Subiectul al II-lea

Liana trecu în odaia cealaltă, strângând poșeta în mâini ca o pavăză. Așteptând, în picioare, ochii ei rătăceau prin încăpere pipăind obiectele atât de cunoscute care toate îi deșteptau amintiri, evocau momentele de fericire sau speranțele de altădată. Totuși reușea să nu se înduioșeze, ca și când inima, prea plină de răni, ar fi devenit refractară bucuriei... Se pomeni deodată cu Dandu în față, ca ieșit din pământ, aproape s-o sperie. Avu și el o tresărire văzând-o în doliu, deși știa despre moartea bunicii. El însă își redobândi imediat stăpânirea și zise cu o politețe exagerată, fără a o privi în ochi: - Iartă-mă, Liana, că te-am făcut să aștepți... Dar de ce nu stai jos? Între dânșii era mescioara de scris. Dandu trecuse de partea cealaltă, poate înadins ca să nu se apropie prea mult și să nu fie obligați să-și dea mâna. Liana, parc-ar fi vrut să-și încerce inima, îl examină o secundă gândindu-se: „Cum am putut să-l iubesc atâta?”

Liviu Rebreanu, Jar