Subiectul al II-lea, toate variantele

Textul 1

Țestoasa o adusese la redacție șeful tipografilor, într-o seară de toamnă. Zicea că o găsise pe aleea din fața tipografiei, când dădea să se suie în mașină și să vină după ultimele pagini ale ziarului. Cum broasca părea derutată și nu se clintea nici îndemnată cu vârful pantofului, tipograful o luase și-o adusese aici. [...]

Vreo doi reporteri, ultimii rămași atât de târziu la serviciu, i-au adus de afară, din rondurile de la marginea drumului, iarbă și frunze, ba chiar și petale portocalii, de crăiță. Broasca i-a refuzat, trăgându-și în carapace capul pestriț. Reporterii s-au plictisit repede, șeful tipografiei a dispărut și el. Când să stingă lumina și să plece acasă, Vladimir s-a aplecat și a apucat cu două degete carapacea rece în care se ghemuia un trup viu. A dus țestoasa acasă și așa a început totul.

În zilele următoare, broasca a refuzat orice fel de legume și fructe și a stat tot mai retrasă. Vladimir și-a dat seama că, de fapt, era o țestoasă de apă și, prin urmare, carnivoră. A umplut o cădiță de plastic, a lăsat-o să plonjeze acolo și i-a dat carne proaspătă, atent mărunțită. Țestoasa a prins viață. O vreme i-a mers bine așa. Apoi, când s-a făcut tot mai frig, s-a retras într-un colț al sufrageriei și a intrat în hibernare. Din când în când, Vladimir ridica perna îmbrăcată în pluș roșu cu care o acoperise și o privea. Când a venit primăvara și țestoasa a făcut iarăși ochi, i-a servit câteva mese zdravene, din bucățele de carne de pui și chiar de curcan, apoi a eliberat-o în pădure, pe malul iazului unde putea să trăiască o sută de ani fără să o mai deranjeze vreodată vreun om.

Vladimir locuia aproape de pădure. [...]

Cum lucra doar după-amiezile, Vladimir își petrecea diminețile fie în grădină, ascultând păsările, răsfoind vreo carte așezat pe treptele casei, fie hoinărind prin acest petic verde din preajma casei. Știa și cu ochii închiși harta nescrisă a acestui ținut, așa cum alții știu străzile și cele mai întortocheate alei din cartierul în care-au crescut. Poteci bătătorite, dizolvându-se după o vreme pe sub tufe înalte, dispărând cu totul și reapărând preschimbate mai departe, mult dincolo de locurile străbătute de cei câțiva rătăciți, subțiate acum, niște poteci fragile, greu de zărit, marcate de o singură pereche de pași, ai lui, dus și întors, primăvară, vară și toamnă. Povârnișuri și văi, luminișuri, buturugi înnegrite de ploi, albite de timp, acoperite pe-o parte de mușchi, pe toate le știa nu ca un om născut în ultima casă de la marginea orașului, ci ca o sălbăticiune, ca o jivină venită pe lume aici, în măruntaiele pădurii, desprinsă direct din contorsiunile vreunei rădăcini acum patru decenii, o prelungire însuflețită a unui lemn viu sau uscat, crescând și hrănindu-se cu aceste forme, miresme, nuanțe și foșnete. Uneori poposea într-un asemenea loc, se așeza pe un ciot sau se culca direct pe pământ printre arbori, privind cerul printre ramuri înalte, minute în șir sau chiar ceasuri, contemplând jadul* coroanelor vara, hașurile în cărbune ale crengilor iarna.

Iată ce nu știa nimeni despre corectorul de ziar Vladimir Pârvulescu.

Însă nu din pădure, ci din redacție au ajuns la el animalele următoare, cele pe care avea să le țină scurtă vreme acasă, până s-au întremat, pentru ca apoi să le elibereze. Un uliu păsărar adus chiar de patron dintr-o excursie. Biata pasăre se electrocutase când poposise pe niște sârme, avea aripile arse. L-au dus la cabinetul veterinarului de lângă ziar, i-au oblojit rănile și, după un timp, când uliului i-au crescut pene noi, l-au eliberat pe malul râului Argeș, în uralele celor prezenți.

Apoi a fost un stârc cenușiu, adus la redacție cu o Dacie vișinie de [...] un omuleț altminteri nesuferit, care-l găsise cu picioarele prinse în apele înghețate ale râului, la un început de iarnă. Cu stârcul a fost nebunie, se zbătea în mașină și putea să scoată ochii unui om dintr-o singură mișcare cu ciocul său lung. Însă acasă, păsăroiul se liniștise; îi plăcea să se plimbe pe verandă ca un domn îmbrăcat în frac care-și ține mâinile adunate la spate, mânca aproape orice îi dădea Vladimir – era înnebunit mai ales după ouă – și se culca extraordinar de devreme, astfel încât nu producea niciun deranj cât timp corectorul era la serviciu. Și el a fost eliberat pe râu, primăvara, iar fotografia lui a ocupat prima pagină a unui ziar făcut într-o duminică.

Veronica D. Niculescu, Mesteceni de hârtie

*jad – piatră semiprețioasă de culoare verde

Textul 1

Cristea Busuioc era un român năzdrăvan. El umbla cu plutele de la șaisprezece ani și încă de pe-atunci se arătase mai altfel decât ceilalți. Când ajungeau la Dunăre, ceilalți își luau traista, toiagul și-o porneau. El zăbovea pe mal. Cunoștea Bistrița, cunoștea Siretul ca și cum apele acestea ar fi șerpuit prin ograda sa. În fața Dunării rămânea mirat. - Unde se duc? se întreba, privind corăbiile și vapoarele. [...] Își lăsase barbă, iar părul de la tâmple îi încărunțea. Era flăcău la douăzeci și cinci de ani. [...] Dar, cu toate acestea, cât ținea valea Bistriței, Cristea Busuioc rămânea cel mai bun plutaș. Lumea îl socotea oleacă sărit, oleacă năzdrăvan. [...] Așa se făcea că la acest sfârșit de mai, cu cerul înnorat, când ceilalți abia soseau la gura Siretului, el cobora a doua oară, aducând doi pini înalți, cum îl rugase acum șase săptămâni, în portul Galațiului, căprarul* Ieremia, cunoscut de la Grivița, unde regimentele lor luptaseră cot la cot împotriva pașei Osman. [...] Așa se hotărî să coboare până la Sulina, drum încă neîncercat de vreun plutaș. Fârtații lui de pe țărm îl urmăreau din ochi și-l căinau amar: - Zăltat* rău! Pesemne vrea să se sfârșească, s-a săturat de trai. Dar iată că pluta, în loc să se piardă în vârtejuri, să se dea peste cap, merse pieziș până la firul apei, săltând ușor pe val, iar acolo se roti supusă și porni spre Galați. Cristea Busuioc stătea la partea ei din urmă și o mânuia, trăgând de frânghiile pânzei, luptându-se cu cârma, cu îndrăzneală și pricepere de vechi marinar. Nu de pomană privise el ani și ani corăbiile străine care se duceau la vale sau urcau la deal! Nu-i spusese nimeni o vorbă, nimeni nu-i dăduse un sfat, dar tot uitându-se așa la ele, le dibuise rosturile ascunse și-acum le folosea. [...] Iacă în ce chip naviga la vale Cristea Busuioc, spre uimirea pescarilor, a grădinarilor și a celorlalți oameni aflați pe uscat. Unii chiuiau, alții își aruncau căciulile pe sus, alții căscau gura și se minunau: se întâmpla prima oară ca o plută să meargă pe Dunăre, de parcă ar fi fost barcaz*. Uneori întâlnea vapoare sau remorchere cu convoaie de șlepuri care urcau la deal. Căpitanii trăgeau de fluier speriați, dar pluta îi ocolea cum ocolea grindurile, răgăliile și buștenii duși de ape, iar plutașul își scotea căciula, salutându-i pe căpitani cu buna-cuviință a lui de țăran. Așa trecu pe la Galați, trecu de Cotul Pisicii, o luă spre răsărit, lăsă Tulcea într-o parte și se duse pe brațul de mijloc al Dunării. [...] Și deodată, în fața plutașului, se deschise un hău înspumat. Gemea marea, amestecându-și apele cenușii cu apele vinete ale cerului adumbrit, iar Cristea Busuioc o privea buimac. [...] Plutașul se prăvăli în apă cu spuma valurilor fierbând peste cap, dar nu-și pierdu cumpătul, ci porni să înoate spre mal. Câțiva oameni alergau speriați în întâmpinarea sa. Pe cel din frunte, mai înalt, ciolănos și rășchirat, ar fi zis că-l știe de undeva. Să juri că-i căprarul Ieremia întâlnit la Galați. - Tu erai, măi Busuioace? strigă lunganul, oprindu-se țeapăn, când fu la vreo zece pași. - Eu, dom’ căprar! Iacă, ți-am adus pin de catarg! [...] Ceva mai sus se ridica o corabie, prima corabie pe care o vedea trasă pe uscat, și el, fără să se mai uite la nimeni, cu apa șiroindu-i pe trup, mustind în opinci, porni către ea. [...] Întorcându-se din port, Anton Lupan fu mirat să vadă între ai săi un străin. - El e omul de care ți-am vorbit, domnule, îl lămuri Ieremia. Eu îi spusesem să lase pinii la Galați și să ne dea de veste prin cineva, da’ uite că ni i-a adus la nas!... [...] - Am auzit că plecați pe mări, domnule, zise arătându-și pieptul voinic. Iacă, nu-ți cer nicio plată pe lemnul adus și mă leg să-ți fiu de folos și cu ascultare la tot ce mi-i porunci, numai ia-mă și pe mine!

Radu Tudoran, Toate pânzele sus!

*căprar – grad militar *zăltat – aiurit, trăsnit *barcaz – ambarcațiune pescărească, barcă cu pânze

Textul 1

- Țombi dragă... începu el să se tânguie. Mi se pare că ne-am rătăcit prin pădure... Și în clipa aceea prichindelul înțelese cât de rău și-ar fi făcut dacă ar fi gonit cățelul acasă cu tot dinadinsul. Țombi simți neliniștea stăpânului și i se gudură viu la picioare și începu să-și frece botișorul umed și cald de niște gambe reci. Înaintau încet printre copaci spre nord, și ciufuliciul izbuti să-și mențină curajul până când umbrele copacilor prinseră a se lungi, iar desișul pădurii deveni mai întunecos. [...] Un fâlfâit greu și cald se apropia de ei și țipete sinistre ca niște bocete răsunară undeva aproape. O aripă moale lovi pieptul prichindelului și câinele, schelălăind, îi scăpă din brațe și o luă la goană aiurea. Singur, fără niciun suflet bun alături, ciufuliciul, atât de vesel și de neastâmpărat altădată, închise ochii așteptând ceva rău, și parcă devenea de piatră, și parcă începea să înghețe... Se răzvrăti cu ultimele puteri, cu ultimele dorințe, cu ceea ce mai rămăsese cald și lumină într-însul. Protejându-și mersul speriat cu mâinile, făcu pas după pas, pas după pas... și deodată auzi, aproape, un scheunat prietenos și simți la glezne o răsuflare bună. Era o geană de lumină în aer, oare de unde? și Țombi își lipise botul de un loc bătătorit, cu iarbă scurtă, răvășită. Regăsise poteca!... Dar încotro s-o apuce? Unde era nordul?... În dreapta!... În stânga? [...] Prichindelul avusese o licărire de luciditate în groaza lui. Amintindu-și că mușchiul copacilor arată cam întotdeauna nordul, își învinsese spaima și pipăi cu mâinile scoarța câtorva arbori. După ce simți pe alocuri, în vârful degetelor, porțiuni mătăsoase, reveni apoi pe cărarea în care păzea ca o santinelă Țombi cel iarăși curajos, și astfel ghici direcția peșterii. [...] Mergeau încet nenorociții, Țombi în frunte, prichindelul în urma lui, ținându-i coada într-un gest prelung, nesfârșit, de mângâiere și recunoștință, amenințați de toate spaimele nopții, de toate dușmăniile pădurii, dar cu un mic bob de speranță în suflet... Un bobuleț care începu să se agite când ciufuliciul, multă vreme neciufulit de pieptenul fricii, zări, în depărtare, o tresărire luminoasă, și care explodă de-a binelea când auzi strigăte și nume cunoscute. Erau cireșarii! Fiecare își rostea numele. Oare când și unde dispăruseră spaima și groaza și gheața? Oare existaseră vreodată? Atras de jocul cireșarilor, începu și el să strige cât îl țineau puterile: - Tic! Tic! - Ursu! Ursu! se auzea de undeva de departe. - Lucia! Dan! răsuna undeva în fața lui. - Victor! Maria! Maria! Maria! [...] Un singur lucru știa: lumina pe care-o văzuse tresărind și care creștea mereu era un foc. Parcă-i simțea și fumul în ochi. Acolo trebuia să ajungă. Strigându-și din când în când numele, porni în goană, cu Țombi după el, spre lumină. Și deodată se trezi în fața focului! Vesel, curajos, ce mai: Tic! Bine i-ar fi prins curajul și veselia care-l cotropiseră definitiv, cu un ceas înainte, în pădure! Uitase totul prichindelul cârn și iarăși ciufulit. Sosirea lui nu fusese simțită. Dar el vedea spatele cuiva și vedea cum se reped vreascurile în vâlvătaie. - Scuzați, vă rog. [...] Aici a poposit expediția cireșarilor? Ionel se întoarse uimit și speriat și năucit spre vocea nevăzută: - Tic! - În carne și oase! Ba chiar și cu Țombi lângă el! - Cum ai ajuns aici, prăpăditule?... [...] - M-am luat după semnalul tău, după foc. Bravo! - Mare isteț mai ești, îl alintă Ionel. [...] - Aoleu, ce foame mi-e! Aș mânca și foc!... Dar ceilalți unde-s? N-au terminat joaca? - Aoleu! se văită Ionel la rândul lui. Am uitat să dau semnalul. Și ei te caută. Am organizat o expediție în regulă ca să te găsim. Stai puțin... Își făcu mâinile pâlnie și începu să strige din toate puterile către toate direcțiile: - Iuuuuu! Ionel... Iuuuuu! Ionel!... Iuuuuu! Ionel! Iuuuuu! Ionel! Din pădure i se răspunse cu chiote. Toți știau că prichindelul se afla la foc, lângă Ionel. [...] Ionel îi oferi cârnului cu ochii numai neastâmpăr tot felul de bunătăți și-i povesti pe scurt, în timp ce ascultătorul înfuleca de zor, cum decursese prima zi a expediției. Tic dădea mereu din cap, dar nu uita să rupă în două tot ce ducea la gură și să-l blagoslovească astfel pe Țombi cu cel mai îmbelșugat ospăț din viața lui... meritat cu prisosință. - Grozavă friptură, Țombișorule, nu?... Lasă, nu te mai preface modest! O merităm amândoi. - Poate vrei un ceai cald? îl întrebă Ionel. - Mai întrebi? răspunse puștiul, uitându-se însă cu ochi de pisică spre niște pete albe.

Constantin Chiriță, Cireșarii

Textul 1

A fost ce-a fost... a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, și văduva era săracă de nu mai știa cum să-și înnoade zdrențele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creșteau flori pe unde-i călca piciorul și da muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe el. Diminețile, când se deștepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopțile o visa totdeauna pe fata ei voioasă și fericită, înconjurată de bogății și gătită ca o împărăteasă și grea mâhnire o cuprindea când o vedea săracă și îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste puțin fața mamei iar se înveselea, căci Lia era și în sărăcia ei tot voioasă și fericită, parcă ar fi înconjurată de bogății și gătită cum o visase, ca o împărăteasă. […] Când Lia ieșea din colibă, curtea era plină de flori răsărite pe urmele pașilor ei, care toate se clătinau plecându-se spre dânsa, dar îi ziceau întristate: „Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce ești la fire și, totuși, mult mai ai să umbli și să alergi […]”. Așa azi, așa mâine, multe zile de-a rândul tot așa, până ce Lia a fost cuprinsă de un nespus dor de ducă. - Am să plec, mamă, în lume, că nu mă mai rabdă pământul și mă duce dorul, zise ea. Sunt acuma mare și eu și mi se cuvine să-mi caut rost în lume. Văduva suspină, căci atâta copil avea și ea și mult îi era dragă fata, dar mamă era, ca orișicare mamă, norocul copilului său îl visa, iar norocul în lumea largă se găsește. - Mergi – îi zise dar –, copila mea, și nici spini, nici buruiană în calea ta să nu găsești. Lia frământă aluat din făină neagră și-și făcu o azimă* de drum, apoi porni în cale lungă, nu cu opinci de oțel și curele de vițel, ca Făt-Frumosul din poveste, ci desculță, ca o fată săracă, și se duse zi de vară până în seară, peste văi și dealuri, cum o ducea potecuța pe care mai umblaseră și alții. Cum se ducea așa, iată că dă peste o turmă de oi, care păștea păzită de dulăi, în vreme ce păcurarii* dormeau la umbră de mărăcini. Liei i se făcu milă de ea, căci dulăii erau toți șchiopi de toate patru picioarele, iar oile, sărmanele, toate erau pline de scaieți*, de se făcuse pâslă bătucită lâna de pe ele. - Oițelor, dragilor – le zise Lia – ia veniți la mama, ca să vă curețe. Oile alergară din toate părțile și se adunară împrejurul ei ca bobocii plouați împrejurul cloștii, iar ea se puse pe muncă grea și lungă, ca să le scoată scaieții din lână, unul câte unul, încet și cu băgare de seamă, cu degetele subțiri și măiestre, ca nici pielea să nu le doară, nici firele subțiri să nu se rupă. Mult a stat așa și le-a curățit, și iar le-a curățit, de s-au adunat vrafuri mari de scaieți și la dreapta și la stânga ei, dar nu s-a lăsat până ce nu le-a văzut pe toate curate și cu lâna moale și creață […]. - Câți scaieți ai scos, atâtea zile să ai – îi ziseră oile ușurate – și orișicât de lung ți-ar fi drumul, buruiană în cale să nu-ți găsești, mai ziseră și ele parc-ar fi știut vorba mamei. - Dar voi, câinilor, dragilor, de ce șchiopătați fiecare de câte toate patru picioarele? îi întrebă ea acuma pe dulăi. - Pentru că suntem desculți ca tine, iar nu încălțați ca oile – răspunseră ei – și sunt mulți spini și mărăcini prin care avem să alergăm. Lia iar se puse pe muncă lungă și grea, ca să le scoată spinii din tălpi, tot unul câte unul, tot încet și cu băgare de seamă, tot cu degetele subțiri și măiestre, ca nici să nu simtă când îi scoate. - Câți spini ai scos, atâți ani să numeri în viața ta – îi ziseră câinii – și orișicât de lung ți-ar fi drumul, peste spini în cale să nu dai. Lia plecă mai departe ușurată, căci ușurat se simte omul care le-a făcut altora vreo ușurare, și-și urmă drumul pe potecuța cea netedă și curată, de era mare mulțumire să calci cu piciorul gol pe ea. Ioan Slavici, Limir-împărat

*azimă – pâine nedospită *păcurar – cioban, păstor *scaieți – ciulini, plante cu spini

Textul 1

- Domnule inginer, eu am doi copii: un băiat mai mare, Daniel, care învață la un liceu în Chamonix și locuiește la internat, și o fată, Yolanda, care are numai zece ani, e elevă în clasa a patra primară, învață acasă cu soția mea și cu mine. Are tot ce-i trebuie: videotecă didactică, televizor de exerciții, tot felul de casetofoane. O dată pe lună cobor cu această neastâmpărată fetiță a mea la o institutoare care o examinează și o îndrumă. În septembrie, anul trecut, pe fiica mea, promovând în clasa a patra, am dus-o în fața unei comisii severe. A reușit cu „excepțional”: cărțile, pădurea și animalele sunt, pentru copii, cea mai inteligentă și ultramodernă școală. - Sunt absolut de aceeași părere, întării eu, care mi-am crescut copiii sub oblăduirea muntelui. - După examen, [...] Yolanda mea era veselă, se ținea bine în șa, mă tot bătea la cap cu urșii. Unde sunt urșii noștri, ce fac urșii noștri? [...] Am urcat, am tot urcat, era o toamnă frumoasă, caldă, strălucea tot văzduhul de lumină și viață. Yolanda mea cânta, eu o îngânam. Când am ajuns la curmătura* ce se cheamă Creuse, am zis: „Aici vom mânca, iar eu am să trag un pui de somn!”. Așa și făcurăm, e un loc stâncos, minunat pentru o oră de odihnă. Am mâncat, mie-mi și venise somnul. Catârii pășteau, aveau acolo o iarbă ca mătasea, neatinsă. [...] Yolanda ciripea de-ale ei: era fericită că scăpase cu laude de la examinare. Trebuie să vă spun două vorbe și despre ea. Spre deosebire de Daniel, băiatul meu, care e foarte tăcut, Yolanda e deosebit de comunicativă. Vorbește cu păsările, cu veverița casei, cu popândăul. E copilă, are numai zece ani și consideră absolut toate ființele pădurii, chiar și copacii și ierburile, ca fiind prietene cu ea. Adică niște copii cu care te poți juca și cărora le poți spune ba una, ba alta. Când intră ea în grajd, toate vitele întorc capul. O cunosc și o iubesc. Câinii o adoră. Am văzut-o de departe, cu binoclul meu, jucându-se în dumbravă cu un pui de căprioară. Sub ochii ciutei, mama puiului. A îmblânzit o familie de iepuri. O bufniță singuratică iernează în podul casei noastre. Ce mai: Yolanda e nițel năzdrăvană, nu știe ce e frica, nu face nicio deosebire între om și animal. [...] Dar să nu mă îndepărtez. Boala noastră, a muntenilor, sunt parantezele. Am o bunică de optzeci de ani care se apucă luni să ne povestească ce a pățit la biserică și care pierde, povestind, slujba din duminica viitoare. Parantezele ne omoară. Și ocolul ocolit. Muntele e mama imaginației – cei din stepă sau pustă nu au decât sabia, calul și vitejia de dragul vitejiei. Gata, am terminat, nu râdeți, mă întorc îndată în dumbrava aceea unde, după ce am mâncat bine, m-am culcat la umbra unui brad bătrân. Nu cred că am dormit mai mult de o oră. M-am trezit brusc. Nu sunt un om fricos, dar am trăit atunci cea mai cutremurătoare spaimă din viața mea. Cum? Simplu de tot: m-am trezit lins pe față de un cap brun de trei ori mai mare decât al meu. Am încremenit și încremenit aș fi rămas dacă nu aș fi zărit, la numai câțiva pași de mine, alt urs, la fel de uriaș [...]. Ursul, care se ocupa de obrazul meu (nu îndrăzneam să-i dau botul mai laoparte) după toate semnele și judecând după mormăitul său pașnic, părea că mă iubește și că tot ce face e din pură joacă sau prietenie. M-am sculat în picioare. S-a ridicat și el în picioare, era cu două capete mai înalt decât mine. M-a cuprins pe după gât și iar m-a lins pe față. Avea ochii galbeni, dinții teribili, albi, ghearele de vreo zece centimetri. Negre, grozave. M-a îmbrățișat, eu simțeam că o voi sfârși în brațele acestui uriaș mult prea iubitor. Dar Yolanda m-a salvat: văzând că am devenit de culoarea ierbii, [...] a venit în ajutorul meu. L-a lovit cu pumnii pe ursul ce mă săruta, spunându-i: „Ajunge, Jacques, nu vezi că tata se teme de tine?!” și, ca pe un câine blând, l-a dat laoparte... Ha, ha! Asta a fost... [...]. Ne-au condus, pe mine și pe Yolanda, până aproape de casă. Catârii, parcă au fost înțeleși cu ei, i-au suportat fără scandal, deși miroseau cumplit a urs și a sălbăticiune. Din ziua aceea și-au stabilit domiciliul aproape de casa mea, împrietenindu-se cu copiii, cu nevastă-mea și cu brigadierii. Câinii, e adevărat, au fugit. Dar ce nevoie am eu de câini când, la un simplu strigăt, apar de sub liziera codrului doi giganți înfiorători! Domnule coleg, iată, aici am martorii vii ai povestirii mele: urșii au iernat la mine în grajd, și nu în pădure, sub o stâncă sau scorbură.

Ion D. Sîrbu, Dansul ursului

*curmătură – vale între doi munți

Textul 2

Plouase de curând, așa că pădurea era pustie. Din pământ se ridicau aburi subțiri, care se înfășurau în fâșii de ceață deasupra Văii Albe. A apărut brusc după un colț de stâncă. M-am uitat lung la ea. Nu puteam să cred că este o vulpe, așa că i-am examinat pe rând botul, blana și coada. Da, nu era niciun dubiu: avea coadă de vulpe! Așa că am întrebat-o: Ce faci, Vulpe? S-a uitat la mine, înclinând ușor capul, așa cum fac uneori câinii când vor să înțeleagă mai bine de ce i-ai strigat. Probabil că o fi priceput, căci ne-am privit în ochi minute în șir. Apoi a luat-o agale prin pădure și s-a oprit în fața unei mici scorburi. A început să sape, cu spatele la mine, dar, aruncându-mi din când în când câte o privire peste umăr, parcă mi-ar fi spus: Vezi ce fac? Văd, văd! – i-am răspuns și m-am așezat pe un trunchi de brad să o aștept. Brusc, la fel precum apăruse, a dispărut în scorbura de sub copac. I-am spus „la revedere” și m-am îndepărtat. [...] Cu fiecare picior ce călca pe o rădăcină, cu fiecare mână strângând un colț de stâncă, îmi revenea acel sentiment din copilărie că ating rețeaua nesfârșită de nervi a naturii, că aceasta tresare, mă recunoaște și mă acceptă din nou. Mă întorceam acasă, era evident! Mă simțeam un Mic Prinț răsturnat, ademenit de Vulpe în lumea copilăriei universale și eterne. Am coborât târziu în vale, promițându-mi că o să mă întorc în fiecare săptămână să mă întâlnesc cu vulpea. Au trecut însă luni de zile și nu am putut să plec din oraș. Am revenit de-abia ieri. Ploua din nou în averse. Am așteptat deci să se oprească și am pornit-o grăbit spre pădure. [...]. Eram obosit și nu aveam niciun chef să urc. Am rămas însă curând pironit locului, cu ochii ațintiți în penumbra pădurii: era acolo! Nici nu s-a uitat la mine. Ce faci, Vulpe? – am mai întrebat eu, de la depărtare. Nu a întors însă capul. De pe o potecă laterală coborau niște turiști. A, uite vulpea! – a constatat unul dintre ei și a scos niște biscuiți din buzunar. Psss, psss, psss... – a ademenit-o el ca pe o pisică. Eram revoltat. Dar vulpea s-a apropiat cu băgare de seamă și fără teamă. Era clar că era obișnuită de multă vreme cu turiștii, iar aceștia îi cunoșteau deja metehnele. Vulpea – „vulpea mea” – era, de fapt, îmblânzită de către turiști! Ei, te-ai văzut cu vulpea? – m-a întrebat soția mea la întoarcerea acasă. Nu – am răspuns eu cu privirea în gol – n-a mai venit. Poate altă dată...

Vintilă Mihăilescu, Eu și vulpea, www.dilemaveche.ro

Textul 1

Pădurea-n primăvară-i o frescă luminoasă, Cu cerul plin de pete, subțire și-aburit, Acum întâi schițată de-o pensulă sfioasă, Mijind, neisprăvită, pe-un fond nedeslușit.

Dar vara e un triptic*: poieni, copaci, izvoare… O pânză măiestrită din pastă-mbelșugată, Trăind, fremătătoare, în rama ei de soare, Cu mase mari de umbră, ce strălucesc deodată.

În toamna caldă, plină de șopot și ecouri, Pe vale mărginită de ape ca de-un tiv, Pădurea-și desfășoară bogatele-i panouri, Cu galbene alaiuri în stil decorativ.

Apoi, târziu, în iarna cu ramuri înghețate Pădurea se preschimbă în friză* de zăpadă, Sculptată-n alba piatră a zărilor crispate, Pe-un strâmt frontal de ceruri ce parcă stau să cadă.

O frescă luminoasă și dulce-n primăvară, Un mare triptic vara și toamna un panou, În friză de zăpadă schimbată iarna iară, Pădurea e de-a pururi același – alt tablou.

Vasile Voiculescu, Pădurea

*triptic – ansamblu compus din trei panouri pictate *friză – ornament împodobit cu picturi

Textul 1

Lumea era înghesuită în antreul de jos. Acolo, doamna Deleanu, cucoana Catinca, Mircea și servitorii, adunați în fața ușii, o întâmpinaseră pe Olguța. Intrase, cu ochi negri și pas sprinten, bucuria casei în brațele doamnei Deleanu, apoi în brațele cucoanei Catinca, rumenindu-și mai aprins obrajii după fiecare îmbrățișare. Sosiră cuferele. Olguța-l reclamă pe cel mai mare. Veni și cufărul în antreu. Izbucniră cadourile. [...] Olguța apăru așa cum o știau toți: cu plete negre căzând mereu în ochi, scuturate mereu pe spate, în bluză subțire, aproape băiat prin mișcări și atât de copilărește fată prin obrajii rotunzi [...]. Doamna Deleanu era copleșită și primejdios mișcată. Nu cantitatea cadourilor o tulbura, ci meticuloasa memorie a Olguței pentru toate slăbiciunile și preferințele ei. Nimic nu lipsea. Dicționarul dorințelor doamnei Deleanu era complet la fiecare literă. Niciodată nu-și închipuise că Olguța poate fi atentă. [...] Dar memoria acestui cufăr depășea cu mult aprecierea doamnei Deleanu. Din cufărul adânc, cu gesturi iuți, apărea portretul dorințelor fiecăruia. Măgulirea înduioșată a doamnei Deleanu devenea, pe rând, a tuturora. Fiecare recunoștea într-un pachet întins de Olguța o veche exclamație, o uitată dorință. Fiecare dar era o amintire. [...] Între altele, cucoana Catinca căpătase o trusă de piele cu ace englezești. Odinioară văzuse așa ceva în Italia, la o englezoaică pe care-o invidiase numai din cauza acelor. De unde reținuse Olguța acest detaliu? Îi adusese exact ceea ce dorise în tinerețe. [...] Dar surpriza domnului Deleanu? Venise cu ea alături, fără să știe. Un geamantan lat și plat, ceva mai mare decât cele obișnuite, deschizându-se nu în lat, ci în lung, ca o gură de crocodil, având un compartiment pentru haine, loc special pentru pălării, iar celălalt compartiment fiind un adevărat labirint de cutiuțe, sertare, pungi. Și toate erau pline. [...] Cadourile Olguței aduceau tuturora bucurie, dar fiecăruia o altfel de bucurie. Nu oricine poate da altora accentul exact al bucuriei proprii. Cadourile sunt întotdeauna o surpriză agreabilă. Dar deseori dau naștere la constrângeri penibile. Dacă am presupune că primăvara, într-un an, lipsită de instinctul sigur al naturii, s-ar încurca și, aducând verdeață tuturor copacilor, n-ar respecta individualitatea lor, dând, de pildă, plopului frunză de stejar, piersicului, muguri de castan, liliacului, cârcei de viță, viilor, vreji de bostan, și nucilor, pătlăgele roșii – bucuria primăverii ar exista din pricina năvalei de verdeață, dar pe fiecare fizionomie vegetală ar râde constrâns bucuria răpită alteia. [...] Acele daruri numai care dovedesc că aducătorul lor te cunoaște, și-a amintit de tine, te-a reconstituit, și-a frământat mintea, culegându-ți, în amintire, exclamațiile, poftele exprimate sau înăbușite – dau bucurie. Ele-ți arată că ai existat în sufletul celui care ți le aduce, și darul, astfel, își pierde semnificația indiferentă de lucru cumpărat, căpătând-o pe aceea de răsfrângere a dorinței tale în afecțiunea altuia. Darurile Olguței, exacte ca ale primăverii, arătau că, în timpul celor trei ani de viață pariziană, nu numai că nu uitase pe niciunul dintre cei de acasă, dar că trăise în ei, ca primăvara la rădăcina copacilor. Toți o iubeau pe Olguța, dar toți o socoteau distrată și uitucă. Le dovedea contrariul. Abia acum fiecare înțelegea că acel cufăr al darurilor era sufletul Olguței, în care toți existau, în dezordine, dar complet. [...] Fundul cufărului era pavat cu cărți destinate lui Dănuț și lui Mircea. Și în alegerea cărților, Olguța dovedea aceeași memorie. [...] Scările se umpluseră de cărți, răspândind mirosul acela de hârtie tipărită, încă netăiată, bun ca mirosul scândurii albe și ca aroma pâinii calde pentru nara pasionatului lector. Cărți proaspete pe care mâna le alintă, le deschide, culegând în treacăt parfumul unui cuvânt din misterul frazei necitite, pe coperta cărora ochii recunosc acele nume de azur, care au cuiburi în inima noastră, ca rândunelele sub streașina caselor. Mircea, Dănuț, Monica și Puiu se așezară pe scări, printre cărți, răsfoindu-le. [...] - Poftiți, copii, am turnat supa! răsună de sus glasul doamnei Deleanu. - Unde-i Olguța? se întrebară lectorii. [...] - Unde-a dispărut? Îndemnat de o veche și obscură amintire din copilărie, Dănuț smuci capacul cufărului. Copilărește, acolo era Olguța, cu fața inundată de râs. - Cine mă ia? O luară pe sus. - Oameni mari, ați căzut în mintea copiilor! râdea cucoana Catinca, venind să-i ridice cu forța. Olguța glumise spontan, cu tot sufletul. Dar, ieșind din cufăr și urcând scările casei părintești, înconjurată de voioșia celorlalți, întâmpinată de bucuria părinților, simți că cel din urmă dar ieșit din cufărul darurilor intra numai în casa părintească, dar nu-i mai aparținea.

Ionel Teodoreanu, La Medeleni

Textul 1

Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte, strămutat la câmp, și pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruința mamei. Și oare de ce nu m-aș fi dat dus din Humulești, nici în ruptul capului, când mereu îmi spunea mama că pentru folosul mieu este aceasta? Iaca de ce nu: drăgăliță Doamne, eram și eu acum holteiu, din păcate! Și Iașii, pe care nu-i văzusem niciodată, nu erau aproape de Neamț, ca Fălticenii, de unde, toamna târziu și mai ales prin câșlegile de iarnă, fiind nopțile mari, mă puteam repezi din când în când, pâșlind-o așa cam pe după toacă, și tot înainte, sara pe lună, cu tovarășii mei la clăci în Humulești, pe unde știam noi, ținând tot o fugă, ca telegarii. [...] De la Neamț la Fălticeni și de la Fălticeni la Neamț era pentru noi atunci o palmă de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurtă de două poște, de la Fălticeni la Neamț, nu se potrivește c-o întindere de șase poște, lungi și obositoare, de la Iași până la Neamț. [...] Dar, vorba ceea: „Ursul nu joacă de bună voie”. Mort-copt, trebui să fac pe cheful mamei, să plec fără voință și să las ce-mi era drag! Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile, și băieții satului, tovarășii mei din copilărie, cu cari, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara, în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după cari-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereței! Asemenea, dragi-mi erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire! De piatră de-ai fi fost, și nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie când auzeai, uneori în puterea nopței, pe Mihai scripcariul din Humulești umblând tot satul câte c-o droaie de flăcăi după dânsul și cântând. [...] Și câte și mai câte nu cânta Mihai lăutariul din gură și din scripca sa răsunătoare, și câte alte petreceri pline de veselie nu se făceau pe la noi, de-ți părea tot anul zi de sărbătoare! Vorba unei babe: „Să dea D-zeu tot anul să fie sărbători și numai o zi de lucru, și atunci să fie praznic și nuntă”. Apoi lasă-ți, băiete, satul, cu tot farmecul frumuseților lui, și pasă de te du în loc strein și așa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă! Și doar mă și sileam eu, într-o părere, s-o fac a înțălege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei... și să mor printre streini! că văru-mieu [...] Mogorogea, Gheorghe Trăsnea, Nică Oșlobanu și alții s-au lăsat de învățat și, despre asta, tot mănâncă pâne pe lângă părinții lor. Dar zadarnică trudă! Mama avea alte gânduri; ea îmi pregătea cu îngrijire cele trebuitoare, zicându-mi de la o vreme: - Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă!... Ai să pleci unde zic eu. Și Zaharia lui Gâtlan merge cu tine. Luca Moșneagu, megieșul nostru, vă duce cu căruța cu doi cai ca niște zmei. Ia, mai bine, răpezi-te până la el de vezi, gata-i de drum? Că mâne des-dimineață, cu ajutorul Domnului, plecați. - Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, măcar să mă omori! ziceam eu, plângând cu zece rânduri de lacrimi. Mai trăiesc ei oamenii și fără popie. - Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare! La mine nu se trec acestea... Pare-mi-se că știi tu moarea mea... […] Apoi cheamă pe tata și-i zice hotărâtor: - Spune-i și d-ta băietului, omule, ce se cuvine, ca să-și ieie nădejdea și să-și caute de drum. - Mai rămâne vorbă despre asta? zise tata posomorât. Are să urmeze cum știm noi, nu cum vrea el, că doar nu-i de capul său. Când m-ar bate numai atâta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gândul cum să-i port de cheltuială, căci banii nu se culeg de la trunchiu, ca surcelele. Și la iști vro șase, afară de dânsul, dacă rămân acasă, nu li mai trebuie nimica? Dar fiind el cel mai mare, norocul său; trebuie să căutăm a-l zburătăci, căci nu se știu zilele omului! Și poate vreodată să fie și el sprijin pentru iștialalți. Văzând eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gândi la pornire, zicând în sine-mi cu amărăciune: „Ce năcaz pe capul mieu!” [...] În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea cea dinainte de plecare, până s-au revărsat zorile, m-am frământat cu gândul, fel și chip, cum aș putea îndupleca pe mama să mă deie mai bine la mânăstire; și tocmai când eram hotărât a spune mamei aceste, iaca și soarele răsare, vestind o zi frumoasă, și Luca Moșneagu [...] se și aude strigând afară: „Gata sunteți? Haidem! că eu vă aștept cu caii înhămați.”. Mama atunci mă și ia răpede-răpede la pornit, fără să am când îi spune de călugărie. Și, scurtă vorbă, ne adunăm, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, în ogradă la moș Luca, sărutăm noi mâna părinților, luându-ne rămas-bun cu ochii înecați în lacrâmi și, după ce ne suim în căruță, supărați și plânși, ca vai de noi, Luca Moșneagu, harabagiul nostru, dă biciu cailor [...].

Ion Creangă, Amintiri din copilărie

Textul 1

Mocnește* copacul. Martie sună. Albinele-n faguri adună și-amestecă învierea, ceara și mierea.

Nehotărât între două hotare, cu vine* trimise subt șapte ogoare*, în văzduhuri zmeu, doarme alesul, copacul meu.

Copacul meu. Vântul îl scutură, Martie sună. Câte puteri sunt, se leagă-mpreună, din greul ființei să mi-l urnească*, din somn, din starea dumnezeiască.

Cine vântură de pe muncel* atâta lumină peste el?

Ca lacrimi – mugurii l-au podidit*. Soare, soare, de ce l-ai trezit?

Lucian Blaga, Trezire

*a mocni – a sta în așteptare, gata să izbucnească *vână – nervură, vas sangvin; pl. vine *a podidi – a cuprinde cu putere, a umple, a năpădi *a urni – a (se) pune în mișcare, a porni *muncel – munte sau deal mic *ogor – teren arabil, câmp semănat

Textul 1

Au înflorit magnoliile albe de sub ferestre. Deși stăm la etajul șapte, le văd foarte bine. Sunt doi copaci. Mama spune că unul este mai tânăr și altul mai bătrân. De aceea nu înfloresc chiar deodată, nici chiar la fel de mult. [...] Oricum, toată povestea asta nu durează decât trei, patru zile, așa că stau cu coatele proptite pe pervaz și mă uit. Fac fotografii cu telefonul. Am treisprezece ani și, din câte mi-am dat seama până acum, sunt pasionată de fotografii și de plante. Anul trecut, tata mi-a cumpărat un aparat de fotografiat Fuji, cu care pot mări și de zece ori o petală de magnolie – adică să mă apropii de ea mai mult decât dacă aș locui la etajul trei. Cu toate astea, acum fac poze cu telefonul. Mă cam feresc de tata, el spune că fotografiile făcute cu telefonul nu-s fotografii. [...] Și deodată îmi dă prin minte că, de fapt, copacul cu florile trecute nu e neapărat cel mai bătrân dintre cei doi. Poate că, dimpotrivă, copacul tânăr înflorește mai repede. Dar mama trebuie să știe când au fost plantate magnoliile. Numai că să pun întrebarea ar însemna să las pervazul, să las fotografiile, să ies din camera mea. Și asta nu vreau. Mi-e bine aici. [...] Cred că trebuie să fie îngrozitor să locuiești mai jos de etajul patru. Să nu vezi apusul, păsările, lumina diferită din fiecare seară. Da, dar cine știe cum se văd de acolo magnoliile... Însă, indiferent la ce etaj locuiești, bănuiesc că la fel te strigă mama la masă la șapte, când încep știrile. - Serena! Și dacă nu răspunzi din prima, poți să fii sigură că a doua oară te strigă de două ori. - Serena! Hai odată, Serena! Așa că închizi fereastra, pui telefonul pe birou. - Și spală-te pe mâini înainte să vii! Iar tu sigur că te duci la baie să te speli pe mâini, fiindcă: - Pe tastatura computerului și pe telefon sunt cele mai multe bacterii din toată casa. [...] Așadar, mă supun. Mama, tata și eu. Stăm cu toții la masa din sufragerie și luăm cina, în timp ce ne uităm la știri. Eu, de fapt, nu prea mă uit. [...] Dar iată că astăzi știrea cu animalele se dă mai devreme. Nu mai e furată de pe internet. E de la noi. Pare și proaspătă. E singura știre la care tăcem cu toții. Tata a rămas cu o ceapă verde în mână. Mama se joacă în farfurie cu un cuțitaș de brânză. Ascultăm reportajul despre singurul cimpanzeu de la grădina zoologică din Băneasa. Vedem imagini. Oftăm. Zâmbim. Iarăși oftăm. Știu bine locul ăsta, mergem acolo de două, trei ori pe an. În treisprezece ani de viață, asta înseamnă ceva. Și știu animalul despre care se vorbește la televizor. Un cimpanzeu cu barba albă. Habar n-am avut că îl chema Thor. [...] Pe condor nu l-au arătat. Dar eu îl știu foarte bine. E o pasăre mută. Stă pe-un munte în miniatură, construit din bolovani, și se joacă cu un băț. Mută și eu, mă retrag în camera mea, de unde n-o să mai ies toată seara. Mama și tata au hotărât, zâmbind visători, în timp ce strângeau farfuriile, că duminică mergem la zoo. [...] Descarc fotografiile. Sting calculatorul. Îmi fac patul, încerc să citesc dintr-o carte. Dar rămân cu privirea pierdută între rânduri. [...] Cum de n-am știut că pe cimpanzeu îl cheamă Thor? În camera mea, proptită în perne, cu muzică în căștile albe, întrebările curg. Și oare toate animalele de la zoo au nume? Are și condorul un nume? Ce înseamnă „cel mai bătrân”? [...] A plouat toată noaptea. Am auzit stropii și-n somn, răpăind pe pervaz. Apa șiroind în burlanele din curtea interioară. Dar iată că dimineața e soare. Mergem la zoo. Mi-am pus blugii preferați, un tricou, jacheta de piele și bascheții verzi. Îi aștept la ușă, îmbrăcată, încălțată. - Aparatul foto nu-l iei? Normal că l-am luat. Am și făcut câteva fotografii pe fereastră. Magnoliile sunt deja cafenii în copacul pe care-l bănuiesc mai bătrân. Ajungem la grădina zoologică cu autobuzul luat de la Piața Romană, ca de obicei. [...] E soare, dar o adiere încă rece scutură florile albe din copaci. Petalele o iau în stoluri în sus, surprinse de pala de vânt, apoi coboară și se alătură suratelor lor de pe alei, de pe gardurile vii, de pe bănci. Uneori nici nu simți vreo adiere, dar petalele continuă să se desprindă și să cadă. De parcă ar exista adieri pe care le simt doar florile, nu și oamenii. Veronica D. Niculescu, O vară cu Isidor

Textul 1

Așa, Ursei, Pune-ți botul pe genunchii mei – Și uită-mi-te-n ochi cu bunătate. Câine frumos, tu știi că ți-s un frate. Tu ai încredere în mine, Ciobanule de munte, sălbatec, și ți-e bine, Să te mângâi cu glasul și cu mâna, Că simți în mine Gorjul de piatră, strunga*, stâna Și sarica* și-opincile de-acasă. Zbârlită blana ți-este mătăsoasă, Și labele vânjoase ți-s Ca bâta călușarilor ce te-au trimis. Colții de fier au însă mușcătura moale Când îmi apucă mâna-ntre zăbale, Ca să-mi arate că ți-s drag. Mă prind de haină-n glumă și mă trag. Mă-mbie, mă răsfață. Îmi ieși în drum și-mi sai în față. Și nasul rece mi-ajunge la mustață. Te știi al meu și vrei să fiu al tău. Am scris pe poartă: „Câine rău”.

Tudor Arghezi, Prietenul

*strungă – loc îngrădit într-o stână *sarică – manta țărănească lungă, țesută din fire de lână, purtată mai ales de ciobani

Textul 1

În curte apăruse în zilele următoare un cățel maidanez găsit repede de Sada prin vecine, chiar de la prima întrebare. În vreme ce Octavian era la Atelierele CFR, pierzând, după părerea Corneliei, toată distracția, spălară cățelul la cișmea, îl uscară într-un prosop care rămase al lui și Sada îl pudră apoi cu praf împotriva puricilor. - Cum pudrez eu plăcintele, observă fetița. - Să nu pui mâna pe el până mâine! îi pusese Sada în vedere, aplecându-se până sub nasul ei, vârându-i în față degetul arătător pe care-l scutura cu seriozitate, astfel încât Cornelia să înțeleagă că nu era de glumă. Fetița îl plimbase tot restul zilei prin curtea de la Dunăre, printre cotețele găinilor din spatele casei și pe sub piersicii sălbatici dinspre strada Portului 2, mergând ea înainte și cățelul pe urmele pașilor ei. […] Octavian încropi un coteț mare, mai degrabă pentru câinele în care urma să se preschimbe când avea să crească decât pentru mogâldeața aceea cafenie cu șosete albe, nedezlipită de picioarele Corneliei. Cățelul primi numele de Zmeu și două castroane vechi de tablă, unul pentru apă și celălalt pentru mâncare, iar în coteț Cornelia îi strecură un capăt de preș deșirat ca să-i țină de cald și o pereche de șosete vechi de-ale lui Octavian, făcute ghem și legate cu sfoară, ca să aibă cu ce să se joace. - Bunica Simina a avut odată o iapă pe care o chema Zmeoaica, mi-a povestit despre ea că era iute ca vântul și foarte deșteaptă, explicase Cornelia numele cățelului. Noaptea, când colțul mahalalei se cufundase în întuneric și era atât de liniște, încât se auzea fâșâitul Dunării, Zmeu începuse să plângă și să schelălăie sfâșietor, cuprins pesemne de frică, de dorul după mama lui ori numai de plictiseală. Cornelia se strecurase din patul înalt și pornise lipăind în picioarele goale afară din odaia ei, străbătuse sufrageria de pe peretele căreia neamurile priveau toată întâmplarea din fotografii înrămate, ieșise în marchiză* și de acolo privise o vreme în inima întunericului, încercând să deslușească silueta cățelului. Nu se zărea nimic. Fetița merse atunci în odaia Sadei și a lui Octavian, deschizând ușa încetișor și pășind pe vârfuri peste covoarele de iută. De sub plapuma făcută chiar de Sada și învelită în cearșafuri cu colțurei cusuți tot de ea, Octavian sforăia cu bunătate. Sub privirile neclintite ale Corneliei, Sada tresări deodată și se ridică în capul oaselor, încercând să vadă prin întunericul din odaie. - Ce-i, mamă? întrebă ea șoptit, descoperind fetița. Ți-e rău? - Plânge Zmeu, răspunse tot în șoaptă Cornelia. - Așa fac ei, mamă, când sunt mici. Toți fac așa. Hai să te culci la loc. - Să-l băgăm în casă, propuse fetița. - În casă? ezitase Sada, privind spre muntele acoperit cu plapuma. Pentru că nu putuse culca fata cu niciun chip, Sada își acoperise umerii cu un șal, ieșise afară, cotrobăise îndelung cu mâna prin cotețul prea mare, pentru că Zmeu se speriase și se ascunsese într-un colț, și-l trăsese afară de o ureche. La vederea fetiței, Zmeu prinse a da din coada de un deget cu toată puterea bucuriei lui de pui. Sada îi meșteri un loc de dormit într-o cutie veche de carton pe care o așeză în marchiză. A doua zi dimineață, cutia se afla în camera Corneliei, iar pe Zmeu îl alergară mai bine de un ceas prin toată casa, adunând covoarele pe urmele lor, în încercarea de a-l scoate afară, în curte. Domnia lui Zmeu pe strada Duminicii ținu trei zile. În cea de-a treia, pe când Sada încălzea talpa de călcat rufe pe marginea plitei, cu un munte de cearșafuri și cămăși culese de pe culme alături, fetița o privi cu seriozitate și spuse: - Ne trebuie o pisică. - Sada, nu putem aduce mâț, spusese Octavian seara, atunci când se întorsese acasă și primise vestea. Tu știi bine că strănut și mi se înroșesc ochii de la mâț. După ce-i rostea numele, Octavian își dregea glasul, iar cuvintele care urmau după această pauză aveau mai multă greutate. Împotrivirea lui nu i se păruse întemeiată Corneliei, așa că în zilele următoare apăru un pisoi găsit de Sada tot prin vecine, iar Octavian își petrecu ani buni strănutând și frecându-și din când în când ochii. Ca să-i răsplătească această generozitate, fetița îl anunță că el era cel care avea să pună numele pisicii. - Trebuie să se potrivească cu numele lui Zmeu, spusese Cornelia. Ai de ales dintre Aurelia, Cleopatra, Emilia și Iolanda. - Astea nu sunt nume de mâțe, îi răspunsese Octavian cu blândețe.

Simona Antonescu, În umbra ei *marchiză – încăpere cu numeroase geamuri, așezată la intrarea unei case

Textul 1

Par casele palate sub vraja înserării Și norii le mângâie cu palme de șofran*. Și nu-i mai larg și pașnic nici însuși cerul mării Decât acest cer veșted și-adânc, de Bărăgan.

Își saltă roșii tuiuri* în vânturi păpușoii* Mișcând sub adiere aripe de strujeni*; Trăgând la care pline merg lung pe drumuri boii Pe lângă negre garduri mâncate de licheni.

Cresc focuri mari de frunze cu scânteieri ușoare Spre luna încruntată, lipsită de un sfert, Iar vântul poartă-n trâmbe* miresme-mbietoare De lapte proaspăt muls și proaspăt fiert.

Albastrul cer de seară se despletește-n vară Și bumbi* de stele roșii la geamuri se aprind, Ogrăzile arată cu toate în afară Belșugul lor tăcut ce îl cuprind.

Nicolae Labiș, Toamna

*șofran – condiment ce colorează puternic în galben *tui – steag turcesc ornat cu cozi de cal *păpușoi – porumb *strujan – tulpina porumbului, cu tot cu frunze *trâmbă – vârtej *bumb – nasture rotund

Textul 1

VII Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură Înfunda mișcarea-i creață între stuf la iezătură*; Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. De când codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, Își deschide-a lui adâncuri, fața lunei să le bată, Tristă-i firea, iară vântul sperios vo* creangă farmă – Singuratece izvoare fac cu valurile larmă. […]

VIII De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet; Pare că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic, Când coboară-n ropot dulce din tăpșanul* prăvălatic, Ele sar în bulgări fluizi peste prundul* din răstoace*, În cuibar rotind de ape, peste care luna zace. Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline, Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare.

Mihai Eminescu, Călin (File din poveste), fragmente

*iezătură – baraj construit pentru a opri apa și pentru a forma un iaz *vo – vreo *tăpșan – loc neted, înclinat, mai ridicat; pantă *prund – pietriș mărunt, amestecat cu nisip, care se găsește pe fundul și pe malul apelor *răstoacă – loc, gârlă unde o apă este puțin adâncă

Textul 1

Examenele de sfârșit de an fuseseră fixate mai devreme [...]. Orele de studiu se înmulțiră. Deși în copilărie timpul e de zece ori mai dens decât la maturitate, programul a trebuit totuși să fie mai intensiv. O zi de vară, când ai între doisprezece și cincisprezece ani cum aveau Silvia și cei doi băieți, poate să înceapă la ora șase dimineața și să se sfârșească abia la nouă sau zece seara. E adevărat că seara picau de somn și de oboseală. Dar, în răstimpul acestei lungi zile, aveau timp pentru tot și toate: călăreau patru ore, studiau (singuri sau cu domnișoara Stela) alte patru sau cinci ore și tot le mai rămânea timp pentru o baie în lac, o goană prin pădure, o trântă pe iarbă sau o vizită în parc. [...] Ultimul eveniment dinainte de examene fu apariția acelei păsări miraculoase. Lucian o descoperi într-o seară. [...] Se întoarse în fugă, ca să-i cheme pe Silvia și pe Roland. - Veniți, le spuse, așa ceva nu s-a mai văzut: o imensă pasăre roz. Roz ca un trandafir, roz ca o tartă de fragi și zmeură, roz ca obrazul Silviei când scrie scrisori... Merseră cu toții. Și văzură. Într-un luminiș, sub sălcii, foarte aproape de păpuriș și apă, aproape vertical, cu ciocul său imens pe piept, obosit și nemișcat... un pelican. Părea că doarme. Era un pelican adevărat, asta o spunea chiar și baci Simion, care știa mai totul despre păsările de apă. „Dar ce caută aici?” se întrebară copiii. Doar toată lumea știe că pelicanii sunt păsări ale Deltei. Și Delta e foarte departe... [...] Peste trei zile, într-o seară, în sfârșit, se ridică iar în sus. Cu greu, foarte cu greu. În locul de unde decolase, rămaseră ca amintire câteva pene pe care Silvia le adună și le făcu buchet. [...] Cu cele câteva pene roz se termină și visul roz de pe marginea lacului. [...] În timpul examenelor, copiii au fost găzduiți la familia Eneea și Lili Giurcă, întrucât lucrau aproape de colegiu. Totul a decurs conform așteptărilor. Profesorii de la colegiu avură răbdarea de a-i examina îndelung pe cei doi băieți care erau în clasa a patra. Au strălucit la română și latină [...]. La matematici „a mers” – nu grozav, totuși, destul de onorabil. Restul materiilor li s-a părut o simplă formalitate: copiii știau carte, scriau corect [...]. Silvia își trecu examenele de clasa întâi de liceu la „Domnița Ileana”. Povesti la română despre lacul codrilor albaștri și nuferii galbeni, povesti la istorie despre bătălia de la Thermopile, povesti la matematici despre aducerea la același numitor și despre calculul suprafețelor trapezului, povesti la geografie, cu zeci de exemple din vasta ei experiență, care e deosebirea dintre un pârâu, un râu și un fluviu, dintre o baltă, un iezer și un lac, dintre o insulă, o peninsulă și un istm. Se terminase examenul, ea continua să le povestească doamnelor profesoare cine este Tama, cum de e măgarul Gary un mare filosof și actor și cât e de deștept dacă știi să-l întrebi în limba lui. Le explică de ce nu le place cailor mirosul de usturoi, ce a pățit vidra care a dorit să aibă ochi albaștri, cum e în pădure când plouă și care e adevărul despre puii de cuc. [...] A primit nota zece pe linie.

Ar fi urmat vacanța. Divina vacanță în pădure, cu cai, nu departe de un lac fermecat. Ce putea fi mai frumos? Cărțile de aventuri îi așteptau: trecuseră de vârsta și problemele lui Huckleberry Finn, acum urmau cele ale lui Ionuț Jder, d’Artagnan, David Copperfield. Îi așteptau romanul-fluviu „Tarzan” (scris de un lord englez al cărui nume nu se putea pronunța nicicum), „Omul invizibil”, „Gulliver în Țara Uriașilor”. Dar și „Baltagul”, „La Medeleni”, „Fram, ursul polar”.

Ion D. Sîrbu, Dansul ursului

Textul 1

Deși era încă devreme, în librăria S era din ce în ce mai mare agitația. Pe lângă personalul care amenaja de zor vitrina, se oferiseră mulți voluntari: unii se străduiau să facă mai mult loc, mutând din etajere în fundul încăperii, alții cărau de colo-colo scaune pentru invitați, câțiva montau la mijloc trei fotolii și-o masă învelită în catifea portocalie. Acolo, debutanta urma să dea autografe. În colțul stâng se așeza o tavă cu pahare și două sticle cu apă minerală, iar în dreapta se instalau diverse microfoane și boxe de amplificare. Majoritatea celor dinăuntru, atât de doritori s-ajute, era formată din tinerii pe care Claudiu Van îi îndruma anume cum să scrie. După un ceas, năvăli lumea înăuntru: ziariști și fotografi în jeans și în tricouri, fete-n ținute sport, doamne-n taioare elegante, studenți nepieptănați, profesori în costum, pâlcuri de pensionare în rochii înflorate, bătrâni cu pălărie și baston. Veniseră atrași nu doar de faima croitorului de cărți, ci și de editura norocoasă care făcea de două săptămâni publicitate-n media, vestind cu insistență lansarea unui „text-model”. Dar punctul de atracție era însăși vitrina, care, odată aranjată, chiar oferea celor din stradă un spectacol inedit, cu un motan scânteietor de negru care se învârtea printre volumele expuse. Mai mult, chiar și coperta jurnalului înfățișa ochii aceleiași pisici, privind de sus trei personaje, învăluite într-un abur. Deși-n scrierea Flaviei nu apărea nicio felină, Van, care cunoștea din experiență cum se captează atenția cumpărătorilor nesiguri, lucrase cu ilustratorul. Într-adevăr, imaginea-și făcea efectul: curioșii care se opriseră în treacăt formau deja o coadă la ușa librăriei. Ajunsă în vecinătate, fata se îngrozi de-atâția oameni și vru s-o ia-napoi, dar croitorul de cărți o apucă de mână și-o trase după el, spre o intrare laterală. Nici nu pășiră bine înăuntru, că se și pomeniră aplaudați frenetic de spectatorii-n așteptare. Flavia ar fi zbughit-o imediat afară, dacă el n-o forța să stea pe loc, ținându-i degetele strâns în mâna lui, ca într-un clește. Se înclinară amândoi în fața lumii, apoi, poftiți de editorul-gazdă, se așezară în fotolii, la masa cea portocalie. Alături, de o parte și de alta, se înălțau teancuri de exemplare nou-nouțe, pe două postamente îmbrăcate într-o hârtie aurie creponată. Librarul-șef, un ins subțire-n haine albe, ca de mire, le adresă emoționat la microfon „un bun venit”, iar editorul, mai rotofei și mult mai degajat, într-o cămașă-n dungi albastre, îi copleși cu mulțumiri pe organizatori, pe cei prezenți, pe debutantă și, la urmă, pe „sufletul din spatele celor mai bune cărți”. Cel numit astfel mai făcu o reverență în aclamațiile mulțimii. Vorbi despre motanul din vitrină și despre ochii lui atât de galbeni, care îi inspiraseră coperta, apoi se-ntoarse către Flavia, mărturisi ce tare-l captivase manuscrisul și-i îndemnă pe cei de față să cumpere neapărat volumul din care nu putuse schimba niciun cuvânt. Veni și rândul ei. Luă microfonul cu sfială și, ridicându-se, rosti cu vocea gâtuită: - Îmi pare rău că am stârnit atâta vâlvă... Eu sunt un nimeni și am început acest jurnal ca să-nțeleg ce mi se-ntâmplă, nimic mai mult. Claudiu Van își face visuri... Un ropot de aplauze o întrerupse și, de îndată, editorul îi invită pe cei din jur să se încoloneze pentru autografe. Motanul negru părăsi vitrina și, tacticos, i se urcă pe umăr croitorului de cărți. Volumul se vindea fulgerător și cele două teancuri dispărură într-o clipă. Aduseră încă pe-atâtea din depozit. - Ce să le scriu? îl întrebă pe Van, pierdută, în timp ce oamenii se-apropiau de masă. - Îi întrebi numele, pui „pentru X” și te semnezi, zâmbi mișcat de fâstâceala fetei. - Întreabă-i tu, îl rugă Flavia cu obrajii-n flăcări, și eu le scriu, însă stiloul îi tremura deja în mână. Treptat, putu să se calmeze. Caligrafia ei măruntă se așternu pe zeci de exemplare, în vreme ce buchetele de flori umplură masa. Într-un târziu își înălță privirea. Afară se înnopta și librăria se golise, când, din penumbră, se desprinse cititorul. Ținea cartea la piept, în timp ce-nainta, ca-n transă. Era înalt, cu tenul alb de nordic și-n părul blond lucea o undă cenușie. Ochii lui verzi-albaștri scăpărau ciudat când îi întinse exemplarul. - Cum vă numiți? îl cercetă surprinsă Flavia. - Mihnea Fardopol.

Monica Pillat, Croitorul de cărți

Textul 1

E cel dintâi dascăl al nostru de oraș, „Domnul Preda, de la Trei Ierarhi”, căruia nu puține zile i-am amărât odinioară. Îl credeam atunci aproape nemuritor... Înalt și uscat, [...] zgârcit la vorbă și râzând o dată într-o lună, îl socoteam o mumie sortită să biruie timpul. Nimic nu-l tulbura din măsura cu care își cântărea glasul și-și socotea pașii, aceiași din fundul clasei până la catedră. Generații trecuseră pe băncile roase; alte cataloage noi înregistrează priceperea sau trândăvia celor cincizeci de școlari din clasa lui; se schimbaseră directori, elevii crescuseră și prinseseră aripi, alții se întoarseră în oraș cu mustăți groase și cu glasul bărbătesc; domnul Preda, neclintit, veghea la catedra sa lângă harta României cu hotarele decolorate, lângă tabela cu negrul lucios și cu buretele albit de praful cretei. Printre noi crescuseră o sumă de legende, transmise din generație în generație și înflorite de fantezia fiecăruia cu un nou amănunt. [...] Domnul Preda era un om ca toți oamenii; avea necazurile lui, creștea un câine, avea găini pestrițe și negre în curte, își îmbrăca în straie curate copiii; și nici nu strângea bani de aur în sertarul mesei [...]. Dar toate dispăreau când domnul Preda intra în clasă [...] și când, cu același glas egal, striga catalogul, cerceta caietele, punea întrebări întortocheate și ne împărțea pedepse. Între noi și dânsul se punea din nou un zid de nepătruns. [...] O singură dată ne-a cucerit sufletele o jumătate de ceas, ținându-ne sub stăpânirea unei emoții pe care nu i-o cunoșteam, pe care nu ne-o cunoșteam. Era aproape de sfârșitul anului, în ultimele zile de mai. Salcâmii de la ferestre înfloriseră și prin geamul deschis vântul ne flutura un parfum jilav, de primăvară, de câmp și de pământ întinerit; o înfrigurare care ne neliniștise în băncile noastre scrijelite de iscălituri. Cerul se vedea albastru și ne îndemna afară. Unul dintre noi (Nucleș cel mic, unde o mai fi astăzi?) prinsese un liliac pe care-l închisese în ghiozdanul cartonat, și toate gândurile noastre erau fără voie țintite spre ghiozdanul acela. Toți răspunseserăm prost, gângăviserăm lecția; nerăbdători, așteptam să se sfârșească ora, pentru a ne năpusti asupra liliacului înghemuit în întunericul cutiei, cu aripile de gutapercă* strânse și cu răsuflarea tăiată de spaimă. Atunci ne-am pomenit deodată cuceriți de lecția domnului Preda. Nu luasem aminte cum o începuse, nici prin ce tainic meșteșug ne desprinsese pe nesimțite gândul de la ghiozdanul cu șoarecele înaripat. Ne vorbea despre Legiunea a XIII-a Gemina, despre Dacia Romană – lucruri moarte pentru nepăsarea copilăriei noastre. De prin nu știu ce nebănuită însuflețire care-i spărsese cumpătarea uscată, înviase înaintea ochilor noștri nesfârșite șosele cu piatră albă, apeducte cu picioarele arcuite, cetăți cu ziduri cenușii, amfiteatre spațioase și băi cu bazine de marmură, mine de aur și saline în care robii războiului ciocăneau sub bolți de sare translucidă... Din inscripțiile sarcofagelor și ale pietrelor funerare, din basoreliefurile monumentelor rupte și din efigiile monedelor dezgropate de fierul plugurilor în oale de lut, călăul copilăriei noastre, căruia nu-i descoperiserăm vreodată o tresărire de emoție, înviase magic acea „Dacia Felix”, despre care programul prevedea o lecție plicticoasă mai mult. De unde găsise alte cuvinte decât acelea din toate zilele? Cum de știuse omul acela avar cu graiul și măsurat în mișcări ca un automat, de unde știuse oare să sufle cenușa celor douăzeci de veacuri și să ne înfățișeze aievea o lume epică și misterioasă, care ne-a exaltat frageda noastră închipuire? Niciunul n-a mai ridicat ochii spre geamul cu cer albastru și spre crengile albe de salcâm. Privirile noastre fugeau cu vârful nuielii lucioase, pe harta decolorată, căutând urmele nevăzute ale cetăților cu nume sonore și tainice: Napoca, Potaissa, Porolissum... Sunase sfârșitul orei și brusca erupție a clopoțelului nichelat nu clintise niciun nerăbdător. Întâia oară în viața noastră școlărească ne-am desprins cu părere de rău din bancă.

Cezar Petrescu, Dacia Felix

*gutapercă – cauciuc, gumă

Textul 1

Cireșarii aveau întâlnire la Ursu, într-un loc ferit, în spatele magaziei-tezaur. [...] Lucia era întotdeauna foarte punctuală, la orice întâlnire sosea prima. [...] Iată de ce întârzierea Luciei era ceva de neînțeles. - Eu rămân la părerea mea, se încăpățână Ionel. O să vă convingeți și voi imediat. N-o lasă doctorul, și n-ar fi de mirare să ne pună și nouă bețe în roate... V-am spus eu?! Ionel arătă cu privirile poarta. Imediat se uitară și ceilalți într-acolo. [...] Lucia pătrunsese pe poartă, dar nu singură. O însoțea un bărbat scund, în floarea vârstei, însă cu părul complet alb. Ochelarii cu rame de aur îi dădeau și mai multă distincție figurii. Numai zâmbetul pe care i-l cunoștea tot orașul parcă dispăruse de pe fața doctorului Istrate. [...] Doctorul răspunse la salutul nu prea entuziast al băieților cu un zâmbet cam posac. Dădu mâna cu fiecare în parte și, când Lucia i-l prezentă pe Ursu, fața i se încruntă de-a binelea: - Ah! Dumneata ești Ursu, campionul de box. [...] Cum s-ar spune, dumneata joci rolul de înger păzitor al grupului... Intimidat, Ursu încercă să protesteze... [...] - Știiiiu... Cum să nu știu, răspunse doctorul foarte grav, dar cu un simplu gest își îndepărtă masca neobișnuit de severă, redevenind omul zâmbitor dintotdeauna. Dacă pleci și dumneata în expediție nu mai am nicio teamă... Fără să vrea, Dan îl împinse cu cotul pe Ionel, dar vorbele lui erau adresate musafirului care zâmbea, în sfârșit: - Ne era teamă că n-o veți lăsa pe Lucia... [...] - Ați terminat toate pregătirile?... O altă întorsătură de frază, care, de astă dată, îl învioră pe Ursu. Amintindu-și că e gazdă, îl invită pe doctor și, bineînțeles, și pe fiica lui în magazia cu comori. [...] - Nu e rău... își rosti doctorul nota. Chiar îmi place. M-am convins că și copiii... pardon, tinerii, pot să fie uneori serioși, îmi place, îmi place. Ionel nu rezistă la felicitări: - Dac-am fi plecat într-o simplă excursie, ar fi fost altceva. Nu știu dacă v-a spus Lucia... noi ne-am pregătit pentru o expediție științifică, nu pentru o simplă excursie... - Lucia mi-a fluturat niște clopoței pe la ureche, o amenință doctorul. Mi-a rămas numai amintirea unor sunete vagi. Dar, mă rog, dacă nu sunt indiscret, aș putea să aflu și eu scopul expediției voastre? Ionel atâta aștepta: - Vrem să facem o hartă precisă a regiunii, să retușăm erorile eventuale și s-o completăm pe cea veche. Harta pe care am găsit-o la muzeul orașului e plină de lacune... e cât se poate de sumară și de superficială... - Nu e rău, acceptă doctorul. Îmi place, îmi place... În planurile voastre intră și harta peșterii? Din nou o întorsătură de frază care-i puse în derută pe toți cireșarii. Tinerii se înțeleseseră să nu le vorbească părinților prea multe despre peșteră, s-o înfățișeze ca pe o grotă oarecare, lipsită de interes, pe care o vor vizita în trecere. Întrebarea îi cam încolțise. Dan, profitând de faptul că nu putea fi văzut de doctor, o îndemnă pe Lucia, din priviri, să dea un răspuns. - Vom trece și prin peșteră, spuse ea. Dar te rog foarte mult, tăticule, să nu scapi vreun cuvânt. Avem noi niște gânduri grozave. Discreție totală! [...] - Să sperăm că veți avea noroc, zâmbi doctorul. Ei, și pentru că până la urmă ați fost sinceri, voi fi și eu. Pentru o simplă excursie n-aș fi lăsat-o pe Lucia. Dar, când mi-am dat seama că vă gândiți la o expediție științifică în toată regula, m-am liniștit. Am fost convins că vă veți pregăti cu toată seriozitatea și că veți legifera prudența... Acesta ar fi vrut, de fapt, să fie sfatul meu... - N-o să-l uităm! îl asigură Dan. - Dar mi-ați luat-o înainte... continuă doctorul. Îmi place seriozitatea cu care v-ați pregătit... Deși... ați omis ceva, și nu ceva neimportant. Dimpotrivă!... Nu vă vorbesc ca medic, ci ca turist inveterat. Să nu plecați niciodată la drum, fie chiar într-o simplă excursie, fără o trusă medicală la voi. Să fie sfânt, da?... Am întrebat-o pe Lucia, înainte de a porni spre voi, dacă aveți trusă și... în sfârșit... mi-am permis să vă pregătesc eu o trusă completă. Din cauza aceasta am întârziat, lucru pentru care vă cerem totuși scuze. Doctorul le oferi trusa, le strânse bărbătește mâinile, urându-le succes deplin, și le mai făcu un semn de succes din pragul porții.

Constantin Chiriță, Cireșarii

Textul 1

Nu mersesem niciodată pe bicicletă, nimeni dintre copiii din spatele blocului nu avea – și nici nu visa să aibă – un lucru atât de scump și de prețios. Să te menții pe cele două roți cu spițe strălucitoare mi se părea un fel de levitație*, o scamatorie, ceva imposibil pentru un om obișnuit. Îmi doream cu ardoare, pe când mă jucam în Parcul Circului, sărind de pe-o bancă pe alta, nu să am bicicleta mea, dar măcar să se mute-n blocul nostru un copil cu părinți bogați, care să aibă una. Poate că el ne-ar fi-mprumutat-o și nouă din când în când...

Cum ar fi fost să mă sui în șa și să-i dau drumul, pedalând, în josul aleii? Cum m-aș fi menținut în aer pe barele subțiri de metal? […]

Abia vara următoare aveam să-ncalec prima oară o bicicletă, într-o zi de vacanță în care-am fost imposibil de fericit […]. Mergeam cu mama prin Herăstrău, traversasem cu vaporașul pe malul celălalt, uitându-mă cum se răsfrânge-n lac Casa Scânteii, pe care o visam atât de des, care pentru mine era clădirea cea mai majestuoasă din lume, și ne plimbam acum, de mână, pe nesfârșitele alei cu arbuști ornamentali. Pe pajiști, câte-un păun cu capul albastru lucios, făcând ape la fiecare mișcare, își înfoia deodată coada cu ochi strălucitori, semicerc enorm de culori metalice, întinse una-ntr-alta. […] Mergeam să ne dăm în roata mare, pe care o zăream deja la orizont, rotindu-se lent chiar lângă silueta de castel avântat a Casei Scânteii. În drum spre ea am depășit gherete de dulciuri și răcoritoare, vânzători de vată de zahăr tot învârtind bețigașul în cazanul lor nichelat, standuri de tras cu pușca în figurine mișcătoare... În mijlocul unui maidan pustiu, nisipos, la o margine de lume, am văzut deodată o bicicletă. A fost ca o viziune bruscă și strălucitoare, mi-a oprit inima. Căci bicicleta stătea-n picioare, ținută de-o bară care-o ancora de un stâlp. […] Am alergat acolo târând-o pe mama după mine. Paznicul, în cea mai ponosită uniformă vișinie, care răspundea și de niște călușei cu cai ciobiți și mâzgăliți, ne-a luat banii și, în sfârșit, m-am putut sui în șa. Bara lungă de câțiva metri făcea ca bicicleta să se-nvârtă-n cerc în jurul stâlpului din mijloc, ca un cal priponit. Era minunat, nu mă puteam răsturna, și pedalam, în fine, ca-n visele mele! „De douăzeci de ori”, ne spusese paznicul, așa că m-am învârtit, numărând până la douăzeci, și-apoi am mai vrut o dată, și am plătit încă douăzeci de ture, dar a treia oară bărbatul […] i-a spus mamei: „Poate să se-nvârtă cât vrea, că tot nu mai vine nimeni la ora asta.”

Și m-am învârtit acolo la nesfârșit, sub cerurile tot mai roșietice, o tură după alta, și alta, și alta, până când s-a-nnoptat, protestând de fiecare dată când mama se-apropia ca să mă oprească, […] galopând mai departe în cercul îngust în care levitam fericit, la un metru deasupra pământului, simțindu-mă (ironie-a sorții pe care-o știm cu toții atât de bine!) mai liber ca niciodată...

A trebuit ca, la capătul multor ore, mama să mă smulgă de pe bicicletă, căci se-ntunecase de tot și rămăseserăm singuri în pustietatea Herăstrăului tăcut. Păunii se suiseră pe crengile copacilor și, din când în când, țipau de-acolo sfâșietor. Astăzi mă văd de multe ori, înainte de-a adormi, cum eram în acea seară adâncă: un copilaș făcând cercuri nesfârșite pe-o bicicletă grea și ordinară, în pustietatea sinistră a marelui parc. N-am avut niciodată o bicicletă a mea, nici în copilărie, nici mai târziu, până azi.

Mircea Cărtărescu, Solenoid

*levitație – capacitatea unor indivizi de a face să se ridice diverse corpuri fără să le atingă sau de a se ridica în spațiu fără sprijin material; plutire *a priponi – a fixa ceva prin legare; a lega