Subiectul I, A. 8.

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 Despre tatăl meu, Barbu Delavrancea, scriu mulți [...]. Dar în ființa lui mai era o altă latură, puțin cunoscută de lumea care-l socotea, ironic, cu luciri sfredelitoare în privire. Era omul duios, cu lacrimi în ochii verzi când citea din poezia populară, din Eminescu, sau când asculta simfoniile lui Beethoven, era omul care iubea toate manifestările artei și ale naturii, tainic legat de pământ, de copaci, de tot ce durează în scurgerea mileniilor. La țară, la nepoții de frate, se trezea înainte de răsăritul soarelui. Pleca, cu pasul lui ritmat și suplu, în grădină. Se așeza la o masă sub un imens salcâm japonez, cu caietele în care scria ca un școlar silitor. Îl învăluia tăcerea, îi încrețea părul roua. Când țâșneau primele raze ale soarelui se oprea, privea în jurul lui, sta pe gânduri, trezit ca dintr-un vis de Dik, setterul, de Năluca, foxterierul, sosiți într-o goană să se gudure pe lângă el. După trei ceasuri de lucru se bucura să bea cafeaua cu lapte cu noi toți, pe cerdacul umbrit de viță. [...] Mi-aduc aminte însă de altă pădure, a primei copilării, la Mănăstirea Agapia, cu brazi îndesați unii într-alții ca într-o tapiserie medievală și aroma de legende care cobora până la căsuțele noastre. Petreceam vacanțele cu poetul Alexandru Vlahuță și cu cele două fetițe ale lui. În plimbările noastre prin pădure, tata o necăjea pe mama, care era fricoasă: „Auzi un foșnet?” [...] Vlahuță, mimând groaza, exclama: „O fi un lup, hai să fugim!”. Grupul de fetițe se repezea pe potecă cu mama, în râsul major al tatii și cel în trepte și grav al poetului. Era epoca farselor. Cei doi prieteni erau tineri, familiile adunate la masă în casa surorii lui Vlahuță deveneau victime sigure ale glumelor celor doi. [...] Tot în Moldova, lângă Bacău, la țară, într-o casă bătrânească cu ziduri de cetate, îl văd pe tata într-o sală mare, frământând în covată aluatul de pâine. Părul lui creț era numai cute din cauza căldurii, eu îi ștergeam fața cu o batistă, el, cu mânecile suflecate până sus, plesnea aluatul de se scutura podeaua. Pâinea făcută de el avea gustul vrăjit al poveștilor. Cella Delavrancea, Portret