Subiectul I, A. 3.

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1

Făcusem, ce-i drept, un an de ucenicie la „Briciul lui Ștefan cel Mare” și eram de patrusprezece ani aproape când am intrat în prima clasă gimnazială, dar luasem în a patra clasă primară premiul cu coroană și nu mă dădeam pe orișicine, iar după câteva săptămâni au simțit și colegii mei că nu orișicare dintre dânșii se poate măsura cu mine. Între cei ce o știau aceasta era și Spiru, un băiet de vreo unsprezece ani, oacheș, cu ochii mari, tăcut, liniștit și îmbrăcat cu niște haine de șaiac*, pantaloni largi ca niște șalvari, ca să nu le iasă genunchii, și un fel de tunică tot largă și cu mânecile prea lungi, dar altfel curate și bine îngrijite. El nu vorbea cu nimeni, ci stătea într-un colț, mai ici, mai colo. Abia după vreo săptămână și-a luat loc la capătul băncii a patra, în dreptul unei ferestre. [...] Într-una din zile unul dintre băieții mai neastâmpărați, nu mai știu care anume, că erau de tot mulți, voind, între lecțiuni, să iasă din bancă, îi zise cam răstit să se dea la o parte. Spiru ridică mâna, mișcă din cap și închise ochii, tot semne foarte învederate* că odată cu capul nu se mișcă din loc. - Știi că ești nostim! îi zisei eu. Dar pe unde să iasă băiatul dacă tu te-ai înfipt în capul băncii!? Spiru dete din umeri. - Să nu iasă! zise apoi peste puțin. Să rămâie și el la locul lui, cum rămânem d-ta și cu ceilalți. - Dar dacă are vreo trebuință!? întâmpinai eu, care nu eram obișnuit a discuta cu orișicine. Spiru ridică degetul și-l clătină de câteva ori. - N-are! zise apoi pe șoptite, ca să nu-l audă profesorul care intra pe ușă. [...] La zece apoi, după ce a ieșit profesorul, am și căutat să urmez discuțiunea, dar Spiru s-a ridicat și el, a ieșit din clasă și umbla așa singur, încât nu era chip să te apropii și să te legi de el, iar băiatul cu pricina s-a mutat în altă bancă. „O să te prind – îmi zisei – când plecăm la masă.” I-am și luat urma și abia acum am aflat că avem același drum. El mergea potolit, în pași măsurați și călcați cu talpa întreagă, cu pieptul cam scos, cu capul ridicat și uitându-se drept înainte, un umblet învățat parcă pe de rost într-un lung șir de lecțiuni. Eu, după el, în pașii pițigăiați și mai spornici ai fostului ucenic de bărbier, mai aproape, de tot aproape. M-a simțit, se vede, în cele din urmă, căci deodată s-a oprit și s-a întors spre mine, deschizându-și ochii încă mai mari, ca și când ar fi voit să zică: „Văzuși că n-avea nicio trebuință!?” Nu știu dacă va fi și gândit-o el aceasta, destul că eram foarte zăpăcit. Să trec înainte? Nu se putea! Să urmez discuțiunea? Nu mai era cu putință! Să-l întreb unde se duce? Era o prostie, căci asta o știam. - D-ta de unde ești? îl întrebai, ca să zic ceva. - De la Mizil - răspunse el înviorat de gândul că e cineva care se interesează și de dânsul – dar nu sunt nici acolo acasă, că n-am nici tată, nici rude. Ce răspuns!? [...] Nu mă știam nici eu nicăieri acasă. [...] Dumiriți așa, ne-am făcut prieteni, deși el era cu trei ani aproape mai mic decât mine. Țineam la el fiindcă era băiat potolit [...], iar el se însoțea cu mine mai bucuros decât cu băieții de vârsta lui, fiindcă îl învățam bine și-l deslușeam când era nedumerit asupra vreunei lecțiuni. Ioan Slavici, Spiru Călin

*șaiac – material aspru (din lână, de culoare închisă), țesut de obicei în casă, din care se fac haine țărănești *învederat – vizibil, evident