată. E picătură, dar reflectă cerul. E cer, dar reflectă picătura. Într-o locuință de bloc, de 20 de metri pătrați, încape lumea, cu piramidele, cu Stonehenge, cu templele mayașe și grecești și umanul cu ipostazele lui, cu istoria lui, cu creierele lui făcătoare de computere. E, desigur, un miracol. Dar nimeni nu face turism într-o locuință de bloc, ca să vadă, să spunem, o carte dintr-o bibliotecă.

Ioana Pârvulescu, „Simplu elogiu al cărții”, în România literară, nr. 40/2006

*op – operă (literară sau științifică); carte, lucrare, scriere

Textul 2 Visam să mă văd îmbrăcat în uniformă kaki, cu număr de înmatriculare pe braț, ca și copiii lui nenea Matei. După sfârșitul anului școlar, la îndemnul mamei, am continuat să învăț și citeam tot ce-mi cădea în mână, de la romanele din „Colecția celor cincisprezece lei” până la Sadoveanu. [...] Nimeni în afară de mama nu credea că voi reuși la examenul de capacitate, nici măcar eu. Și, totuși, din 15 septembrie am fost admis ca elev în Gimnaziul „Vicențiu Babeș” din Timișoara, cu număr matricol 27. M-a dus mama la domnul Fuchs și mi-a comandat o uniformă după măsură. Când m-am văzut pentru prima oară în oglindă, îmbrăcat elegant, mi s-a părut că sunt frumos. Mă enervau doar bărbia ascuțită și urechile clăpăuge ca niște aripi de avion gata de decolare. Amintiri din primul an de gimnaziu mi-au rămas puține: o exmatriculare de șapte zile pentru o caricatură făcută unui profesor și imaginea unui educator desăvârșit, profesorul meu de matematică. [...] Datorită lui, lecțiilor pe care le ținea, m-am apropiat de știința cifrelor. Nu era oră în care să nu ne fi vorbit cu evlavie despre materia pe care ne-o preda. Când vorbea el despre tabla înmulțirii, aveam senzația că Pitagora e undeva printre noi. [...] O disertație mi-a rămas întipărită în minte aproape cuvânt cu cuvânt: - Fiți atenți la ce vă spun, băieți! Singurul adevăr absolut de neclintit este șirul numerelor. [...] Poți să clasifici plantele sau animalele în orice ordine, în orice sistem. Printr-o simplă decizie academică se poate schimba ortografia. Tabla înmulțirii este însă unică, definitivă. [...] Fiecare lucru în natură are o unitate de măsură: lungimea – metrul, greutatea – gramul. Și civilizația are o unitate de măsură: π-ul. Un popor care cunoaște valoarea lui π, 3 întreg și 14, este un popor civilizat. Desigur, toate unitățile de măsură sunt arbitrare, poți să măsori cu metrul sau cu yardul, cu gramul sau cu uncia. π-ul nu poate fi înlocuit, cum nu poate fi înlocuită nici tabla înmulțirii. În matematică totul este definitiv. Este un adevăr la fel de mare ca și nașterea sau moartea. Diferența e totuși esențială! π-ul și tabla înmulțirii sunt nemuritoare. - Nici datele istoriei nu se pot schimba, a spus cineva dintre noi. - Ți se pare ție, roșcovanule! Niciunuia dintre elevi nu-i spunea pe nume, ci după arătare. [...] Nici istoria nu e definitivă. Matematica, da. Care dintre voi poate să-mi spună cât fac doi cu doi? Noi am pufnit în râs. - Patru. - Ține minte, tu, băiatule cu urechi clăpăuge, că ai rostit unul din marile adevăruri. Îmi pare rău că n-am reținut numele acestui mare dascăl, care m-a învățat să rostesc adevăruri. În primul an de gimnaziu am rămas corigent la zoologie, pentru că n-am știut că ornitorincul este mamifer. [...] Atât de mult am citit cartea de zoologie, încât aș fi putut răspunde, fără să mă gândesc, ce animale fac parte din nevertebrate, care sunt speciile superioare sau să explic sistemul de respirație al crustaceelor. Examenul de corigență l-am dat cu fostul profesor de clasă, un om morocănos, cu fruntea bombată. [...] O singură întrebare mi-a pus la examen, dacă ornitorincul este mamifer. I-am răspuns cu „da” și, când am vrut să țin o prelegere despre condițiile de viață ale ornitorincului, el a ridicat brațul în semn să tac. [...] Am plecat la București cu un geamantan în care nu aveam decât o carte de zoologie și patru kilograme de visuri. Aveam aproape 12 ani și purtam în suflet, ferecată cu șapte lacăte, o dorință neexprimată concret, și anume să mă duc să cuceresc Capitala.

Francisc Munteanu, Oameni, fapte, amintiri

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 Am făcut două excursii în țară, în 1974 și 1976, aveam 14 și, respectiv, 16 ani. Excursiile erau planificate cu mare atenție, itinerarele erau gândite dinainte și etapele călătoriei erau scrise într-un caiet de care răspundea mama; aveam hărți, obiective de atins, erau alese cele mai reprezentative locuri. [...] A doua excursie a avut în itinerar litoralul, dar nu plaja, ci Adamclisi, mănăstirile, Delta Dunării cu vaporașul, sudul Moldovei, Podișul Transilvaniei, cu Brașov, Sibiu, Sighișoara, Cluj, dar și Hunedoara, Hațeg cu zimbrii, cu muzeele, bisericile, locurile importante care existau, păstrând proporțiile, în orice oraș; toate erau în ghiduri și pe hărți, era simplu și era frumos să cauți locuri care trebuiau văzute. [...] Părinții mei au mers pe munte ani de zile, între 1955 și 1970. [...] Am fost și eu pe munte, cu colegii sau prietenii. Am fost în Piatra Craiului de două ori, a fost splendid. Am fost în Bucegi, în Retezat, în Cheile Carașului. Cu ghidurile acelea din librării, cu rucsacuri pregătite cu grijă, cu o listă cu meniul pentru fiecare zi, ca să nu cărăm mai mult decât era necesar, totul numărat și cântărit. [...] În Cheile Carașului (se ajunge din Herculane, prin Anina), zona este deluroasă, clima este mediteraneeană (liane, dafin, dar și vipere). Dealurile sunt din calcar, găurite de zeci de peșteri, închise însă (atunci) cu porți încuiate cu lacăte, cu acces controlat de niște oameni din partea locului, în legătură cu Clubul de Speologie „Emil Racoviță”. Pericolul era că, dacă te aflai în peșteră și ploua, tunelele se inundau și nu mai puteai ieși. Dar noi eram cu doi membri ai clubului care obținuseră accesul, am și intrat într-o peșteră, un gol în munte, cu tunele uneori atât de înguste, încât ne-am târât pe burtă niște sute bune de metri, cu atenție să nu rupem stalactitele. Tunelul se înfunda într-o sală mică, plină de formațiuni de piatră pastelată – verde, galben, roz, alb strălucitor, bleu –, formațiuni ca niște draperii de catifea, sfere pe fundul unor ochiuri de apă, țurțuri ondulați. Dana Drăgoiu, Excursii fericite, www.dilemaveche.ro

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde cerințelor formulate. Textul 1 Da, undeva, departe, în orașul său, Petruș, băiețașul cu ochi sclipitori și cu nasul cam cârn, nu-l uitase pe Fram. A auzit și el că directorul Circului Struțki l-a trimis îndărăt, în ghețurile unde se născuse. Iar de-acolo, din orașul unde vântul și ploile n-au smuls încă toate afișele vechi de pe ziduri, Petruș îl urmărește în vremea aceasta cu gândul și cu închipuirea. Poate că nu l-au uitat nici alți copii, din alte nenumărate târguri prin care a cutreierat Circul Struțki cu Arca lui Noe, plină de elefanți, de tigri, de lei, de șerpi, de maimuțe! Poate că mai istorisesc și acum hâtrele lui năzdrăvănii! Poate că un puștan mai mucalit încearcă și acum să-l imite cum saluta, cum știa să cânte din armonică și cum poftea luptătorii în arenă, să-și măsoare puterile cu dânsul, la trântă voinicească. Dar Petruș nu se mărginise numai la asemenea șăgalnice amintiri. Pentru el amintirile nu erau numai prilej de ghidușii și de hazuri. De dragul lui Fram se așternuse în toată legea la citit felurite cărți despre urși albi și despre expedițiile polare. Sfârșea una și începea alta. Pe urmă, se întorcea din nou la cele pe care le-a mai citit. Iar a doua zi, povestea cu mare aprindere prietenilor aceste peripeții. Fetița cu părul bălai și cu ochii albaștri, nepoata fostului profesor, se ținuse de cuvânt. Vorbise cu bunicul, luând povestea pe departe, cu mici și nevinovate șiretlicuri. - Bunicule, mai ții minte pe băiatul de lângă noi, de la circ, din seara reprezentației de adio? - Ei? Ce-i cu dânsul? - Grozav l-a mai amărât pe el tot ce s-a întâmplat atunci cu Fram!... - Mi-a părut rău și mie... Asta-i tot? - Mai este ceva cu dânsul. - Ce anume? - Grozav îi mai place lui să citească istorii despre urși albi și despre călătoriile la poli... - Foarte frumos pentru el. Am văzut eu că are o privire de băiat deștept. - Da, dar nu are cărți, bunicule! […] și eu i-am făgăduit să-i capăt de la mata. Am făcut rău? - Ai făcut bine. Foarte bine... Dar știi cum îl cheamă? - Petruș! […] - M-am temut să nu te superi, bunicule! - Când m-am supărat eu când vine cineva să-mi ceară cărți. […] Petruș s-a înfățișat la ușă a doua zi. Și fostul profesor, bătrânul pensionar, după ce a stat puțin de vorbă, îl îndemnă: - Haidem sus, în bibliotecă, să alegem împreună ce-ți dorește inima... Astfel a căpătat Petruș cele dintâi cărți despre urșii albi și despre expedițiile polare. Și astfel, citind mereu, a ajuns un „adevărat specialist”, cum îl necăjește mai în glumă, mai în serios, Mihai Stoican, tatăl său, când îl zărește cu cartea în mână și cu nasul în carte. - Ei, Petruș, ai ajuns la pol sau încă nu? - Mai am, tată, până s-ajung! Acum de-abia citesc însemnările lui Nansen... - Bine, bine! Povestește-mi și mie câte ceva, domnule specialist! îl îndemna deseori Mihai Stoican. Petruș n-aștepta să fie rugat de două ori. Era gata cu povestirile. Într-adevăr, câte cărți n-a citit și câte peripeții nu poate istorisi el acum? De câte ori nu vestește plin de îndârjită hotărâre că n-are să se lase până ce nu va ajunge și el în ghețurile polare! - Petruș, nu te culci? îl întreabă uneori mama. - Încă puțin, mamă! Mai am de isprăvit un capitol. - Vezi, ai grijă să stingi lampa! […] După ce și-a terminat lecțiile pe a doua zi, Petruș rămâne câteodată, până târziu, cu coatele amorțite pe masă, citind la lumina lămpii istoria expedițiilor polare din cele mai vechi timpuri. Uită atunci de joacă, de alte cărți, uită chiar și de paharul cu ceai care-l așteaptă pe sobă. Tot ce e în jurul său parcă se depărtează și se cufundă în zare, ca sloiurile care lunecă acolo, în mările reci, pe apele verzi. Nu mai aude nici ploaia, nici vântul bătând în fereastră. Nu mai aude lătratul somnoros al lui Lăbuș, câinele din curte. Nici huruitul roților nu-l mai aude, când trece o birjă târzie în noapte, pe stradă. El e cu gândul și cu închipuirea dincolo de zidurile casei, dincolo de casele orașului, dincolo de hotarele țării, dincolo de munți și de mări. Călătorește împreună cu expedițiile polare în ținuturile ghețurilor veșnice. Tremură de ger cu eroii acelor fapte mărețe. Rabdă de foame cu dânșii, se târâie cu dânșii prin troiene și vifore, orbit de talazurile ninsorii. Lăcrimează cu dânșii când au îngropat sub o lespede de sloiuri un tovarăș răpus de istoveală, de frig. Și, odată cu dânșii, scoate un chiot de bucurie când, biruind toate vrăjmășiile, au ajuns la un liman, la un țărm necunoscut, ca să înfigă steagul pe creasta unei stânci ori în mijlocul unei banchize, unde nu mai călcase picior omenesc. Deasupra mesei de lucru se află bătute în perete două hărți alăturate. Le-a mărit cu mâna lui, după hărțile din cărți și din atlase. Una înfățișează Oceanul Înghețat de Nord, cu toate mările, țărmurile și ostroavele de acolo. Cealaltă, Oceanul Înghețat de la Polul Sud. [...] Acum cunoaște și el adevărata istorie a lui Fram, celălalt Fram, vestitul vas cu care a străbătut Nensen oceanul și mările de la Polul Nord și cu care Roald Amundsen a plecat să descopere Polul Sud. Cezar Petrescu, Fram, ursul polar

Textul 1

Nu mersesem niciodată pe bicicletă, nimeni dintre copiii din spatele blocului nu avea – și nici nu visa să aibă – un lucru atât de scump și de prețios. Să te menții pe cele două roți cu spițe strălucitoare mi se părea un fel de levitație*, o scamatorie, ceva imposibil pentru un om obișnuit. Îmi doream cu ardoare, pe când mă jucam în Parcul Circului, sărind de pe-o bancă pe alta, nu să am bicicleta mea, dar măcar să se mute-n blocul nostru un copil cu părinți bogați, care să aibă una. Poate că el ne-ar fi-mprumutat-o și nouă din când în când... Cum ar fi fost să mă sui în șa și să-i dau drumul, pedalând, în josul aleii? Cum m-aș fi menținut în aer pe barele subțiri de metal? […] Abia vara următoare aveam să-ncalec prima oară o bicicletă, într-o zi de vacanță în care-am fost imposibil de fericit […]. Mergeam cu mama prin Herăstrău, traversasem cu vaporașul pe malul celălalt, uitându-mă cum se răsfrânge-n lac Casa Scânteii, pe care o visam atât de des, care pentru mine era clădirea cea mai majestuoasă din lume, și ne plimbam acum, de mână, pe nesfârșitele alei cu arbuști ornamentali. Pe pajiști, câte-un păun cu capul albastru lucios, făcând ape la fiecare mișcare, își înfoia deodată coada cu ochi strălucitori, semicerc enorm de culori metalice, întinse una-ntr-alta. […] Mergeam să ne dăm în roata mare, pe care o zăream deja la orizont, rotindu-se lent chiar lângă silueta de castel avântat a Casei Scânteii. În drum spre ea am depășit gherete de dulciuri și răcoritoare, vânzători de vată de zahăr tot învârtind bețigașul în cazanul lor nichelat, standuri de tras cu pușca în figurine mișcătoare... În mijlocul unui maidan pustiu, nisipos, la o margine de lume, am văzut deodată o bicicletă. A fost ca o viziune bruscă și strălucitoare, mi-a oprit inima. Căci bicicleta stătea-n picioare, ținută de-o bară care-o ancora de un stâlp. […] Am alergat acolo târând-o pe mama după mine. Paznicul, în cea mai ponosită uniformă vișinie, care răspundea și de niște călușei cu cai ciobiți și mâzgăliți, ne-a luat banii și, în sfârșit, m-am putut sui în șa. Bara lungă de câțiva metri făcea ca bicicleta să se-nvârtă-n cerc în jurul stâlpului din mijloc, ca un cal priponit. Era minunat, nu mă puteam răsturna, și pedalam, în fine, ca-n visele mele! „De douăzeci de ori”, ne spusese paznicul, așa că m-am învârtit, numărând până la douăzeci, și-apoi am mai vrut o dată, și am plătit încă douăzeci de ture, dar a treia oară bărbatul […] i-a spus mamei: „Poate să se-nvârtă cât vrea, că tot nu mai vine nimeni la ora asta.” Și m-am învârtit acolo la nesfârșit, sub cerurile tot mai roșietice, o tură după alta, și alta, și alta, până când s-a-nnoptat, protestând de fiecare dată când mama se-apropia ca să mă oprească, […] galopând mai departe în cercul îngust în care levitam fericit, la un metru deasupra pământului, simțindu-mă (ironie-a sorții pe care-o știm cu toții atât de bine!) mai liber ca niciodată... A trebuit ca, la capătul multor ore, mama să mă smulgă de pe bicicletă, căci se-ntunecase de tot și rămăseserăm singuri în pustietatea Herăstrăului tăcut. Păunii se suiseră pe crengile copacilor și, din când în când, țipau de-acolo sfâșietor. Astăzi mă văd de multe ori, înainte de-a adormi, cum eram în acea seară adâncă: un copilaș făcând cercuri nesfârșite pe-o bicicletă grea și ordinară, în pustietatea sinistră a marelui parc. N-am avut niciodată o bicicletă a mea, nici în copilărie, nici mai târziu, până azi.

Mircea Cărtărescu, Solenoid

*levitație – capacitatea unor indivizi de a face să se ridice diverse corpuri fără să le atingă sau de a se ridica în spațiu fără sprijin material; plutire *a priponi – a fixa ceva prin legare; a lega

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2

Ana Maria Sandu: Care e prima dvs. amintire legată de plecatul de acasă? Nora Iuga: La mine amintirea asta este extrem de veche. Nu plecam chiar în vilegiatură*, ci plecam cu mama în Germania, unde tatăl meu avea un angajament pentru că era șef de orchestră. [...] Poate că era la Hamburg, poate că era la Kassel, nu mai știu exact unde era. Eram destul de săraci, iar o asemenea călătorie nu și-o putea permite oricine, de asta călătoream cu clasa a III-a. Clasa I era cu fotolii cu pluș albastru, clasa a II-a cu pluș roșu, iar clasa a III-a era cu banchete din stinghii de lemn lăcuite. Foarte curate și bine lustruite. Dar nu erau deloc comode. Pe vremea aceea, o călătorie până la Hamburg dura vreo două zile și jumătate. Cel mai mult îmi plăcea să mă uit pe fereastră până mi se turtea nasul de ea și aburii veneau de pe nări și din gură pe geam și aveam senzația că e ceață afară. Al doilea lucru care mă surprindea foarte tare era că nu știam de ce trenul mergea înainte, iar copacii rămâneau în urmă.

A.M.S: Vă mai place să călătoriți cu trenul? N.I.: Îmi place să călătoresc numai cu trenul. Probabil că această plăcere îi marchează pe toți bătrânii.

A.M.S: În ce anotimp ați făcut această călătorie? N.I.: Nu-mi mai amintesc foarte bine, dar știu că am luat un tren de seară. Era întuneric în gară, ceea ce mă face să cred că era toamna târziu. Gândindu-mă la asta, stau și mă întreb de ce o viață întreagă am simțit imboldul, uneori, să mă duc la gară, fără să iau trenul, întotdeauna seara, și să mă uit la oamenii care pleacă. Două lucruri pe lumea asta mi s-au părut extrem de răscolitoare și cumplit de dureroase: mugetul teribil pe care îl scot sirenele vapoarelor și coastele cu copaci despicați, căzuți de pe munte. E o durere insuportabilă a lucrurilor neînsuflețite.

A.M.S: Când ați văzut marea prima dată? N.I.: Am văzut marea foarte târziu. Am fost în general săracă, dar nici nu mă laud cu asta, nici nu mă plâng, că fericită am fost cât cuprinde, indiferent dacă am avut sau nu bani. La mare am fost prima dată cu băiețelul meu, care avea vreo doi-trei ani și știu că nu eram învățați cu marea. Bărbatul meu rămăsese la serviciu. Noi am plecat la Constanța. Am ajuns în zori. Și atunci am avut un adevărat șoc. Pentru că n-am mai văzut linia orizontului, deodată nu mai era sfoara aia dintre cer și pământ. Pământul și marea aveau exact aceeași culoare. Senzație care m-a deconcertat* teribil. Marea nu m-a mai impresionat foarte tare decât mult mai târziu, când eram la 2 Mai, unde ne petreceam tot timpul vacanțele, fiindcă acolo mergeau toți prietenii noștri, poeții. Și Nina Cassian, și Mariana Marin, cu care am fost foarte bună prietenă, și locuiam aproape vizavi, în Titan. Aici, ce m-a impresionat a fost momentul în care a răsărit luna. Ne-am dus într-un grup s-o vedem și valurile veneau în trepte și aveai senzația că treptele alea ajung din ce în ce mai departe. Le vedeai roșii, în timp ce luna se înălța, și simțeai o atracție nebună să mergi pe acele trepte.

Ana Maria Sandu, „«Nu există călătorii decât cu trenul» – interviu cu scriitoarea Nora Iuga”, în Dilema veche nr. 596/2015

*vilegiatură – călătorie de plăcere *a deconcerta – a tulbura, a zăpăci