Subiectul I, A. 4.

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 - Bagă de seamă, mi-a spus George Topîrceanu. E pui de lup! [...] Ca totdeauna, mama s-a uitat cam lung: atâta ne mai lipsea! Găzduiam într-o colivie două gaițe și-l țineam și pe Black, cel mai bleg și mai mâncăcios dintre prepelicari* și, pe deasupra, mare haimana... Dar, ca totdeauna, mama n-a zis nimic. A zâmbit, închipuindu-și cum o să umblăm prin vecini, căutând lupul când o va lua razna... [...] După ce l-am așezat în cușca lui improvizată, pe fân moale, puiul de lup s-a mai liniștit. George Topîrceanu a plecat acasă, mort de oboseală: îi dăduse de lucru dihania. Peste noapte, „lupul” a început să latre la lună. Țăcănea grăbit, apoi se tânguia subțirel, prelung și jalnic. - Mi se pare mie că lupul vostru e vulpe toată ziua! a râs de noi tata, a doua zi. Peste vreo săptămână, l-am găsit dimineața cu ghearele tocite și însângerate. Încercase să rupă plasa de sârmă. George Topîrceanu mi-a cerut repede tinctură de iod, vată și pansament. Și, curios, sălbăticiunea a stat liniștită până i-a bandajat toate patru labele betege. - Vezi dacă n-ai fost cuminte? îl certa George Topîrceanu. Uite, acum parcă ești motanul încălțat! [...] Se apropia vremea când trebuia să plecăm, ca în fiecare vară, la mănăstire. Da, dar ce facem cu puiul de vulpe?... [...] Atunci, George Topîrceanu a hotărât: - Îl luăm cu noi! Și l-am luat, într-o colivie pentru sticleți*, în care ar fi încăput numai bine fără coadă. În tren a fost cuminte. [...] De a doua zi, puiul de vulpe a fost una dintre atracțiile Mănăstirii Neamțului. Mergea cu noi la plimbare, cu zgardă și curelușă, ca un cățel. Părea așa de mic și de umilit sub poala pădurii înalte de brad! Numai coada mai era de el. Toată lumea îl mângâia – de la distanță – și-i aducea pachețele de oase. [...] După ce ne-am întors la Iași, vulpoiul a început a slăbi văzând cu ochii. Creștea prea repede, tăișul rău i se aprindea tot mai des în ochi și începea să răspândească miros pătrunzător de sălbăticiune. [...] Ne-am hotărât să-l ducem la pădure, sus, pe dealul lui Păun. În trăsură, puiul stătea liniștit, cu botul pe genunchii mei și cu ochii închiși. - Eu cred că înțelege, zicea George Topîrceanu. Și poate că-i pare rău... mai știi? Ne-am coborât din trăsură în marginea pădurii, acolo unde drumul o ia în sus, spre Chetrărie. Am ales locul anume: erau pe-acolo câteva case, cu câteva cotețe... Puiul mergea între noi ca un cățelandru cuminte, fără să întindă curelușa. I-am simțit bătăile grăbite ale inimii. Apoi, încet, i-am desfăcut zgărduța... A scuturat din cap cu neîncredere, apoi s-a depărtat puțin. [...] Cu botul în vânt adulmeca aerul umed. Parcă încerca să-și aducă aminte de ceva de demult... Și fără veste a pornit-o drept înainte, cu coada roșie întinsă orizontal în urma lui. S-a dus. Otilia Cazimir, Pui de vulpe, în vol. Amintiri despre G. Topîrceanu

*prepelicar – câine de vânătoare *sticleți – mică pasăre cântătoare