Subiectul al II-lea

Textul 1

E cel dintâi dascăl al nostru de oraș, „Domnul Preda, de la Trei Ierarhi”, căruia nu puține zile i-am amărât odinioară. Îl credeam atunci aproape nemuritor... Înalt și uscat, [...] zgârcit la vorbă și râzând o dată într-o lună, îl socoteam o mumie sortită să biruie timpul. Nimic nu-l tulbura din măsura cu care își cântărea glasul și-și socotea pașii, aceiași din fundul clasei până la catedră. Generații trecuseră pe băncile roase; alte cataloage noi înregistrează priceperea sau trândăvia celor cincizeci de școlari din clasa lui; se schimbaseră directori, elevii crescuseră și prinseseră aripi, alții se întoarseră în oraș cu mustăți groase și cu glasul bărbătesc; domnul Preda, neclintit, veghea la catedra sa lângă harta României cu hotarele decolorate, lângă tabela cu negrul lucios și cu buretele albit de praful cretei. Printre noi crescuseră o sumă de legende, transmise din generație în generație și înflorite de fantezia fiecăruia cu un nou amănunt. [...] Domnul Preda era un om ca toți oamenii; avea necazurile lui, creștea un câine, avea găini pestrițe și negre în curte, își îmbrăca în straie curate copiii; și nici nu strângea bani de aur în sertarul mesei [...]. Dar toate dispăreau când domnul Preda intra în clasă [...] și când, cu același glas egal, striga catalogul, cerceta caietele, punea întrebări întortocheate și ne împărțea pedepse. Între noi și dânsul se punea din nou un zid de nepătruns. [...] O singură dată ne-a cucerit sufletele o jumătate de ceas, ținându-ne sub stăpânirea unei emoții pe care nu i-o cunoșteam, pe care nu ne-o cunoșteam. Era aproape de sfârșitul anului, în ultimele zile de mai. Salcâmii de la ferestre înfloriseră și prin geamul deschis vântul ne flutura un parfum jilav, de primăvară, de câmp și de pământ întinerit; o înfrigurare care ne neliniștise în băncile noastre scrijelite de iscălituri. Cerul se vedea albastru și ne îndemna afară. Unul dintre noi (Nucleș cel mic, unde o mai fi astăzi?) prinsese un liliac pe care-l închisese în ghiozdanul cartonat, și toate gândurile noastre erau fără voie țintite spre ghiozdanul acela. Toți răspunseserăm prost, gângăviserăm lecția; nerăbdători, așteptam să se sfârșească ora, pentru a ne năpusti asupra liliacului înghemuit în întunericul cutiei, cu aripile de gutapercă* strânse și cu răsuflarea tăiată de spaimă. Atunci ne-am pomenit deodată cuceriți de lecția domnului Preda. Nu luasem aminte cum o începuse, nici prin ce tainic meșteșug ne desprinsese pe nesimțite gândul de la ghiozdanul cu șoarecele înaripat. Ne vorbea despre Legiunea a XIII-a Gemina, despre Dacia Romană – lucruri moarte pentru nepăsarea copilăriei noastre. De prin nu știu ce nebănuită însuflețire care-i spărsese cumpătarea uscată, înviase înaintea ochilor noștri nesfârșite șosele cu piatră albă, apeducte cu picioarele arcuite, cetăți cu ziduri cenușii, amfiteatre spațioase și băi cu bazine de marmură, mine de aur și saline în care robii războiului ciocăneau sub bolți de sare translucidă... Din inscripțiile sarcofagelor și ale pietrelor funerare, din basoreliefurile monumentelor rupte și din efigiile monedelor dezgropate de fierul plugurilor în oale de lut, călăul copilăriei noastre, căruia nu-i descoperiserăm vreodată o tresărire de emoție, înviase magic acea „Dacia Felix”, despre care programul prevedea o lecție plicticoasă mai mult. De unde găsise alte cuvinte decât acelea din toate zilele? Cum de știuse omul acela avar cu graiul și măsurat în mișcări ca un automat, de unde știuse oare să sufle cenușa celor douăzeci de veacuri și să ne înfățișeze aievea o lume epică și misterioasă, care ne-a exaltat frageda noastră închipuire? Niciunul n-a mai ridicat ochii spre geamul cu cer albastru și spre crengile albe de salcâm. Privirile noastre fugeau cu vârful nuielii lucioase, pe harta decolorată, căutând urmele nevăzute ale cetăților cu nume sonore și tainice: Napoca, Potaissa, Porolissum... Sunase sfârșitul orei și brusca erupție a clopoțelului nichelat nu clintise niciun nerăbdător. Întâia oară în viața noastră școlărească ne-am desprins cu părere de rău din bancă.

Cezar Petrescu, Dacia Felix

*gutapercă – cauciuc, gumă