Subiectul I, 4.

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „În 1866, cercurile conducătoare din România [...] au făcut tot ce se putea în plan politic ca să pună puterile garante în fața unui fapt împlinit, în ceea ce privește modul de organizare a regimului instituit în urma actului de la 11 februarie. [...] Constituția din 1866 a fost elaborată și votată de Adunarea Constituantă în pofida repetatelor proteste ale reprezentanților marilor puteri, astfel că reprezintă [...] un act de energie făcut de conducerea unui stat mic, supus unor serioase și diverse presiuni. Mai mult, pentru că se urmărea sublinierea și mai exactă a dorinței de independență, în legea fundamentală adoptată în 1866, nu exista nicio referire în legătură cu suzeranitatea Imperiului Otoman sau regimul de garanție colectivă europeană. În acest fel, statul român se considera, de fapt, independent. Relațiile României cu marile puteri deveneau, în egală măsură, interesante și complicate. Conform Tratatului și Convenției de la Paris, statul român se afla încă sub garanția colectivă europeană și suzeranitate otomană, fapt ce-i influența într-o măsură însemnată posibilitățile de acțiune. Prin Constituția de la 1866, însă, această stare de lucruri era trecută sub tăcere.” (V. Russu, Studii de istorie modernă)

B. „Alegerea Constituției belgiene ca model a fost inspirată (unii oameni politici români visau să transforme România într-o «Belgie a Orientului»). [...] Principele Carol va considera de la început această Constituție ca fiind mult prea înaintată pentru România. [...] Constituția din 1866 va introduce [...] și principiul separării puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească [...]. Puterea legislativă era exercitată de Parlament (bicameral) și de Domn. Numai acordul [...] celor trei segmente ale puterii legislative, Adunarea Deputaților, Senat și Domn, asigura introducerea și funcționarea legislației. Puterea judecătorească era formal independentă de celelalte două. [...] Puterea executivă [...] era asigurată de suveran (până la 1881, când România avea să se proclame Regat, suveranul a avut titlul de Domn, cu intermediarul Alteță Regală, titulatură folosită pentru prima oară la 1878, după recunoașterea independenței României față de Imperiul Otoman) și de miniștri [...]. Prin Constituție regele era irevocabil, în sensul că puterile lui erau pe viață [...]. Actele regelui nu aveau nicio putere decât dacă erau contrasemnate de un ministru.” (I. Bulei, Carol I)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe: