Subiectul I, A. 3.

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 2 Am copilărit într-un sat din sudul Transilvaniei, la Viștea de Sus. Acolo e buricul pământului. Vă spun și de ce! De la mine din curte, dacă mergi spre sud, în șapte ceasuri ajungi la cei mai înalți munți de la noi din țară – Munții Făgăraș. Sunt aici de când lumea, țin cerul pe vârfurile lor. Așa falnici cum îi vedeam, am crezut mereu că nimic nu-i poate străbate. Asta până am descoperit Oltul. La Olt ajungi în două ceasuri dacă mergi încet. Dacă mergi repede, într-o oră ești la malul lui. E un râu care m-a învățat că apa e mai puternică decât stânca, decât munții. Așa încet cum curge, și-a făcut cale prin ei și a reușit să-i treacă. Dacă iei drumul spre răsărit, ajungi la Templul Ursitelor, un loc magic săpat în stâncă. Dacă mergi spre apus, ajungi la Râpa Roșie, unde, povestește Lucian Blaga, e o văgăună mare în care se adăpostește un căpcăun. În spatele grădinii joacă măiestrele, un fel de iele, fete cu părul despletit ce se învârt în horă noaptea și binecuvântează pe toți cei care le văd și nu spun nimănui. Câți oameni din sat nu le-or fi văzut, dar păstrează secretul de teamă să nu le atragă blestemul! Sigur aici este centrul lumii: locul unde joacă măiestrele, unde se întâlnesc ursitele și unde dorm căpcăunii. Mai este însă ceva, la fel de important – o fântână secretă. Cu această fântână începe povestea jocului meu. De fapt, plecând de la joc, o să descoperim împreună fântâna. Joc îi spuneau oamenii mari, dar noi, copiii, știam că nu ne jucăm, era treabă serioasă. Când mă gândesc la cum ne jucam, atunci îmi dau seama că ne luam mult mai mult în serios jocul decât își luau mulți adulți propria viață. [...] Tovarășii mei s-au prins repede de regulile lui și am început să-l jucăm toți, toți copiii de pe ulița mea. L-am numit „Apă-Vie, Apă-Moartă”. Prin fața casei mele trecea un șanț pavat frumos cu pietre, care strângea apa ploilor și o conducea în drumul ei spre locuri neștiute. Între șanț și zidul casei era un trotuar făcut din plăci de beton. Ei bine, toți copiii stăteau în drum, la marginea șanțului, iar pe plăcile de lângă casă stătea un zmeu. Oricare dintre noi putea să fie zmeu. [...] „Apă-Vie, Apă-Moartă” a fost unul dintre cele mai frumoase jocuri ale copilăriei mele. În adolescență, deși nu-l mai jucam, a căpătat și mai multă valoare pentru că, într-o zi, bunicul mi-a povestit că se afla o fântână chiar sub plăcile pe care stătea zmeul. Era acolo, mi-a spus, de mult timp, de pe vremea în care oamenii aveau fântâna în afara curții, la poartă, astfel ca orice călător însetat să poată bea apă. Alexandru N. Stermin, Apă-Vie, Apă-Moartă, în vol. „Jocuri și jucării”