Subiectul I, 4., toate variantele

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos:

A. La două săptămâni după instalarea în funcție a guvernului condus de P. Groza, la 23 martie 1945, acesta a emis un decret-lege cu privire la reforma agrară. Decretul-lege prevedea exproprierea tuturor domeniilor de peste 50 de hectare aflate în proprietatea particulară și [...] nu oferea niciun fel de compensații. [...] Confiscarea tuturor utilajelor de pe moșiile expropriate a constituit un aspect semnificativ al reformei, întrucât acestea au fost folosite pentru dotarea noilor centre de închiriere a mașinilor agricole pentru țărani [...]. Aceste centre au reprezentat un pas important spre colectivizarea forțată de mai târziu [...]. Ca să convingă țăranii [...] de seriozitatea angajamentului său de a menține proprietatea particulară, guvernul a cerut efectuarea unei plăți către stat pentru pământul primit. Suma era mică, nu constituia o povară financiară [...], însă era importantă, întrucât Partidul Comunist [...] s-a folosit de aceasta pentru a dovedi țăranilor că proprietatea lor asupra pământului este definitivă. [...] Guvernul Groza [...] a dat o atenție primordială industriei. El a urmat îndeaproape principiile și strategia schițate la Conferința Națională a Partidului Comunist din octombrie 1945. (K. Hitchins, România 1866-1947)

B. În prima etapă, între 1948-1950, s-au „naționalizat“, adică s-au confiscat întreprinderile industriale, bancare, spitale și farmacii, teatre, cinematografe, magazine, locuințe etc. [...] Practic, proprietatea privată a fost desființată. [...] În 1949 a început colectivizarea forțată, adică o confiscare mascată a pământului individual, terminată în 1962, după multe intimidări, abuzuri, arestări și crime. Țăranii se opuneau răpirii pământurilor lor și treceau la rezistențe de diferite tipuri aproape peste tot. [...] Până la urmă, 96% din pământul arabil făcea parte din „gospodării agricole colective“ – G. A. C. (numite ulterior „cooperative agricole de producție“ – C. A. P.). Se spunea că pământul și uneltele nu mai aparțineau țăranilor ca persoane ci comunităților de țărani când de fapt totul era confiscat și controlat de stat. În economie, [...] totul era trecut în planuri cincinale (de cinci ani) și decenale (de 10 ani) care trebuiau să conducă la „succese istorice“ și la „realizări epocale“. Partidul Comunist, numit între anii 1948 și 1965 Partidul Muncitoresc Român, controla și dirija totul. [...] În fruntea partidului s-a aflat până în 1965 Gheorghe Gheorghiu-Dej. (I. A. Pop, Scurtă istorie a românilor)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. În 1858, cele șapte puteri au semnat Convenția de la Paris. [...] Era un document cu unele dispoziții foarte înaintate și altele retrograde. În problema unirii Moldovei cu Țara Românească - fundamentală pentru români - se alesese o cale de compromis. [...] Menținute sub suzeranitatea Porții [Imperiul Otoman] și sub „garanția colectivă“ a puterilor, cele două țări urmau „să se administreze liber și în afara oricărei ingerințe a Înaltei Porți“, purtând denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești“, separația administrativ-politică fiind însă menținută mai departe. Fiecare Principat urma să fie condus de câte un domn și miniștrii săi, ultimii supuși responsabilității ministeriale. Puterea legislativă trebuia să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea din țara respectivă și Comisia centrală nou instituită, comună Principatelor. Puterii judecătorești trebuia să i se asigure independența [...]. Domnul urma să fie ales în fiecare țară pe viață de către Adunarea electivă. Domn putea fi fiecare muntean sau moldovean, cu un venit de 3 000 de galbeni și având îndeplinite funcții publice timp de zece ani. [...] În ansamblu, Convenția de la Paris, deși nu acorda Unirea, apropia pe români de momentul realizării unificării celor două Principate. (D. Berindei, Istoria românilor)

B. Începuturile domniei lui Al. I. Cuza au fost anevoioase fiindcă domnul era obligat să colaboreze cu două guverne, unul la Iași și celălalt la București. Abia la sfârșitul anului 1861, Imperiul Otoman a recunoscut unirea politico-administrativă a Moldovei cu Țara Românească pe timpul domniei lui Cuza [...]. Unirea, odată realizată, neînțelegerile politice au reapărut cu puteri sporite de însemnătatea problemelor de rezolvat, între care cea mai dificilă era, desigur, elaborarea Legii rurale [...]. O altă problemă a estompat temporar confruntarea în jurul Legii rurale: secularizarea averilor mănăstirești [...]. Prin legea din [...] 1863 au fost trecute în proprietatea statului „toate averile mănăstirești“. Ca urmare, aproximativ un sfert din teritoriul țării a devenit patrimoniu al statului, ceea ce a mărit suprafața de care dispuneau autoritățile pentru viitoarea împroprietărire. Cu scopul de a elimina obstacolele din calea împroprietăririi, ca și a altor reforme, Cuza [...] a promulgat o nouă constituție (Statutul Dezvoltător), care întărea puterea domnului în detrimentul legislativului. (F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos:

A. „Domnii Moldovei și Țării Românești au beneficiat de efectele financiare ale avântului comerțului de tranzit prin spațiul românesc, ca și al exportului de sare și pește. Ca urmare, în secolele XIV-XV cea mai mare parte a veniturilor bănești ale domniei provenea [...] din taxe [...]. Fiscalitatea redusă a făcut ca autoritatea domnilor să nu fie resimțită ca prea apăsătoare [...]. Impactul otoman a provocat considerabile prefaceri ale organizării politice a Țărilor Române. Modificarea raportului de forțe în favoarea Imperiului Otoman în al doilea sfert al secolului al XVI-lea a adus domnia la discreția Imperiului Otoman, ceea ce s-a tradus prin tot mai frecventa înlocuire a domnilor și numirea lor direct de la Istanbul, mai întâi în Țara Românească și apoi și în Moldova. Mai gravă decât destabilizarea instituției domniei a fost sporirea extraordinară a obligațiilor financiare față de Imperiul Otoman [...]. Creșterea fiscalității a slăbit atât țărănimea liberă cât și categoriile intermediare cu funcții militare și administrative, astfel încât era subminat întregul mod tradițional de funcționare a statului.” (B. Murgescu, Istorie românească-istorie universală 600-1800)

B. „Pentru a lua tronul Țării Românești, în 1593, Mihai [Viteazul] i-a jurat credință sultanului și a plătit la Istanbul mari sume de bani. Odată ajuns domn, acesta și-a consolidat puterea în plan intern și s-a pregătit de revoltă antiotomană. El și-a adus țara într-o alianță contra turcilor, numită «Liga Sfântă», pornită de Habsburgi și de papă. [...] Din această grupare mai făceau parte Spania, Veneția, unele ducate italiene, Moldova și Transilvania. [...] Ajutat de transilvăneni și în înțelegere cu domnul Moldovei, Mihai [Viteazul] a pornit la București, în 1594, revolta antiotomană. Cu o armată proprie de mercenari (militari plătiți) și cu sprijin de la aliații europeni, domnul Țării Românești a obținut strălucite victorii contra turcilor și tătarilor, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre [...]. În scurt timp, turcii au cerut pace și l-au recunoscut, de nevoie, pe Mihai [Viteazul] domn. Dar liniștea era de scurtă durată, atât timp cât Polonia și Transilvania erau înclinate spre înțelegeri cu Imperiul Otoman, îndreptate împotriva domnului român. [...] Pentru întărirea poziției țării sale, Mihai Viteazul a încheiat un tratat cu Imperiul Habsburgic (1598), care echilibra într-un fel situația.“ (I. A. Pop, Prezentul din trecut: istoria pe care nu o înveți la școală: Românii din Antichitate până în zorii Epocii Moderne)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „Stalin fusese în stare să impună frontierele Europei de Est fără să-și asume un risc ieșit din comun, deoarece armatele sale ocupau deja zonele respective. Însă atunci când a fost vorba să impună regimuri de tip sovietic în aceste teritorii, el s-a dovedit mult mai prudent. Ca urmare, în primii doi ani de după război, numai Iugoslavia și Albania au instituit dictaturi comuniste. Celelalte cinci țări care făceau parte din sfera de influență sovietică – Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România și Ungaria – au avut guverne de coaliție în care comuniștii erau mai puternici, dar încă nu dețineau supremația. Două dintre țări – Cehoslovacia și Ungaria – au ținut în primul an după război alegeri care au produs sisteme multipartinice veritabile. [...] În septembrie 1947, Andrei Jdanov, care pentru o lungă perioadă de timp a fost considerat cel mai apropiat colaborator al lui Stalin, identifica două categorii de state în ceea ce el denumea frontul antifascist din Europa de Est. [...] El a numit Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia și Albania noi democrații. Bulgaria, România și Ungaria erau plasate în altă categorie, fără ca acesteia să i se dea o etichetă clară.“ (H. Kissinger, Diplomația)

B. „Detonatorul primei crize a democrațiilor populare l-a constituit problema iugoslavă. Ruptura dintre Iugoslavia lui Tito și Uniunea Sovietică a devenit evidentă la 1 iulie 1948. Ea se explică prin opoziția dintre naționalismul iugoslav și voința de dominație a lui Stalin [...]. Cea de-a doua criză a fost mult mai prelungită în timp [...]. În 1961, Albania s-a situat de partea Chinei în conflictul sovieto-chinez și a rupt relațiile cu URSS. În 1964, conducătorii români au refuzat planul de împărțire a activităților stabilit de Hrușciov, ce condamna România să devină o simplă țară agrară, dezvoltând o critică cu caracter național ce afirma independența României în raport cu URSS. Cu toate acestea, evenimentele cele mai spectaculoase au avut loc în 1968. O viguroasă mișcare de eliberare s-a afirmat chiar în Partidul Comunist Cehoslovac (Primăvara de la Praga). Ca să-i pună capăt, trupe ale Uniunii Sovietice și a încă patru dintre aliații din Pactul de la Varșovia [...] au invadat Cehoslovacia, pe care au ocupat-o militar.“ (J. Carpentier, Fr. Lebrun, Istoria Europei)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos:

A. „Faza războaielor ofensive ale lui Iancu [de Hunedoara] a încetat, mai ales după ce, la 1453, simbolul lumii creștine răsăritene - Constantinopolul - cade în mâinile turcilor. La scurtă vreme, în 1456, sultanul Imperiului Otoman, Mehmed II se îndreaptă spre [...] cucerirea Belgradului, cheia Ungariei și a Europei Centrale. Iancu [de Hunedoara] întărește linia Dunării. [...] Atacul general, dezlănțuit de Iancu [de Hunedoara] asupra taberei turcești la 22 iulie 1456, a condus la o victorie zdrobitoare a creștinilor în lupta de la Belgrad. Turcii s-au retras în derută, iar sultanul a fost rănit. Vestea victoriei străbătea întreaga Europă [...]. Dar pericolul otoman nu trecuse. [...] Ocuparea Bosniei în 1463, a cetăților moldovene Chilia și Cetatea Albă în 1484, campaniile din [...] 1475, 1476 din Moldova, 1479 din Transilvania sunt doar momente mai importante ale ofensivei otomane. Transilvania era mai ferită, datorită protecției oferite de celelalte două țări române, dar partea sa de sud și Banatul erau frecvent atacate [...].” (I. A. Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul)

B. „În legătură cu măsurile de apărare a Belgradului luate de Iancu [de Hunedoara] trebuie pusă și întorsătura pe care o iau relațiile cu Țara Românească, în primăvara anului 1456. [...] Domnul Țării Românești, Vladislav al II-lea, intrase în legături prea strânse cu turcii [...] și din această cauză Iancu [de Hunedoara] i-a confiscat posesiunile din Transilvania. [...] Unor detașamente turcești li se îngăduie să treacă prin Țara Românească spre a pătrunde în Transilvania. În toamna anului 1455, [...] Iancu [de Hunedoara] s-a străduit să ajungă la o împăcare fiindcă spera, probabil, să obțină ajutorul lui Vladislav al II-lea împotriva Imperiului Otoman. Încercările sale au rămas fără urmări durabile, astfel că Iancu de Hunedoara are de înfruntat o răscoală a românilor făgărășeni, pe care o sprijinea, după toate probabilitățile, domnul Țării Românești. În fața acestei stări de lucruri, Iancu [de Hunedoara] l-a ajutat pe Vlad Țepeș, să pătrundă în Țara Românească [...] și să devină domn. Iancu [de Hunedoara] se asigura împotriva unui atac turcesc prin Țara Românească și își putea concentra forțele pentru lupta de la Belgrad.” (C. Mureșan, Iancu de Hunedoara)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „La deschiderea lucrărilor Adunării Elective din Moldova [...] deputații unioniști s-au trezit în fața unui număr mare de candidați la domnie. Faptul că doi din candidații conservatorilor [...] erau adversari [...] a permis unioniștilor liberali [...] să propună candidatura colonelului Alexandru Ioan Cuza [...]. Candidatura sa, supusă la vot, a întrunit unanimitatea deputaților. Drept urmare, la 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a devenit Domnitor al Moldovei. [...] Când delegația moldovenilor a trecut prin București, în drum spre Constantinopol, spre a anunța alegerea Domnului la Iași, ea a sugerat oficial unioniștilor munteni ideea de a-l alege și ei tot pe Cuza. [...] La București, unioniștii liberali [...] au anticipat alegerea Domnului cu o amplă propagandă în mijlocul populației Capitalei. [...] La 24 ianuarie 1859, în Adunarea Electivă a Țării Românești deputații conservatorilor au sfârșit prin a se alătura deputaților unioniști. Astfel, ei au votat cu toții, în unanimitate, pe Alexandru Ioan Cuza, ca domn și al Țării Românești. Alegerea aceluiași Domnitor, în persoana lui Cuza, punea Poarta otomană [Imperiul Otoman] în fața unui fapt împlinit, iar românii izbuteau să realizeze sub același Domn unitatea Principatelor.” (S. L. Damean, I. Oncescu, O istorie a românilor de la Tudor Vladimirescu la Marea Unire 1821-1918)

B. „Numele dat de Al. I. Cuza actului [...] aprobat de plebiscit*, Statut Dezvoltător al Convenției de la Paris (1864), voia să sublinieze faptul că, din punctul de vedere al statutului politic internațional, situația statului român rămânea neschimbată. [...] Pe planul organizării statale interne, Statutul aducea schimbări foarte importante [...]. Pe de o parte, întărește puterea executivă în raport cu puterea legislativă [...]. Domnul are singur inițiativa legilor, pe care le pregătește cu ajutorul Consiliului de Stat. Pentru dezbaterea și votarea legilor, se înființează un al doilea organism legislativ, Senatul. [...] El se compune din membri de drept și [...] membri numiți de domn. [...] Pe de altă parte, Statutul Dezvoltător încorporează o nouă lege electorală, [...] extinzând mult dreptul de vot al locuitorilor. [...] Numărul alegătorilor, direcți și primari, după unele calcule, atingea cifra de 570.690 [...] față de cei 3.796 alegători, câți erau în Țara Românească și Moldova, la 1858.” *plebiscit – referendum (N. Isar, Istoria modernă a românilor 1774/1784 - 1918)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „Vlad Țepeș refuza în 1459 să mai plătească tributul, fapt care a determinat încercarea sultanului de a-l îndepărta de la tronul Țării Românești [...]. A organizat apoi o campanie fulgerătoare la sudul Dunării, începută prin cucerirea Giurgiului și incendierea unor localități ca Turtucaia, Rahova și Nicopole [...]. Vlad Țepeș s-a văzut singur în fața intervenției otomane când, în primăvara lui 1462, sultanul s-a îndreptat spre Dunăre pentru a pedepsi cutezanța sa, aducând cu sine și un pretendent la tron. [...] Înaintarea otomană s-a desfășurat atât pe mare, cât și pe uscat. Flota turcească a pătruns pe Dunăre, prilej cu care a încercat cucerirea Chiliei, iar armata de pe uscat a trecut Dunărea pe la Turnu Măgurele, unde cu toată stăruința sa, Vlad Țepeș nu i-a putut opri. [...] Învățând din experiența Belgradului, unde turcii s-au retras după rănirea gravă a sultanului, Vlad Țepeș a organizat faimosul atac de la Târgoviște [...] despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462.” (M. Oproiu, Istoria medie a românilor)

B. „Autoritățile nu puteau tolera răscoala țărilor române care lovea Imperiul otoman sub aspect politic, militar și economic. În plus, răscoala era un îndemn pentru creștinii cuceriți din Balcani [...]. De aceea, zeci de mii de oameni (poate 50 000), sub comanda marelui vizir Sinan-Pașa, sunt puși în mișcare spre Dunăre. Mihai [Viteazul] avea 8 000 de oșteni, plus 2 000 de ardeleni comandați de Albert Király; poate să fi strâns cu totul 15 000 de oameni. Domnul avea nevoie de sprijinul deplin al principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory [...]. La 20 mai 1595, un tratat între Transilvania și Țara Românească se semna la Alba Iulia [...]. Trupele turcești au trecut fluviul pe un pod de vase, la începutul lui august 1595. Domnul nu putea lupta în câmp deschis din cauza disproporției forțelor. A ales un loc special la Călugăreni [...]. Lupta s-a dat la 13/23 august 1595 [...]. Pentru victoria deplină, lupta de la Călugăreni ar fi trebuit continuată a doua zi [...] ceea ce Mihai [Viteazul] nu a putut face. Domnul Țării Românești a trebuit să se retragă cu oastea la Stoienești, în așteptarea lui Sigismund [Báthory].” (I. A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „După înlăturarea lui Cuza, se formează o locotenență domnească, având rolul de a rezolva repede problemele tronului vacant (rămas neocupat), fiindcă unele dintre puteri puneau unirea în pericol. [...] Aducerea unui principe străin, cu renume în Europa și care să poată fi ca un arbitru între grupările interne opuse, părea singura soluție salvatoare. Drept urmare, la 10 mai 1866, în urma unui nou plebiscit*, prin care poporul și-a spus cuvântul, parlamentul proclamă solemn voința României de a rămâne unită, «având în fruntea sa pe Carol I, din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen». Curând, prințul german vine în țară și preia tronul, iar marile puteri, mai ales Turcia și Austria, sunt puse din nou în fața faptului împlinit. Domnia lui Carol I, de 48 de ani – mai întâi ca prinț și apoi ca rege – a rămas una dintre cele mai glorioase din istoria românilor. [...] Printre primele acte importante înfăptuite sub noul domn se numără promovarea Constituției [din 1866], prima lege fundamentală cu adevărat modernă și adoptată [...] de către reprezentanții aleși ai poporului român.” *plebiscit – referendum (I. A. Pop, Istoria României moderne)

B. „Pe 16 aprilie 1877, România și Rusia încheiau o convenție militară, în urma căreia trupele rusești puteau traversa teritoriul românesc în drumul lor spre Balcani. [...] Într-o sesiune extraordinară a Adunării Deputaților, pe 9 mai 1877, era proclamată în Parlament Independența României, urmând ca ea să fie celebrată, în deceniile următoare, în ziua de 10 mai – care era și Ziua Dinastiei. [...] Armata română a fost dispusă la Dunăre și primele planuri militare nu prevedeau intervenția soldaților români dincolo de fluviu, ci numai apărarea graniței [...] – cu atât mai mult cu cât, imediat ce trupele rusești s-au apropiat de Dunăre, armata turcă a început să bombardeze orașele riverane românești, de la Calafat spre Călărași și Brăila. În ultimele zile ale lui mai 1877, domnitorul Carol I și țarul rus Alexandru al II-lea au avut o întâlnire la Ploiești – ocazie cu care partea rusă n-a solicitat ajutorul armatei române în campania de peste Dunăre, deși rezistența turcilor, acolo, se dovedise peste așteptări. [...] La sfârșitul lunii iulie 1877, după două atacuri rusești eșuate asupra sistemului de redute al Plevnei, marele duce Nicolae (comandantul armatei țariste în zonă) i-a telegrafiat domnitorului Carol I, cerându-i cu insistență ca armata română să-i vină în ajutor.” (A. Cioroianu, Aproape un secol de dinastie)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „În 1866, cercurile conducătoare din România [...] au făcut tot ce se putea în plan politic ca să pună puterile garante în fața unui fapt împlinit, în ceea ce privește modul de organizare a regimului instituit în urma actului de la 11 februarie. [...] Constituția din 1866 a fost elaborată și votată de Adunarea Constituantă în pofida repetatelor proteste ale reprezentanților marilor puteri, astfel că reprezintă [...] un act de energie făcut de conducerea unui stat mic, supus unor serioase și diverse presiuni. Mai mult, pentru că se urmărea sublinierea și mai exactă a dorinței de independență, în legea fundamentală adoptată în 1866, nu exista nicio referire în legătură cu suzeranitatea Imperiului Otoman sau regimul de garanție colectivă europeană. În acest fel, statul român se considera, de fapt, independent. Relațiile României cu marile puteri deveneau, în egală măsură, interesante și complicate. Conform Tratatului și Convenției de la Paris, statul român se afla încă sub garanția colectivă europeană și suzeranitate otomană, fapt ce-i influența într-o măsură însemnată posibilitățile de acțiune. Prin Constituția de la 1866, însă, această stare de lucruri era trecută sub tăcere.” (V. Russu, Studii de istorie modernă)

B. „Alegerea Constituției belgiene ca model a fost inspirată (unii oameni politici români visau să transforme România într-o «Belgie a Orientului»). [...] Principele Carol va considera de la început această Constituție ca fiind mult prea înaintată pentru România. [...] Constituția din 1866 va introduce [...] și principiul separării puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească [...]. Puterea legislativă era exercitată de Parlament (bicameral) și de Domn. Numai acordul [...] celor trei segmente ale puterii legislative, Adunarea Deputaților, Senat și Domn, asigura introducerea și funcționarea legislației. Puterea judecătorească era formal independentă de celelalte două. [...] Puterea executivă [...] era asigurată de suveran (până la 1881, când România avea să se proclame Regat, suveranul a avut titlul de Domn, cu intermediarul Alteță Regală, titulatură folosită pentru prima oară la 1878, după recunoașterea independenței României față de Imperiul Otoman) și de miniștri [...]. Prin Constituție regele era irevocabil, în sensul că puterile lui erau pe viață [...]. Actele regelui nu aveau nicio putere decât dacă erau contrasemnate de un ministru.” (I. Bulei, Carol I)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „De la jumătatea secolului al XVI-lea [...] suzeranitatea otomană devine mai apăsătoare, iar obligațiile față de sultan sporesc. [...] Controlul Imperiului Otoman, extins în toată Peninsula Balcanică până la Dunărea Mijlocie, sporea sentimentul de nesiguranță al popoarelor din această regiune. Totuși, românii, conștienți de soarta grea a grecilor, bulgarilor, albanezilor, sârbilor, croaților, ungurilor etc., ocupați de otomani, au continuat rezistența și au menținut statutul de autonomie a țărilor lor. Deși au plătit tribut și alte dări turcilor, deși li s-a îngrădit politica externă, trebuind să cedeze sultanului unele dintre teritoriile lor, românii și-au menținut statele cu domni proprii, turcilor fiindu-le interzis să se așeze stabil în ele și să aibă pământuri acolo, să facă politică de atragere la islam a creștinilor și să clădească moschei. [...] În primele decenii ale secolului al XVI-lea, domnii Țării Românești și Moldovei au dus o politică de alianțe antiotomane, deși continuau lungi perioade de timp să plătească tribut turcilor. [...] Domnii Moldovei, de la Petru Rareș până la Ion Vodă și Aron Vodă [...] au avut o politică antiotomană activă, cu rezistențe armate și cu bătălii sângeroase.” (I. A. Pop, Istoria ilustrată a românilor pentru tineri)

B. „Transformarea Transilvaniei în Principat autonom sub suzeranitatea Porții [Imperiul Otoman] a însemnat o grea lovitură dată Habsburgilor, pentru care potențialul economic al acestei provincii reprezenta o puternică atracție. În același context, poziția Principatului între otomani și Habsburgi conferea, din punct de vedere militar și strategic, un considerabil avantaj pentru cel care îl controla. Prin urmare, stăpânirea noului Principat autonom a constituit o preocupare constantă a politicii externe a celor două imperii. În timpul principelui Ioan Sigismund, Transilvania a devenit teatrul unor confruntări acerbe, care s-au redeschis după moartea sultanului Sϋleyman Magnificul (1566). Habsburgii vor relua disputa, mai ales datorită faptului că, după epoca sultanului Sϋleyman, Imperiul Otoman a intrat într-o fază staționară. [...] Pacea încheiată la 21 februarie 1568, cu o durată de 8 ani, confirmă slăbiciunile otomane. Împăratul păstra în stăpânirea sa Ungaria apuseană, Dalmația, Croația și Slovenia, în timp ce Ioan Sigismund și domnitorii Țării Românești și Moldovei își mențineau controlul asupra teritoriilor aflate efectiv în posesia lor.” (I. A. Pop, T. Nägler, M. András, Istoria Transilvaniei)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „Întrucât regele continua să ezite în a-i acorda mandatul lui Petru Groza, sovieticii au trecut la măsuri de intimidare […]. La rândul său, Andrei Vîșinski i-a transmis regelui că el nu poate fi considerat responsabil de continuarea existenței României ca stat independent dacă Petru Groza nu este numit prim-ministru. […] A doua zi după instaurarea guvernului Groza, la 7 martie 1945, avea loc o ședință cu activul central al partidului, prezidată de Ana Pauker, la care au mai participat Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț, Chivu Stoica […]. Venit la putere cu sprijinul direct de la Moscova […], guvernul Groza trebuia să-și arate recunoștința față de sovietici. Ca urmare, și-a dat acceptul în privința exploatării economiei și resurselor naționale odată cu semnarea la Moscova […] a acordului de colaborare dintre România și Uniunea Sovietică […]. În fapt este vorba despre documentul prin care s-a creat baza legală de înființare a Sovromurilor, societăți mixte româno-sovietice care își desfășurau activitatea în cele mai diferite ramuri ale economiei românești, controlându-le practic.” (G. Onișoru, Stalin și poporul rus... Democrație și dictatură în România contemporană)

B. „Instaurarea Guvernului Petru Groza a crescut proporția comuniștilor și a aliaților lor în guvern și, implicit, puterea lor de decizie. […] Alegerile din noiembrie 1946 au adus un prim asalt al comuniștilor către ministerele ce coordonau economia. Gheorghe Gheorghiu-Dej a preluat Ministerul Economiei Naționale în decembrie, instituție pe care o va reorganiza în aprilie 1947. […] În iunie 1948, tranziția spre «dictatura proletariatului» era finalizată din punct de vedere juridic. Monarhia a fost abolită în ultimele zile ale anului 1947, […] iar în aprilie 1948 s-a votat o nouă Constituție care instituia de drept Republica Populară Română și transforma Parlamentul în Marea Adunare Națională. […] Pregătirea naționalizării s-a realizat în secret și cu mare rapiditate, pentru a nu permite apariția unor mișcări de opoziție puternice. Oficial, decizia trecerii activității economice în patrimoniul statului s-a luat la Plenara CC al PMR [Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român], din 9-11 iunie 1948. În ultima zi a plenarei, pe 11 iunie, Consiliul de Miniștri a adoptat proiectul de lege. În aceeași zi, […] Marea Adunare Națională s-a întrunit pentru a vota documentul. Practic, naționalizarea s-a înfăptuit într-o singură zi.” (A. D. Aioanei, Moldova pe coordonatele economiei planificate. Industrializare, urbanizare, inginerii sociale, 1944-1965)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos:

A. „La 6 aprilie 1948 se deschide Marea Adunare Națională și [...] la 8 aprilie, președintele Consiliului de Miniștri, Petru Groza, propune un proiect de constituție [...]. Se formează o așa-zisă Comisie Constituțională condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministrul economiei și al industriei [...] și secretar general al Partidului Muncitoresc Român. În calitate de raportor al Comisiei Constituționale, Gheorghe Gheorghiu-Dej face propuneri de [...] revizuire a proiectului prezentat de Petru Groza [...]. La 13 aprilie 1948, Constituția Republicii Populare Române [...] este adoptată în unanimitate de cei 401 de deputați prezenți [...]. Constituția din 13 aprilie 1948 a avut un caracter provizoriu de la bun început, în care prevederile economice aveau întâietate față de cele politice, fiind instrumentul, numai aparent legal, prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului. Astfel, art. 11 prevede că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare pot deveni proprietatea statului când interesul general o cere, art. 14 prevede că atât comerțul intern, cât și cel extern trec sub controlul statului, iar art. 15 prevede planificarea economiei naționale.” (E. Focșeneanu, Istoria Constituțională a României 1859-2003)

B. „În vara lui 1965 a fost organizat un nou congres al partidului, care a consolidat poziția lui Ceaușescu, atât prin reorganizare, cât și prin schimbările din ierarhia conducerii. [...] În primul rând, partidul a renunțat la denumirea de Partidul Muncitoresc Român, adoptată în 1948, în favoarea celei de Partidul Comunist Român [...]. Congresul a hotărât alegerea lui Ceaușescu în funcția de secretar general al partidului, spre deosebire de funcția deținută până atunci de Gheorghiu-Dej, aceea de prim-secretar al Comitetului Central. Întrucât alegerea liderului nu se mai făcea de către Comitetul Central, ci direct de către congres, se consolida puternic poziția lui Ceaușescu. [...] Reorganizarea s-a desfășurat și pe linie de stat, prin adoptarea unei noi Constituții, la 21 august 1965. [...] Consolidarea poziției lui Ceaușescu a continuat în 1967 prin alegerea acestuia în funcția de președinte al Consiliului de Stat [...]. Ceaușescu avea nevoie de o lovitură puternică împotriva vechii echipe din jurul lui Gheorghiu-Dej care [...] să pună capăt oricărei opoziții în viitor. De aceea, Ceaușescu a hotărât să redeschidă cazul Pătrășcanu [...]. Reabilitarea lui Pătrășcanu a reprezentat un instrument în lupta lui Ceaușescu pentru putere.” (C. Stanciu, Traversând infernul. Scurtă istorie a comunismului românesc 1948-1989)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos:

A. „De îndată ce a devenit clar că partidele comuniste nu urmau să câștige puterea prin alegeri cu adevărat libere, intimidarea, infiltrările și presiunile, pentru asigurarea dominației prin alte mijloace, au devenit inevitabile. Însă toate acestea nu puteau decât să adâncească separarea față de acele zone ale continentului care nu căzuseră sub dominația sovietică. Un fapt important a fost acela că partidele comuniste nu erau îndeajuns de populare încât să obțină sprijin majoritar la alegerile libere din Europa de Vest. În plus, pe măsură ce practicile de acaparare a puterii în Europa de Est [...] au devenit ținte ușoare pentru criticile [...] partidelor politice anticomuniste și ale Aliaților occidentali, susținerea comunismului a scăzut tot mai mult în cea mai mare parte a Europei de Vest. Divizarea [Europei] a fost inevitabilă. Premisele existau încă de la început, din 1945, într-o primă instanță fiind vorba despre nevoia sovieticilor de o zonă [...] alcătuită din state-satelit aflate sub conducere comunistă [...]. Această stare de fapt a fost consolidată în 1947, când Stalin a refuzat oferta de ajutor a americanilor, care urma să dea un impuls reconstrucției Europei, liderul sovietic insistând asupra faptului că Europa de Est avea să urmeze o cu totul altă cale – sub dominația Uniunii Sovietice.” (I. Kershaw, Drumul spre iad. Europa, 1914-1949)

B. „Precaut ca de obicei și în relații încă bune cu puterile occidentale, Stalin [...] a favorizat formarea guvernelor «de uniune națională» [...]. Înainte de sfârșitul războiului sau imediat după aceea, fiecare țară din Europa de Est avea un asemenea guvern de coaliție. [...] În fiecare guvern de coaliție [...] comuniștii încercau să dețină ministerele-cheie: Ministerul de Interne [...], Ministerul Justiției [...], Ministerul Agriculturii [...]. Impunerea puterii sovietice în Europa de Est reflectă un parcurs comun tuturor țărilor din zonă. Calculele lui Stalin nu țineau cont de specificul național. Acolo unde comuniștii puteau spera să dobândească puterea prin mijloace legale sau aparent legale, Stalin nu avea nimic împotrivă, cel puțin până în toamna anului 1947. [...] Intervenția sovietică a fost mai puternică în Bulgaria și România – pe de o parte, fiindcă ambele țări fuseseră în război împotriva Uniunii Sovietice, iar pe de altă parte, fiindcă mișcarea comunistă locală era slabă, dar mai ales pentru că poziția geografică le sortea inevitabil dominației sovietice în Europa.” (T. Judt, Epoca postbelică: o istorie a Europei de după 1945)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos:

A. „După ce a obținut calitatea de ban al Severinului, Iancu de Hunedoara ajunge […] voievod al Transilvaniei. […] În 1443-1444 marele comandant desfășoară o campanie pe teritoriul Serbiei și al Bulgariei, eliberează Nișul [...] și Sofia și amenință chiar centrul Imperiului Otoman. Înspăimântați de această «campanie lungă», turcii cer pace, care se încheie, grație lui Iancu [de Hunedoara], la 1444, pe 10 ani. Dar, la stăruințele papale și ale principilor occidentali [...] se reiau planurile creștine de război, odată cu plecarea flotei venețiene spre Bosfor. Iancu [de Hunedoara] nu a agreat ruperea păcii, dar, odată decizia luată, s-a situat în fruntea oștilor transilvănene, croate și bosniace, luptând alături de oastea regală ungară și cea a Țării Românești […]. Bătălia s-a dat la 10 noiembrie 1444 la Varna, în Bulgaria (ocupată de otomani), unde oastea puțin numeroasă a creștinilor a fost învinsă de otomani. Copleșitoarea forță numerică și, în parte, incompatibilitatea de tactică militară au decis rezultatul luptei: față de o anumită greutate de mișcare a creștinilor, turcii au mizat pe cavaleria ușoară mobilă și pe atacuri prin surprindere.” (I.A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

B. „În 1459, Vlad [Țepeș] a refuzat plata tributului și alte obligații impuse de turci. În iarna dintre 1461-1462 [...] a pătruns prin surprindere la sud de Dunăre și a distrus toate punctele fortificate otomane [...]. Ca urmare, în primăvara anului 1462, o armată otomană în frunte cu Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, pornește spre Țara Românească [...]. O parte a oștii inamice a trecut Dunărea pe la Turnu [...], iar o altă parte a venit pe mare și pe Dunăre până la Brăila, pe care a cucerit-o. [...] La 16 iunie 1462 Vlad [Țepeș] organizează un atac de noapte asupra taberei inamice, cu gândul asasinării sultanului. Scopul nu a fost atins, dar faptul a produs panică, iar otomanii [...] au ajuns să se ucidă între ei. După acest atac, domnul s-a retras la nord de capitală [...]. Sultanul îl adusese cu sine și pe înlocuitorul lui Vlad [Țepeș], în persoana fratelui acestuia, Radu cel Frumos [...]. La 1462, între noul domn, Radu cel Frumos, și sultan, se încheie un nou tratat [...]. În consecință, se reglementau raporturile politice româno-otomane. Țara Românească [...] accepta suzeranitatea Imperiului Otoman, plătea un tribut anual [...] în schimbul protecției, al garantării statutului său, al păstrării instituțiilor.” (I.A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „În deceniile patru și cinci ale secolului al XIX-lea, diferitele societăți și organizații revoluționare din Moldova, Țara Românească și Transilvania au încercat să ofere soluții concrete rezolvării problemelor fundamentale ale națiunii române […]. Treptat, s-a generalizat convingerea că singura cale de rezolvare a acestora […] era tactica insurecțională, revoluționară. Prin circulația intelectualilor de o parte și de alta a Carpaților, problemele globale ale națiunii au intrat în conștiința publică. Ca urmare, în primăvara anului 1848, […] elita românească era pregătită ideologic să declanșeze o acțiune generală de eliberare socială și națională. […] Deși Revoluția de la 1848-1849 a fost o manifestare a întregii națiuni române, datorită condițiilor specifice din fiecare provincie ea nu a izbucnit simultan și nici nu a cunoscut […] desfășurări identice. Regimul personal al domnului Mihail Sturdza și vecinătatea Rusiei nu au favorizat declanșarea unei insurecții generale în Moldova. Revoluția a debutat la Iași în data de 27 martie 1848, printr-o adunare destul de modestă. […] Documentul a fost intitulat Petiția proclamațiune a boierilor și notabililor Moldovei, un rol important în definitivarea lui având poetul Vasile Alecsandri.“ (I. A. Pop, I. Bolovan, Istoria României)

B. „Spre deosebire de evenimentele din Moldova de la sfârșitul lunii martie, în Țara Românească s-a desfășurat o revoluție în înțelesul propriu al cuvântului, care avea să dureze un răstimp de trei luni, pe plan intern ea dovedindu-se victorioasă, numai intervenția armată străină ducând în cele din urmă la sfârșitul ei. […] La 9 iunie 1848 revoluția se declanșează la Islaz […], formându-se primul guvern revoluționar […]. Se lansează aici principalul document […] al revoluției, Proclamația de la Islaz […]. Câteva importante prevederi vizau reorganizarea vieții de stat: instituirea unei domnii radical schimbate, cu «domn responsabil ales pe 5 ani din toate stările societății» […], responsabilitatea miniștrilor, modernizarea administrației […]. În domeniul drepturilor și libertăților cetățenești se prevedeau: desființarea rangurilor și privilegiilor; egalitatea de drepturi politice; egalitatea la plata impozitelor; desființarea cenzurii; dreptul la cuvânt și la întruniri […]. O deosebită importanță avea […] emanciparea țăranilor clăcași și împroprietărirea lor cu pământ, cu despăgubire. Era […] o prevedere care viza unele dintre problemele majore ale revoluției, problema agrară, de a cărei rezolvare depindea în mare măsură atragerea țărănimii în revoluție și, într-un fel, soarta revoluției.“ (N. Isar, Istoria modernă a românilor: 1774/1784-1918)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „În primele decenii ale existenței sale ca stat, Moldova s-a confruntat cu repetatele încercări ale Ungariei de a-și restabili suzeranitatea asupra regiunilor de la Est de Carpați. Domnii Moldovei au încercat să scape de această amenințare, sprijinindu-se pe Polonia. Lui Bogdan, creatorul statului independent moldovenesc, i-a urmat în scaun Lațcu [...]. El a trebuit să facă față încercuirii polono-maghiare realizate prin alegerea regelui Ungariei, Ludovic I, ca rege al Poloniei în 1370. Pentru a slăbi presiunea regatului Ungariei, Lațcu a trecut la catolicism, intrând în legătură directă cu papalitatea. Izvorâtă dintr-o preocupare pur politică, adoptarea catolicismului nu a supraviețuit domniei lui Lațcu [...]. Urmașul lui Lațcu, Petru Mușat [...], s-a folosit de destrămarea, după moartea lui Ludovic I (1382), a uniunii polono-maghiare, pentru a se elibera de presiunea Ungariei și pentru a reglementa relațiile cu Polonia. Legăturile stabilite cu Polonia în 1387, prin tratatul de la Liov, au oferit Moldovei un sprijin extern împotriva primejdiei ungare. O vădită preocupare a manifestat Petru Mușat pentru organizarea economică, administrativă și religioasă a țării. El a bătut primii bani moldovenești de argint; veniturile țării au crescut considerabil prin comerțul intern și de tranzit.” (A. Oțetea, Istoria poporului român)

B. „Din 1470, Ștefan cel Mare începe rezistența față de Poartă [Imperiul Otoman]. Ca și domnul Țării Românești, Mircea cel Bătrân sau voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, Ștefan [cel Mare] urmărește cooperarea într-un efort comun și de durată cu Țara Românească, Transilvania și Ungaria. [...] Față de opțiunea lui Ștefan cel Mare, oficialitățile otomane hotărăsc războiul împotriva Moldovei. Mai întâi printr-un atac al tătarilor, care sunt însă complet învinși la Lipinți, în apropierea Nistrului [...]. A urmat intervenția directă a forțelor otomane [...]. Bătălia s-a dat la 10 ianuarie 1475, în fața orașului Vaslui, [...] pe un teren mărginit de păduri întrucât acesta nu îngăduia desfășurarea forțelor de invazie. Înfrângerea otomanilor a fost totală; urmărirea lor a ținut aproape patru zile. [...] Biruința de prestigiu [...] de la Vaslui nu putea împiedica reacția Porții ce dispunea de foarte mari rezerve de oameni și armament. Ca urmare, Ștefan cel Mare trimite, chiar la 25 ianuarie 1475, suveranilor Europei o scrisoare vestindu-le [...] victoria de la Vaslui și avertizând că sultanul va veni «cu toată puterea sa» să cuprindă Moldova [...].” (C. C. Giurescu, D. C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „La sfârșitul anului 1916 și începutul lui 1917, România se afla într-o situație gravă deoarece la consecințele […] unei campanii dezastruoase se adăugau marile dificultăți din relațiile cu Rusia, cel mai important aliat al României în acel moment. […] O primă problemă […] a fost aceea a comandamentului […], rușii cerând regelui Ferdinand să admită ca marele cartier general* român să se integreze cartierului general rus din România, comandat de generalul Vladimir V. Zaharov. […] Potrivit Constituției, regele era comandantul suprem al armatei și nu putea ceda această prerogativă unui general rus, căruia urma să-i fie subordonat. […] Pe de altă parte, în timp de război, potrivit prevederilor legii stării de asediu, marele cartier general avea dreptul de a dispune în chestiuni de administrație peste miniștri […]. Prin urmare, desființarea acestui organism și înlocuirea lui cu o structură străină puneau autoritățile românești în subordinea acesteia. […] Pentru luarea unei decizii s-a deplasat la […] sediul marelui cartier general român și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu care a respins ferm propunerea rusă. Ca să tranșeze disputa, regele Ferdinand a trimis o telegramă lui Nicolae al II-lea în care solicita păstrarea individualității armatei române. Țarul și-a dat acordul.” (P. Otu, România în Primul Război Mondial, Beligeranța, 1916-1917) *marele cartier general - organism care asigură conducerea armatei în situație de război

B. „Situația deosebită din Moldova și insistențele părții ruse au generat reacții din partea Misiunii Militare Franceze și a guvernului român. Generalul Berthelot, asupra căruia se exercitau presiuni pentru a accepta transferul trupelor române și a propriei Misiuni Militare peste Prut, a trimis la sfârșitul lunii decembrie 1916 o telegramă la Paris, care a atras atenția autorităților franceze asupra planurilor rusești. Prin urmare, Franța a devenit mult mai atentă, ea neputând accepta dizolvarea propriei Misiuni Militare. […] Tot în scopul reglării raporturilor româno-ruse, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu […] a participat, în […] 1917, la Conferința interaliată de la Petrograd. […] Prim-ministrul […] a avut numeroase întâlniri cu diferite personalități politice și militare, primind asigurări că Aliații își vor îndeplini angajamentele asumate. Rezistența regelui Ferdinand, acțiunile guvernului în frunte cu Ion I. C. Brătianu, ajutorul acordat de Misiunea Militară Franceză […] i-au determinat pe ruși să renunțe la pretențiile de a transfera armata română dincolo de Nistru.” (P. Otu, România în Primul Război Mondial, Beligeranța, 1916-1917)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „La primul congres al Partidului Muncitoresc Român […], între 21-23 februarie 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general al PMR, iar Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au devenit ceilalți trei membri ai Secretariatului. Deși era secretar general, Gheorghiu-Dej depindea, în totalitate, de bunăvoința grupului condus de Pauker, care deținea majoritatea în Secretariat, putând oricând să blocheze inițiativele secretarului general sau să-l înlăture. Au fost introduse criterii stricte pentru intrarea în partid deoarece nu puteau fi admiși «membrii claselor exploatatoare». În plus s-a adoptat formula sovietică a stagiului de candidat de membru de partid. Lucrurile nu s-au oprit însă aici. Rezoluția […] din noiembrie 1948 dădea semnalul unei campanii […] menite să disciplineze partidul și să-i dea o structură complexă, potrivită cu sarcinile momentului. […] Partidul trebuia să treacă de la etapa improvizațiilor, corespunzătoare perioadei de preluare rapidă a puterii, la cea a partidului-stat, orientată către o exercitare a controlului asupra societății, economiei și aparatului de stat, pe termen lung. […] Drept urmare, în decursul anului 1948, partidul, structura de stat și economia României au fost reformulate, devenind o copie fidelă a celor din Uniunea Sovietică.” (I.A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

B. „Între 1948 și 1951 membrii elitei comuniste au instituit un aparat de securitate și represiune fără precedent în istoria României. Instituțiile sovietice ofereau modelele, iar oficialii Uniunii Sovietice serveau drept mentori. La început, liderii comuniști români și autoritățile de ocupație sovietică păstraseră instituțiile de securitate existente […], dar în 1948 au considerat că era timpul să introducă un nou stil. În acel an au creat Direcția Generală a Securității Poporului, care a ajuns să fie cunoscută pur și simplu drept Securitate și a cărei misiune unică era protejarea regimului comunist de dușmanii interni și externi. În anul următor a luat ființă Miliția, care înlocuia forțele de poliție existente și a cărei principală responsabilitate era menținerea ordinii publice. Împreună cu Securitatea, Miliția ținea populația sub supraveghere constantă […]. Apoi, în 1951, a fost organizat Comandamentul Trupelor de Securitate. Până la jumătatea anilor '50, acesta era echipat cu mașini blindate, artilerie […] și avea ca misiune suprimarea opoziției regimului. Aceste trei unități au acționat ca o forță armată a partidului […]. De pildă, au strămutat zeci de mii de țărani din satele lor pentru a înăbuși rezistența față de noua ordine, în general, și față de colectivizarea agriculturii, în particular, și au arestat alte zeci de mii de oameni din toate categoriile sociale care erau suspectați de disidență.” (K. Hitchins, Scurta istorie a României)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. Ocupația militară otomană a Principatelor a fost de scurtă durată. Sub presiunea Marii Britanii și a Franței, Imperiul otoman și reprezentanții boierilor români au ajuns în 1822 la o înțelegere prin care se menținea suzeranitatea otomană, [...] reinstaurându-se domnii pământeni în Țara Românească și Moldova. [...] Dorința noilor domni [...] Grigore Ghica (1822-1828) al Țării Românești și Ioan Sandu Sturdza (1822-1828) al Moldovei de a-și extinde prerogativele puterii, le-a atras opoziția boierilor care doreau puteri sporite doar pentru ei. Drept urmare, îndelungatul conflict dintre domnitori și boieri a continuat și în perioada post-fanariotă. O altă problemă nerezolvată se referea la rolul Rusiei. Noul țar, Nicolae I [...], era hotărât să apere cu orice preț interesele Rusiei în Principate; în 1826 el l-a silit pe sultanul turc să semneze Convenția de la Akkerman. Prevederile acesteia reafirmau prerogativele Rusiei ca putere protectoare [...]. Guvernul rus părea decis să scoată complet Principatele de sub suzeranitatea otomană. Drept urmare, a solicitat domnilor și boierilor să elaboreze un regulament general, în scopul reorganizării, pe plan intern, a administrației politice și a vieții economice. (M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ș. Papacostea, P. Teodor, Istoria României)

B. Anii de domnie personală a lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) au fost productivi și sugestivi în privința a ceea ce a intenționat să facă pentru a aduce Țara Românească mai aproape de standardele europene de civilizație. Acceptând ideea că prosperitatea unei națiuni depinde de comerț, a luat măsuri pentru a îmbunătăți drumurile, ce se aflau într-o stare dezastruoasă, s-a străduit să elimine tarifele vamale ce mai existau între Țara Românească și Moldova, acțiune care, în consecință, ar fi condus la o uniune vamală și la o inevitabilă apropiere politică între cele două Principate. Bibescu a încercat să protejeze interesele economice ale țării, [...] cerând cu insistență guvernului otoman acordul pentru o creștere a taxelor de la 3% la 5% la bunurile manufacturate de import. Cu toate că a fost puternic preocupat de educație, soluția sa de rezolvare a înapoierii culturale, așa cum o numea el, s-a deosebit substanțial de planurile generației mai tinere de boieri liberali. În loc să sporească rolul limbii române [...] a propus introducerea limbii franceze ca limbă de predare în învățământul secundar și liceal [...]. (K. Hitchins, Românii 1774-1866)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „Unul dintre […] liderii comuniști […] ai României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, […] a dejucat planurile rivalilor săi […], iar în momentul dispariției lui Stalin, deținea controlul total în stat, fiind premier și șef al partidului. A condus un aparat de securitate imens […], care administra un sistem de lagăre ce amintea de […] cel sovietic al lui Stalin. Zeci de mii de români din toate segmentele societății, dar mai presus de toate țăranii în timpul efortului de colectivizare a agriculturii (început în 1949-1950), au fost închiși, mulți dintre ei fiind supuși torturilor. […] Nefiind contestat din nicio parte și având controlul asupra unui stat polițienesc […], Dej era într-o poziție bună pentru a opune rezistență direcțiilor de reformă introduse în Uniunea Sovietică de liderul acesteia, Hrușciov. […] În toamna anului 1956, după ce au izbucnit proteste studențești în universități, inspirate de evenimentele din Polonia și Ungaria, ele au fost suprimate cu violență de poliția secretă, faimoasa Securitate […]. Sprijinul puternic al lui Gheorghiu-Dej pentru suprimarea revoltei maghiare de către sovietici, în octombrie 1956, i-a oferit spațiu de manevră în raport cu Hrușciov. Obligațiile economice impuse de sovietici României au fost reduse, iar controlul lui Dej asupra puterii a rămas intact.“ (I. Kershaw, Un continent fracturat. Europa, 1950-2017)

B. „Spre finalul anilor 1950, România […] începea să construiască o formă de comunism național […]. Era vorba mai ales despre prioritatea economică a conducerii - de a forța industrializarea țării […]. Prin intermediul CAER [Consiliul de Ajutor Economic Reciproc] […], sovieticii căutau să mențină România la nivelul unui stat agrar, furnizor de produse agricole și materii prime. Însă, principala miză a fost chestiunea mai largă a intervențiilor sovietice în afacerile interne ale altor state. Conducerea României […] a fost ajutată de faptul că Hrușciov se temea de o nouă confruntare de tipul celei din Ungaria. Ca urmare, relația de relativă distanțare a României față de URSS a continuat. […] Nicolae Ceaușescu, care, în 1965, i-a succedat […] lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în fruntea Partidului Comunist (devenind președintele României în 1974), a fost apreciat de Occident datorită opoziției față de invadarea Cehoslovaciei și pentru că realizase o formă de «național-comunism» românesc […] care nu urma regulile Moscovei.“ (I. Kershaw, Un continent fracturat. Europa, 1950-2017)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „Problemele-cheie cu care se confrunta Ceaușescu la începutul anilor '80 erau de natură economică. Datoria externă tot mai mare […] a sporit dificultățile economice din România […]. Hotărât să reducă din volumul datoriei externe, care prin 1983 ajunsese la aproximativ 10 miliarde dolari, Ceaușescu a impus măsuri drastice de protecție încă din 1981. Deoarece competiția pentru piețele de desfacere străine devenise aprigă la începutul anilor '80, el a încercat să se asigure de cât mai multă valută forte* […] exportând produse agricole în Europa de Vest […]. Exportarea produselor agroalimentare, alături de ineficiența metodelor de producție și rigida centralizare, au dus la grave lipsuri. S-au adoptat măsuri legate de repartizarea resurselor de energie pentru a asigura […] producerea mărfurilor industriale destinate exportului […]. Ca urmare, s-au înregistrat creșteri rapide ale prețurilor la electricitate, benzină, gaze naturale, iar pe la mijlocul deceniului al IX-lea s-a ajuns la frig și întuneric în case și pe străzi. Încă din 1983 Fondul Monetar Internațional a înregistrat o scădere a nivelului de trai în România cu peste 20% față de anul precedent, fără nicio speranță de îmbunătățire.” (S. Fischer-Galați, România în secolul al XX-lea) *unitate monetară a unei țări, cu acoperire în aur, care este acceptată ca mijloc de plată în mai multe state

B. „Între teoria privind comunismul și viața concretă exista o discrepanță uriașă. Societățile din zona centrală și sud-est europeană […] intraseră într-o profundă criză de sistem, din care nu aveau cum ieși. În România această criză a fost agravată de generalizarea spiritului voluntarist ca urmare a intensificării cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, a deciziei acestuia (din 1981) de a achita rapid întreaga datorie externă a României, fapt ce a dus la secătuirea economiei naționale și nemodernizarea industriei, într-o perioadă în care, pe plan mondial, se înregistra o adevărată revoluție tehnologică […]; în plan social, s-a produs după 1982 o deteriorare tot mai gravă a nivelului de trai, ajungându-se la introducerea de cartele și rații pentru alimentele de primă necesitate, reducerea drastică a consumului de energie (mai ales a celui casnic, neîncălzirea locuințelor, întreruperea repetată a curentului electric etc.); cultura a fost supusă unor puternice presiuni ideologice, fondurile pentru achiziționarea de cărți […] s-au redus considerabil.” (I. Scurtu, G. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „Transilvania a intrat în războiul antiotoman în cursul anului 1594 [...], iar participarea ei la lupte a fost modestă în acel an [...]. În toamna anului 1594 s-au angajat în luptă și Moldova și Țara Românească [...]. Acțiunea lui Mihai [Viteazul] [...] amenința cu crearea unui focar de război [...] la Dunărea de Jos. În consecință, după eșecul unei încercări de a reprima rebeliunea munteană cu ajutorul tătarilor în iarna 1594-1595, otomanii s-au văzut siliți să mute centrul de greutate al efortului lor militar pentru anul 1595 la Dunărea de Jos. Încercarea de a anexa Moldova și Țara Românească și campania lui Sinan-pașa în Țara Românească [...] au eșuat în fața forțelor creștine [...]. Experiența acestui eșec, ca și dificultatea reală de a purta un război de anvergură pe teritoriul slab locuit și secătuit al Țării Românești, au convins pe otomani că soarta conflictului putea fi decisă mai sigur în Ungaria. Ca urmare, principalul efort militar otoman din anul 1596 [...] s-a desfășurat în Ungaria [...].” (B. Murgescu, Istorie românească-Istorie universală 600-1800)

B. „În toamna anului 1596, tătarii s-au abătut din nou asupra Țării Românești. După ce au ars mai multe orașe, Buzău, Gherghița și București, tătarii au fost respinși de Mihai Viteazul, care s-a îndreptat apoi împotriva cetății Turnu și a cetății [...] de la Nicopole, stăpânite de turci. Vestea victoriilor lui Mihai Viteazul s-a răspândit în Europa, numele domnului român era rostit cu stimă și de el se legau mari speranțe de îndepărtare a primejdiei otomane. [...] După ce a înțeles din negocierile purtate cu Sigismund Báthory că o cooperare sigură, de lungă durată a statelor creștine interesate în lupta împotriva Imperiului Otoman era greu de realizat, Mihai Viteazul a încheiat [...] pace cu turcii [...]. După doi ani, luptele cu turcii au reizbucnit: Mihai Viteazul a reușit să înfrângă din nou pe turci în mai multe locuri: la Kladova, Vidin, Nicopole [...]. În urma atacului întreprins de turci asupra Țării Românești [...] și a înfrângerii acestora la Oblucița (Isaccea) s-a ajuns la încetarea ostilităților. Mihai Viteazul [...] era interesat să aibă liniște din partea Imperiului Otoman pentru a urmări schimbările politice care se petreceau în Transilvania și Moldova și care luau un curs nefavorabil lui.” (Ș. Ștefănescu, Istoria medie a României)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „Pe măsură ce ostilitățile chino-sovietice se adânceau, Gheorghiu-Dej și-a atribuit rolul de mediator între cele două centre comuniste rivale. În loc să urmeze calea Moscovei în relațiile cu celelalte partide și state comuniste, Gheorghiu-Dej a început să dezvolte legături independente cu acestea. Ceaușescu a fost și el implicat în diplomația mișcării comuniste mondiale. Împreună cu prim-ministrul, Ion Gheorghe Maurer, el a mers în China, Coreea de Nord și URSS în anii 1963 și 1964, pentru convorbiri cu Mao, Kim Ir Sen și Hrușciov. […] Declarația Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964 cu privire la principalele probleme ale mișcării comuniste mondiale rezuma noua filozofie a P.M.R. […]. În acest document fundamental, comuniștii români […] au subliniat angajamentul lor față de principiile independenței și suveranității naționale, deplinei egalități, neamestecului în treburile interne ale altor state și partide, precum și principiul cooperării bazate pe avantaj reciproc […]. Documentul respingea în mod direct statutul privilegiat al Moscovei în cadrul mișcării comuniste mondiale […]. În același timp, România a manifestat un interes crescând pentru îmbunătățirea relațiilor cu Occidentul. Unul dintre oamenii de încredere ai lui Gheorghiu-Dej a vizitat Statele Unite ale Americii […], iar prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer a vizitat Franța […].” (V. Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate)

B. „Primul dintre actele spectaculoase de politică externă era stabilirea relațiilor cu Germania Federală în 1967 […]. O politică asemănătoare a adoptat Nicolae Ceaușescu față de Israel în timpul conflictului arabo-israelian din vara anului 1967. După ce, […] în frunte cu URSS, statele socialiste au decis suspendarea relațiilor cu Israel, […] Ceaușescu a refuzat să urmeze exemplul sovietic […]. Relațiile cu Statele Unite ale Americii au cunoscut o traiectorie spectaculoasă […]. Prin numirea unui nou ambasador român la Washington, Ceaușescu a cerut SUA acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate, întrucât aceasta facilita creșterea volumului schimburilor comerciale între cele două țări […]. Datorită percepției pozitive pe care o avea România în Occident și mai ales în Statele Unite, în septembrie 1967, ministrul de externe, Corneliu Mănescu, a fost ales președinte al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. […] Un alt lider alături de care Ceaușescu a ținut să se afișeze a fost cel al Franței. […] Venit la București după o escală la Moscova și una la Varșovia, Charles de Gaulle a fost auditorul perfect pentru declarațiile lui Ceaușescu în favoarea desființării blocurilor politico-militare […].” (I. A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos:

A. „Efervescența politică din timpul primilor domni pământeni se poate reconstitui prin analiza numeroaselor memorii și proiecte de reformă [...] înaintate fie Rusiei, fie Turciei. [...] Problematica acestei ample mișcări reformatoare poartă amprenta modernizării, întrucât se referă la transformarea societății și a statului. Cel mai bine poate este concentrată întreaga mișcare reformatoare din acei ani în documentul [...] din Moldova, al lui Ionică Tăutu și intitulat Constituția cărvunarilor (1822). Actul este deopotrivă o declarație de principii și o expunere sistematică de măsuri vizând reorganizarea statului [...]. Proiectul de constituție asociază problematicii naționale un spirit liberal, novator, dorind în primul rând înlocuirea regimului [...] marii boierimi. Se preconiza [...] promovarea unor măsuri de dezvoltare a economiei, de reformare a mai tuturor instituțiilor țării [...]. Regimul politic propus de Tăutu nu era unul larg democratic, deoarece privilegiile boierimii erau încă menținute. S-a urmărit doar introducerea în viața politică a boierimii mici și mijlocii, a reprezentanților intelectualității și a burgheziei în formare, lărgindu-se astfel baza regimului aristocratic existent.” (I. A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

B. „Țarul Nicolae l-a însărcinat cu aplicarea prevederilor Tratatului de la Adrianopol (1829) pe un ofițer și administrator energic, Pavel Kiseleff [...]. Fără îndoială, cea mai importantă realizare a sa a fost elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost produsul cooperării strânse a autorităților rusești cu boierii români. Regulamentele au asigurat perpetuarea dominației boierilor în viața politică, recunoscându-le acestora dreptul exclusiv de a fi reprezentați în noua legislatură, oferindu-le pozițiile de frunte în cadrul administrației centrale, scutindu-i de taxe și conferindu-le drepturi de proprietate asupra moșiilor lor [...]. Regulamentele au introdus și schimbări drastice în fiecare ramură de guvernământ a Principatelor. Vechile practici și instituții au fost modificate sau desființate. [...] În ansamblu, Regulamentele Organice au grăbit modernizarea Țării Românești și a Moldovei [...]. Armatele Rusiei au continuat să ocupe Principatele și după ce sultanul aprobase Regulamentele Organice, deoarece țarul dorea ca P. Kiseleff să rămână și să supervizeze implementarea lor.” (K. Hitchins, Scurtă istorie a României)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „Potrivit memoriilor lui Hrușciov, Bodnăraș a fost cel care, în calitate de ministru al Forțelor Armate din România, a ridicat primul problema retragerii trupelor sovietice [...], în timpul vizitei liderului de la Moscova din iunie 1955. Hrușciov era convins că [...] Bodnăraș fusese ales să abordeze subiectul datorită recomandărilor sale impecabile: serviciile aduse în trecut Uniunii Sovietice, încrederea și respectul care îi erau acordate de conducătorii sovietici și funcția superioară pe care o ocupa [...] în stat. Hrușciov consemnează că Bodnăraș a argumentat subliniind că interesele de securitate sovietice nu erau amenințate, întrucât România era încercuită de țări socialiste [...]. Situația internațională din anul 1955 nu-i permitea conducătorului sovietic să reacționeze imediat la această propunere, dar ideea retragerii trupelor îi fusese inoculată. Și a folosit-o la momentul pe care l-a considerat cel mai oportun [...]. Oricare ar fi fost rațiunile sovietice pentru retragerea trupelor, Gheorghiu-Dej, liderul de la București, putea s-o privească drept o concesie obținută de la sovietici [...].‟ (D. Deletant, România sub regimul comunist)

B. „Presat de sovietici să se decidă ce parte susține în conflictul cu China, dar susținut în țară de un partid disciplinat, Gheorghiu-Dej hotărăște să se distanțeze public de poziția Moscovei. Rezultatul va fi Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român (PMR) în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale [...] din aprilie 1964. [...] Declarația din aprilie [1964] poate fi interpretată ca luarea unei poziții de neutralitate [...] de către România în conflictul chino-sovietic. [...] Declarația din aprilie [1964] nu a scăpat prilejul să critice și planurile de reorganizare economico-administrativă a României, așa cum se propunea în CAER [Consiliul de Ajutor Economic Reciproc] [...]. Adoptarea unor poziții antisovietice clare și dorința liderilor PMR de a scoate țara din mecanismele internaționale aflate sub control sovietic recomandau România pentru un viitor conflict deschis cu URSS. Înlăturarea lui Hrușciov, în octombrie 1964, [...] a readus în actualitatea sovietică lupta pentru putere. Pentru moment, noul lider de la Moscova, [...] Leonid Brejnev, dorea să păstreze relații bune cu toate statele partenere.‟ (I. A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „Încetând să mai plătească tribut, Vlad Țepeș a deschis lupta cu Imperiul Otoman. [...] Într-un moment când sultanul își refăcea forțele greu încercate în timpul campaniei din Asia Mică [...], domnul Țării Românești atacă și nimicește întregul dispozitiv militar otoman la Dunărea de Jos, încercând astfel să îngreuneze operațiile militare ale sultanului împotriva țării sale. [...] Acțiunea domnului Țării Românești, care amenința stabilitatea dominației otomane în nordul Peninsulei Balcanice a declanșat reacția sultanului. Asaltul otoman, desfășurat în stilul nou al strategiei lui Mehmet al II-lea [...] a început în iunie 1462, când sultanul, care preluase direct comanda trupelor sale, pătrunde pe teritoriul Țării Românești. [...] Marea oaste a sultanului, al cărei efectiv depășea 100 000 de oameni, a înaintat înăuntrul țării, printr-un teritoriu pustiit din ordinul domnului român [...]. După ce a ajuns până la Târgoviște, capitala țării, pe care a găsit-o pustie, sultanul a dat semnalul retragerii, fără a fi reușit să angajeze o luptă decisivă cu oastea domnului român.” (M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, S. Papacostea, P. Teodor, Istoria României)

B. „În iulie 1602, Șerban a reușit să-l învingă pe Simion Movilă, inaugurându-și domnia [în Țara Românească], sub numele de Radu Șerban [...]. Nu a fost o domnie liniștită întrucât noul domn nu era recunoscut de Imperiul Otoman. [...] Radu Șerban a întreprins mai multe campanii sud-dunărene antiotomane și l-a înfrânt pe hanul tătarilor din Crimeea. [...] În fruntea oștilor sale, la solicitarea Habsburgilor, a intervenit cu succes în Transilvania în anul 1603 [...]. Experiența acumulată pe tronul Țării Românești i-a dovedit că stabilitatea domniei sale depindea de Poartă [Imperiul Otoman], nu de Viena, al cărei susținător era. De aceea a întreprins demersuri diplomatice ca să obțină recunoașterea ca domn (decembrie 1604 - ianuarie 1605), finalizate cu succes. [...] Întrucât Gabriel Báthory [principele Transilvaniei] dorea aducerea Moldovei, a Țării Românești și a Transilvaniei sub conducerea sa, Radu Șerban și-a reluat legăturile cu Habsburgii și și-a îmbunătățit relațiile cu Constantin Movilă, domnul Moldovei.” (I. A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos:

A. „În România, liderii comuniști erau preocupați să reorganizeze agricultura, ca parte a planului general de a deține controlul deplin asupra economiei. […] În consecință, în prima fază, 1949-1953, partidul […] le-a oferit celor care se înscriau în gospodării agricole colective diverse beneficii […]. Însă, cum puțini țărani erau dispuși să renunțe la pământurile și la animalele lor, partidul și agenții săi au recurs la alte metode. […] Forța, pe care la început liderii politici au ezitat să o folosească, […] a devenit instrumentul necesar. Amenințările și violența au căpătat diverse forme: țăranii înstăriți […] au fost arestați, au fost închiși sau izgoniți departe de casă, iar proprietățile le-au fost confiscate. […] O încetinire a caracterizat a doua fază a colectivizării între 1953-1956. Motivele schimbării ritmului erau variate. […] În cursul vizitelor lui Gheorghiu-Dej la Moscova din această perioadă, noii lideri sovietici și-au exprimat nemulțumirea în ceea ce privește performanța economică generală a României. Însă, conducătorii românilor erau […] conștienți de neajunsurile producției agricole și de consecințele neglijării bunăstării materiale a populației. Prin urmare, erau dispuși, cel puțin pentru moment, să ia în considerare o abordare mai moderată a soluționării problemelor în mediul rural.” (K. Hitchins, Scurtă istorie a României)

B. „În România, […] în anii `80, comunismul «național» s-a dovedit totuși cel mai represiv […], alături de comunismul albanez. Represiunea era într-adevăr o caracteristică a sistemului comunist […]. România lui Nicolae Ceaușescu […] a trebuit să facă față, încă din a doua jumătate a anilor `70, unei grave crize economice și sociale, provocând o contestare puternică. Dacă această mișcare se înscrie în linia luptelor pentru libertăți democratice care se manifestaseră și în alte țări, în România ea a avut rădăcini mai ales în mediile muncitorești. Marea grevă a celor treizeci și cinci de mii de mineri din Valea Jiului din august 1977, demonstrațiile și grevele din vara anului 1980 […], revolta de pe Valea Motrului din toamna anului 1981 și alte manifestații contestatare au provocat o dură represiune din partea puterii lui Ceaușescu. […] Cu succes momentan, dar inutil pe termen lung, deoarece manifestații și greve au izbucnit din nou în 1987, culminând, în noiembrie, cu mișcarea populară de la Brașov [...]. Ciocnirile cu forțele de ordine au fost violente […]; s-au efectuat sute de arestări.” (S.Courtois, N.Werth, J.L.Panné, A.Paczkowski, K.Bartosek, J.L.Margolin, Cartea neagră a comunismului)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „În seara zilei de 18 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu a părăsit Bucureștiul, îndreptându-se spre Oltenia, pentru a transpune în practică planul militar convenit cu eteriștii* și cu boierii patrioți [...] care la moartea lui Alexandru Șuțu, ultimul domn fanariot, au și constituit un organism politic provizoriu intitulat «Comitetul de oblăduire». [...] Tudor Vladimirescu a lansat la 23 ianuarie 1821 un apel pentru insurecționarea poporului, cunoscut sub numele de Proclamația de la Padeș. În textul Proclamației [...] se justifica ridicarea la luptă invocându-se dreptul de rezistență la opresiune [...]. Firește, din motive de diplomație, dar și pentru că avea ușoare rețineri față de organizarea eteriștilor și față de posibila intervenție a rușilor în sprijinul românilor și grecilor, Tudor Vladimirescu a căutat să menajeze susceptibilitățile Imperiului Otoman. De aceea, pentru a nu atrage o intervenție rapidă a turcilor, în documentele oficiale ale revoluției nu a fost inclus obiectivul național antiotoman. [...] Documentul-program care preconiza reorganizarea internă a Țării Românești a fost definitivat în cursul lunii februarie și se numea Cererile norodului românesc.“ (I. A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova) *participanți la mișcarea revoluționară a grecilor din 1821

B. „Una dintre prevederile importante ale Convenției de la Akkerman din 1826 [...] a fost aceea că în Principate urmau să se constituie comisii boierești care să propună măsuri și regulamente generale în vederea reorganizării interne a celor două țări. Datorită opoziției tacite a Porții [Imperiul Otoman], comisiile nu și-au putut începe activitatea practică până după izbucnirea războiului ruso-turc din 1828-1829. [...] În perioada [...] februarie-octombrie 1829 au luat ființă efectiv comisiile formate din câte patru boieri, ele fiind puse sub președinția consulului rus Minciaky [...]. Definitivate în perioada în care cele două Principate se aflau sub guvernarea generalului P. Kiseleff, Regulamentele Organice au intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Țara Românească și la 1 ianuarie 1832 în Moldova. [...] După introducerea Regulamentelor Organice, Principatele Române au rămas în continuare sub guvernarea generalului P. Kiseleff, până în aprilie 1834, când Imperiul Otoman și Rusia au numit primii domni regulamentari: Alexandru Ghica în Țara Românească și Mihail Sturdza în Moldova. Ca urmare, Regulamentele erau încălcate la scurtă vreme de la intrarea lor în vigoare, procedura legală fiind aceea că domnii sunt aleși pe viață de adunările obștești extraordinare.“ (I. A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos:

A. „Criza internă a Ungariei de la cumpăna secolelor al XIII-lea și al XIV-lea a fost atât de gravă încât regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342) i-a trebuit mai mult de un deceniu și jumătate pentru a putea restabili autoritatea centrală asupra întregului teritoriu al regatului. Întărirea treptată a puterii lui Carol Robert însemna un pericol pentru Basarab, cel care profitase de problemele interne ale Ungariei pentru a ocupa Banatul Severinului. Compromisul din 1324 nu era unul menit să dureze, astfel încât, în anul 1330, regele Ungariei s-a hotărât să tranșeze militar în favoarea sa situația din teritoriile de la Sud de Carpați. Rezultatul campaniei este cel cunoscut: înfrângerea catastrofală a armatei regale la Posada (9-12 noiembrie 1330). […] Ca și în alte cazuri din istoria românească, bătălia propriu-zisă nu a hotărât cu nimic soarta campaniei. În momentul în care ea a avut loc, încercarea regelui de a supune Țara Românească eșuase deja, armata regală retrăgându-se din fața cetății Argeș fără perspectiva de a mai iniția vreo acțiune ofensivă [împotriva lui Basarab] în acel an, anotimpul fiind prea înaintat.‟ (B. Murgescu, Istorie românească-istorie universală (600-1800)

B. „Consfințind independența Țării Românești față de coroana Ungariei, victoria de la Posada a transformat fundamental și poziția sa internațională. Respingând cu succes, într-un moment extrem de critic și fără niciun sprijin din partea aliaților săi, o invazie condusă de însuși regele Ungariei, Basarab și-a cucerit o poziție de prestigiu pe scena politică a Europei de Sud-Est. […] În 1331-1332, trupele muntene au participat […], în sprijinul bulgarilor, la războiul victorios purtat de aceștia împotriva Bizanțului; în aceeași perioadă Basarab a recuperat, se pare, cetatea Severinului. Reluat în 1335, războiul cu Ungaria s-a desfășurat de această dată pe un front mult mai larg, izvoarele înregistrând confruntări armate atât în Țara Bârsei, cât și la Severin, această ultimă cetate rămânând însă, în cele din urmă, în stăpânirea Țării Românești. O nouă fază a presiunii ungare s-a consumat în anii 1343-1345, după moartea lui Carol Robert și încoronarea fiului său Ludovic cel Mare. Basarab a pierdut de această dată Severinul […].” (I. A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „Relațiile politice dintre Imperiul Otoman, pe de o parte, și Moldova și Țara Românească, pe de altă parte, își găsesc începuturile în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea. Nici nu apucaseră bine Principatele să se formeze [...] că existența lor a și fost primejduită de puterea militară otomană în ascensiune la sud de Dunăre. Oștile otomane înfrânseseră nobilimea feudală sârbă în bătălia de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) din 1389 și au desăvârșit ocuparea Bulgariei [...] în 1393. [...] Primele contacte politice între Țara Românească și otomani nu pot fi datate cu precizie. [...] O plată a unui tribut a fost efectuată în 1417 din cauza unei expediții militare în Țara Românească a sultanului Mahomed I [...]. Aceste plăți nu par să fi redus Țara Românească la statutul de vasal. Mai curând, așa cum pretindea Mircea cel Bătrân (1386-1418), ele reprezentau înțelegeri între egali, întrucât, în schimbul tributului, sultanul accepta să împiedice oștile otomane să treacă Dunărea în incursiuni de jaf și pentru luarea de robi. Cu toate acestea, Țara Românească avea să fie de aici înainte supusă unor presiuni otomane neîncetate. [...] În 1462, Mahomed al II-lea [...] îl îndepărtează pe domnitorul Vlad Țepeș [...] de la tron [...] și îl instalează în locul acestuia pe Radu cel Frumos [...].” (K. Hitchins, Românii, 1774-1866)

B. „Supunerea Moldovei față de Imperiul Otoman a urmat același tipic, însă a survenit mai târziu, în parte cel puțin datorită distanței mai mari care o despărțea de centrele otomane de putere. Prima mare încleștare între oștile moldovene și otomane a avut loc în 1420, când flota turcă întreprinde un atac nereușit asupra Cetății Albe (Akkerman), port aflat sub stăpânirea Moldovei. Ulterior, domnii Moldovei au stabilit în general relații pașnice cu sultanul prin plata unor sume de bani. Turcii se refereau la acestea ca daruri [...] și se pare că nu au compromis independența acestui principat. Moldova a început să plătească tribut în 1456 ca răspuns la un ultimatum dat de Mahomed al II-lea domnitorului Petru Aron [...]. Cu toate acestea conducătorii Moldovei, în special Ștefan cel Mare (1457-1504), au evitat vasalitatea prin alternarea negocierilor cu rezistența armată. Totuși, pe vremea urmașilor lui Ștefan cel Mare, situația Moldovei a devenit din ce în ce mai nesigură. Independența a luat sfârșit în 1538, când sultanul Soliman I [...] l-a îndepărtat de la domnie pe Petru Rareș [...].” (K. Hitchins, Românii, 1774-1866)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursele de mai jos: A. „Nu există unanimitate de opinii în judecarea succesorilor lui Lenin. [...] Între 1924-1953, figura lui Stalin a căpătat proporții eroice în ochii poporului sovietic, acesta autoprezentându-se drept moștenitor al lui Lenin, fondatorul unei economii moderne, nimicitor al dușmanilor interni ai patriei, luptătorul ce a condus națiunea la victorie asupra fascismului și liderul ce și-a îndrumat biruitor țara prin era nucleară. Totuși, la doar trei ani după moarte, reputația [...] lui Stalin a început să fie distrusă. Succesorul lui, Hrușciov, [...] a inițiat un program de «destalinizare» în timpul căruia i s-a atribuit lui Stalin o întreagă listă de crime. Acuzația principală adusă de Hrușciov a fost că Stalin s-a abătut de la calea adevăratului marxism-leninism creându-și propriul «cult al personalității». [...] În «raportul secret», citit în februarie 1956 la al XX-lea Congres al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, Hrușciov a urmărit cariera lui Stalin începând cu anii ’30 expunând în detaliu greșelile și crimele comise de acesta împotriva partidului. Stalin se făcuse vinovat de abuz flagrant de putere. Era personal vinovat de epurări «acele arestări în masă care au făcut un rău imens URSS [...] și cauzei socialismului»‟. (M. Lynch, Stalin și Hrușciov: URSS, 1924-1964)

B. „Până în 1926 Mussolini își împlinise visul de a deveni dictatorul Italiei. Putea face legi dând pur și simplu decrete. Parlamentul era în totalitate sub controlul său – el încetase să mai fie un forum pentru dezbatere și devenise un simplu amfiteatru în care deciziile lui puteau fi aplaudate [...]. O opoziție politică organizată nu exista [...]. Desigur că, teoretic, regele putea să-l demită pe Mussolini, dar [...] Victor Emmanuel nu era pregătit să-l înfrunte pe primul său ministru. Mai mult, câtă vreme Mussolini îi inspira regelui o teamă respectuoasă, nu avea motive să-l îngrijoreze forțele armate legate de rege prin jurământul de credință. Având astfel poziția asigurată, Mussolini a pornit să-și creeze statul fascist. Acest stat trebuia să fie o dictatură personală, deoarece țelul său principal era să-și mențină și să amplifice propria lui putere. [...] El a încurajat un cult al personalității care îi scotea în evidență geniul, puterea și faptul că era de neînlocuit ca lider al națiunii. [...] Goana după puterea personală a fost mai mare decât dorința de a «fasciza» Italia și instituțiile italiene. Ca urmare, politica lui i-a dezamăgit pe mulți din Partidul Fascist care sperau că revoluția [...] va crea un stat în care partidul va controla toate instituțiile guvernamentale.‟ (M. Robson, Italia: liberalism și fascism, 1870-1945)

Pornind de la aceste surse, răspundeți la următoarele cerințe: