Textul 1
- Domnule inginer, eu am doi copii: un băiat mai mare, Daniel, care învață la un liceu în Chamonix și locuiește la internat, și o fată, Yolanda, care are numai zece ani, e elevă în clasa a patra primară, învață acasă cu soția mea și cu mine. Are tot ce-i trebuie: videotecă didactică, televizor de exerciții, tot felul de casetofoane. O dată pe lună cobor cu această neastâmpărată fetiță a mea la o institutoare care o examinează și o îndrumă. În septembrie, anul trecut, pe fiica mea, promovând în clasa a patra, am dus-o în fața unei comisii severe. A reușit cu „excepțional”: cărțile, pădurea și animalele sunt, pentru copii, cea mai inteligentă și ultramodernă școală.
- Sunt absolut de aceeași părere, întării eu, care mi-am crescut copiii sub oblăduirea muntelui.
- După examen, [...] Yolanda mea era veselă, se ținea bine în șa, mă tot bătea la cap cu urșii. Unde sunt urșii noștri, ce fac urșii noștri? [...] Am urcat, am tot urcat, era o toamnă frumoasă, caldă, strălucea tot văzduhul de lumină și viață. Yolanda mea cânta, eu o îngânam. Când am ajuns la curmătura* ce se cheamă Creuse, am zis: „Aici vom mânca, iar eu am să trag un pui de somn!”. Așa și făcurăm, e un loc stâncos, minunat pentru o oră de odihnă. Am mâncat, mie-mi și venise somnul. Catârii pășteau, aveau acolo o iarbă ca mătasea, neatinsă. [...] Yolanda ciripea de-ale ei: era fericită că scăpase cu laude de la examinare. Trebuie să vă spun două vorbe și despre ea. Spre deosebire de Daniel, băiatul meu, care e foarte tăcut, Yolanda e deosebit de comunicativă. Vorbește cu păsările, cu veverița casei, cu popândăul. E copilă, are numai zece ani și consideră absolut toate ființele pădurii, chiar și copacii și ierburile, ca fiind prietene cu ea. Adică niște copii cu care te poți juca și cărora le poți spune ba una, ba alta. Când intră ea în grajd, toate vitele întorc capul. O cunosc și o iubesc. Câinii o adoră. Am văzut-o de departe, cu binoclul meu, jucându-se în dumbravă cu un pui de căprioară. Sub ochii ciutei, mama puiului. A îmblânzit o familie de iepuri. O bufniță singuratică iernează în podul casei noastre. Ce mai: Yolanda e nițel năzdrăvană, nu știe ce e frica, nu face nicio deosebire între om și animal. [...] Dar să nu mă îndepărtez. Boala noastră, a muntenilor, sunt parantezele. Am o bunică de optzeci de ani care se apucă luni să ne povestească ce a pățit la biserică și care pierde, povestind, slujba din duminica viitoare. Parantezele ne omoară. Și ocolul ocolit. Muntele e mama imaginației – cei din stepă sau pustă nu au decât sabia, calul și vitejia de dragul vitejiei. Gata, am terminat, nu râdeți, mă întorc îndată în dumbrava aceea unde, după ce am mâncat bine, m-am culcat la umbra unui brad bătrân. Nu cred că am dormit mai mult de o oră. M-am trezit brusc. Nu sunt un om fricos, dar am trăit atunci cea mai cutremurătoare spaimă din viața mea. Cum? Simplu de tot: m-am trezit lins pe față de un cap brun de trei ori mai mare decât al meu. Am încremenit și încremenit aș fi rămas dacă nu aș fi zărit, la numai câțiva pași de mine, alt urs, la fel de uriaș [...]. Ursul, care se ocupa de obrazul meu (nu îndrăzneam să-i dau botul mai laoparte) după toate semnele și judecând după mormăitul său pașnic, părea că mă iubește și că tot ce face e din pură joacă sau prietenie. M-am sculat în picioare. S-a ridicat și el în picioare, era cu două capete mai înalt decât mine. M-a cuprins pe după gât și iar m-a lins pe față. Avea ochii galbeni, dinții teribili, albi, ghearele de vreo zece centimetri. Negre, grozave. M-a îmbrățișat, eu simțeam că o voi sfârși în brațele acestui uriaș mult prea iubitor. Dar Yolanda m-a salvat: văzând că am devenit de culoarea ierbii, [...] a venit în ajutorul meu. L-a lovit cu pumnii pe ursul ce mă săruta, spunându-i: „Ajunge, Jacques, nu vezi că tata se teme de tine?!” și, ca pe un câine blând, l-a dat laoparte... Ha, ha! Asta a fost... [...].
Ne-au condus, pe mine și pe Yolanda, până aproape de casă. Catârii, parcă au fost înțeleși cu ei, i-au suportat fără scandal, deși miroseau cumplit a urs și a sălbăticiune. Din ziua aceea și-au stabilit domiciliul aproape de casa mea, împrietenindu-se cu copiii, cu nevastă-mea și cu brigadierii. Câinii, e adevărat, au fugit. Dar ce nevoie am eu de câini când, la un simplu strigăt, apar de sub liziera codrului doi giganți înfiorători! Domnule coleg, iată, aici am martorii vii ai povestirii mele: urșii au iernat la mine în grajd, și nu în pădure, sub o stâncă sau scorbură.
Ion D. Sîrbu, Dansul ursului
*curmătură – vale între doi munți
