Subiectul I, A. 8.

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 În anul 1908, locuiam în fața Grădinii Icoanei. Doi salcâmi bătrâni stăteau de strajă la poartă. Aveam o curte mare în spatele casei și o grădină imensă cu boltă de viță, care se întindea de-a lungul străzii, astăzi Dumbrava Roșie. Acolo a fost adusă într-o zi o vacă elvețiană, trimisă în dar de un admirator. Instalarea ei la noi a fost un eveniment. Tata a botezat-o Habelca și o trimitea în fiecare zi la Șosea să pască iarbă. [...] Într-un an, tata a adus acasă un cățeluș alb, cu părul scurt și mătăsos, cu pete rotunde, negre pe tot trupul. I-l dăruise doctorul Schachmann. Era o speță rară de câine de vânătoare, brac din Dalmația, tata i-a pus numele „Șmil”. Acest Șmil devenise celebru. Crescuse mare, cu trup subțire și lung, și pricepea toate ca un om. Uneori, când întârzia tata la masă, deschideam ușa și strigam: „Șmil, du-te de-l caută pe domnul Delavrancea!”. Dintr-o săritură, câinele dispărea ca o săgeată. Cu nasul lui negru și lucios de prepelicar, îi lua urma și nu se lăsa până nu-l găsea. Se strecura peste tot: la Parlament, la Teatrul Național, unde s-a auzit lătratul lui voios la o repetiție a piesei Apus de soare, sau la băcănia Ciobanu, pe atunci în dreptul actualului Muzeu Național, de unde se întorcea acasă părintele nostru, încărcat cu mezeluri. Băcanul îi spunea: „V-a căutat Șmil”. Și atunci, tata scurta conversația cu prietenii. [...] Când avea răgaz, Delavrancea pleca cu vaporul la Constantinopol și la Atena. Se simțea fericit pe mare și furtuna îl însuflețea. Vorbea cu entuziasm de Bosfor, acea alee lichidă care despică Europa de Asia. Admira cupola măreață a Sfintei Sofia, [...] chiparoșii pensulați de o mână măiastră pe cerul de peruzea, moscheele cu nostalgicele lor minarete, tăind văzduhul ca niște săgeți împietrite în elanul lor. La restaurant, tatăl meu comanda un prim fel, barbuni, al doilea... barbuni, al treilea... barbuni! Mânca zilnic acel pește cu carnea rumenie și miros puternic iodat, care trăiește mai ales în Bosfor. Îl recunoștea ospătarul și-l botezase „domnul Barbun”. Când ajungea la Atena, petrecea ore întregi pe Acropole. Cunoștea arta antică în toate nuanțele ei, cugeta, așezat pe treptele Parthenonului, la operele literare nemuritoare, pe care le cunoștea bine. Nu-și stăpânea lacrimile de emoție în fața mândrelor coloane de marmură, înălțate pe orizontul marin, zvelte și robuste. Întors în România, se așeza iar la lucru [...] și, scriind, asculta studiul meu de pian, pentru că i se părea că-i întărește ritmul ideilor. Întrerupea lucrul ca să se joace cu pisica tolănită pe masa lui sau venea în salon [...] și-mi făcea câte o observație, întotdeauna întemeiată. Cella Delavrancea, Frânturi din viața lui Delavrancea