Subiectul I, A. 8.

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2

Ana Maria Sandu: Care e prima dvs. amintire legată de plecatul de acasă? Nora Iuga: La mine amintirea asta este extrem de veche. Nu plecam chiar în vilegiatură*, ci plecam cu mama în Germania, unde tatăl meu avea un angajament pentru că era șef de orchestră. [...] Poate că era la Hamburg, poate că era la Kassel, nu mai știu exact unde era. Eram destul de săraci, iar o asemenea călătorie nu și-o putea permite oricine, de asta călătoream cu clasa a III-a. Clasa I era cu fotolii cu pluș albastru, clasa a II-a cu pluș roșu, iar clasa a III-a era cu banchete din stinghii de lemn lăcuite. Foarte curate și bine lustruite. Dar nu erau deloc comode. Pe vremea aceea, o călătorie până la Hamburg dura vreo două zile și jumătate. Cel mai mult îmi plăcea să mă uit pe fereastră până mi se turtea nasul de ea și aburii veneau de pe nări și din gură pe geam și aveam senzația că e ceață afară. Al doilea lucru care mă surprindea foarte tare era că nu știam de ce trenul mergea înainte, iar copacii rămâneau în urmă.

A.M.S: Vă mai place să călătoriți cu trenul? N.I.: Îmi place să călătoresc numai cu trenul. Probabil că această plăcere îi marchează pe toți bătrânii.

A.M.S: În ce anotimp ați făcut această călătorie? N.I.: Nu-mi mai amintesc foarte bine, dar știu că am luat un tren de seară. Era întuneric în gară, ceea ce mă face să cred că era toamna târziu. Gândindu-mă la asta, stau și mă întreb de ce o viață întreagă am simțit imboldul, uneori, să mă duc la gară, fără să iau trenul, întotdeauna seara, și să mă uit la oamenii care pleacă. Două lucruri pe lumea asta mi s-au părut extrem de răscolitoare și cumplit de dureroase: mugetul teribil pe care îl scot sirenele vapoarelor și coastele cu copaci despicați, căzuți de pe munte. E o durere insuportabilă a lucrurilor neînsuflețite.

A.M.S: Când ați văzut marea prima dată? N.I.: Am văzut marea foarte târziu. Am fost în general săracă, dar nici nu mă laud cu asta, nici nu mă plâng, că fericită am fost cât cuprinde, indiferent dacă am avut sau nu bani. La mare am fost prima dată cu băiețelul meu, care avea vreo doi-trei ani și știu că nu eram învățați cu marea. Bărbatul meu rămăsese la serviciu. Noi am plecat la Constanța. Am ajuns în zori. Și atunci am avut un adevărat șoc. Pentru că n-am mai văzut linia orizontului, deodată nu mai era sfoara aia dintre cer și pământ. Pământul și marea aveau exact aceeași culoare. Senzație care m-a deconcertat* teribil. Marea nu m-a mai impresionat foarte tare decât mult mai târziu, când eram la 2 Mai, unde ne petreceam tot timpul vacanțele, fiindcă acolo mergeau toți prietenii noștri, poeții. Și Nina Cassian, și Mariana Marin, cu care am fost foarte bună prietenă, și locuiam aproape vizavi, în Titan. Aici, ce m-a impresionat a fost momentul în care a răsărit luna. Ne-am dus într-un grup s-o vedem și valurile veneau în trepte și aveai senzația că treptele alea ajung din ce în ce mai departe. Le vedeai roșii, în timp ce luna se înălța, și simțeai o atracție nebună să mergi pe acele trepte.

Ana Maria Sandu, „«Nu există călătorii decât cu trenul» – interviu cu scriitoarea Nora Iuga”, în Dilema veche nr. 596/2015

*vilegiatură – călătorie de plăcere *a deconcerta – a tulbura, a zăpăci