Textul 1
Au înflorit magnoliile albe de sub ferestre. Deși stăm la etajul șapte, le văd foarte bine. Sunt doi copaci. Mama spune că unul este mai tânăr și altul mai bătrân. De aceea nu înfloresc chiar deodată, nici chiar la fel de mult. [...] Oricum, toată povestea asta nu durează decât trei, patru zile, așa că stau cu coatele proptite pe pervaz și mă uit. Fac fotografii cu telefonul. Am treisprezece ani și, din câte mi-am dat seama până acum, sunt pasionată de fotografii și de plante.
Anul trecut, tata mi-a cumpărat un aparat de fotografiat Fuji, cu care pot mări și de zece ori o petală de magnolie – adică să mă apropii de ea mai mult decât dacă aș locui la etajul trei. Cu toate astea, acum fac poze cu telefonul. Mă cam feresc de tata, el spune că fotografiile făcute cu telefonul nu-s fotografii. [...]
Și deodată îmi dă prin minte că, de fapt, copacul cu florile trecute nu e neapărat cel mai bătrân dintre cei doi. Poate că, dimpotrivă, copacul tânăr înflorește mai repede. Dar mama trebuie să știe când au fost plantate magnoliile. Numai că să pun întrebarea ar însemna să las pervazul, să las fotografiile, să ies din camera mea. Și asta nu vreau. Mi-e bine aici. [...]
Cred că trebuie să fie îngrozitor să locuiești mai jos de etajul patru. Să nu vezi apusul, păsările, lumina diferită din fiecare seară. Da, dar cine știe cum se văd de acolo magnoliile...
Însă, indiferent la ce etaj locuiești, bănuiesc că la fel te strigă mama la masă la șapte, când încep știrile.
- Serena!
Și dacă nu răspunzi din prima, poți să fii sigură că a doua oară te strigă de două ori.
- Serena! Hai odată, Serena!
Așa că închizi fereastra, pui telefonul pe birou.
- Și spală-te pe mâini înainte să vii!
Iar tu sigur că te duci la baie să te speli pe mâini, fiindcă:
- Pe tastatura computerului și pe telefon sunt cele mai multe bacterii din toată casa. [...]
Așadar, mă supun. Mama, tata și eu. Stăm cu toții la masa din sufragerie și luăm cina, în timp ce ne uităm la știri. Eu, de fapt, nu prea mă uit. [...] Dar iată că astăzi știrea cu animalele se dă mai devreme. Nu mai e furată de pe internet. E de la noi. Pare și proaspătă. E singura știre la care tăcem cu toții. Tata a rămas cu o ceapă verde în mână. Mama se joacă în farfurie cu un cuțitaș de brânză. Ascultăm reportajul despre singurul cimpanzeu de la grădina zoologică din Băneasa. Vedem imagini. Oftăm. Zâmbim. Iarăși oftăm. Știu bine locul ăsta, mergem acolo de două, trei ori pe an. În treisprezece ani de viață, asta înseamnă ceva. Și știu animalul despre care se vorbește la televizor. Un cimpanzeu cu barba albă. Habar n-am avut că îl chema Thor. [...] Pe condor nu l-au arătat. Dar eu îl știu foarte bine. E o pasăre mută. Stă pe-un munte în miniatură, construit din bolovani, și se joacă cu un băț. Mută și eu, mă retrag în camera mea, de unde n-o să mai ies toată seara. Mama și tata au hotărât, zâmbind visători, în timp ce strângeau farfuriile, că duminică mergem la zoo. [...] Descarc fotografiile. Sting calculatorul. Îmi fac patul, încerc să citesc dintr-o carte. Dar rămân cu privirea pierdută între rânduri. [...]
Cum de n-am știut că pe cimpanzeu îl cheamă Thor? În camera mea, proptită în perne, cu muzică în căștile albe, întrebările curg. Și oare toate animalele de la zoo au nume? Are și condorul un nume? Ce înseamnă „cel mai bătrân”? [...] A plouat toată noaptea. Am auzit stropii și-n somn, răpăind pe pervaz. Apa șiroind în burlanele din curtea interioară. Dar iată că dimineața e soare.
Mergem la zoo. Mi-am pus blugii preferați, un tricou, jacheta de piele și bascheții verzi. Îi aștept la ușă, îmbrăcată, încălțată.
- Aparatul foto nu-l iei?
Normal că l-am luat.
Am și făcut câteva fotografii pe fereastră. Magnoliile sunt deja cafenii în copacul pe care-l bănuiesc mai bătrân.
Ajungem la grădina zoologică cu autobuzul luat de la Piața Romană, ca de obicei. [...]
E soare, dar o adiere încă rece scutură florile albe din copaci. Petalele o iau în stoluri în sus, surprinse de pala de vânt, apoi coboară și se alătură suratelor lor de pe alei, de pe gardurile vii, de pe bănci. Uneori nici nu simți vreo adiere, dar petalele continuă să se desprindă și să cadă. De parcă ar exista adieri pe care le simt doar florile, nu și oamenii.
Veronica D. Niculescu, O vară cu Isidor
