Subiectul al II-lea

ACTUL II

După o lună de la acțiunea primului act. E tot o duminică, spre dimineață, și pe fereastră se vede, în decorul cunoscut, toamna de octombrie. Interiorul casei lui Manole e mult schimbat. […] Încăperea, ca aspect general, are acum un aer de sărăcie, de pustiu, în bună concordanță cu perspectiva de dincolo de fereastră. Pomii îngălbeniți, goi și Dunărea ternă, cenușie ca portul, în ceața care s-a ridicat din ape și, în burnița egală, rece și monotonă, care se presupune că se cerne peste larg. La ridicarea cortinei, Manole se plimbă prin încăpere, cu mâinile la spate, adâncit în importanța lucrului pe care îl face. […] Manole dictează la roman. Maria, așezată la biroul obișnuit, la masa de mâncare, […] așteaptă cu tocul atent, dar cu gândurile ei personale duse dincolo de manuscris, dincolo de oraș și parcă de lume. Câteva clipe de pauză. Manole se plimbă, Maria așteaptă.

MANOLE (care, dincolo de preocuparea lui actuală – romanul – are cugetul greu din cauza Mariei și a legitimei sale tristeți, se oprește în fața ei și, văzând că se gândește „departe”, zice cu blândețe): Ai ostenit?

Tudor Mușatescu, Trenurile mele