Textul 1
În curte apăruse în zilele următoare un cățel maidanez găsit repede de Sada prin vecine, chiar de la prima întrebare. În vreme ce Octavian era la Atelierele CFR, pierzând, după părerea Corneliei, toată distracția, spălară cățelul la cișmea, îl uscară într-un prosop care rămase al lui și Sada îl pudră apoi cu praf împotriva puricilor.
- Cum pudrez eu plăcintele, observă fetița.
- Să nu pui mâna pe el până mâine! îi pusese Sada în vedere, aplecându-se până sub nasul ei, vârându-i în față degetul arătător pe care-l scutura cu seriozitate, astfel încât Cornelia să înțeleagă că nu era de glumă.
Fetița îl plimbase tot restul zilei prin curtea de la Dunăre, printre cotețele găinilor din spatele casei și pe sub piersicii sălbatici dinspre strada Portului 2, mergând ea înainte și cățelul pe urmele pașilor ei. […]
Octavian încropi un coteț mare, mai degrabă pentru câinele în care urma să se preschimbe când avea să crească decât pentru mogâldeața aceea cafenie cu șosete albe, nedezlipită de picioarele Corneliei. Cățelul primi numele de Zmeu și două castroane vechi de tablă, unul pentru apă și celălalt pentru mâncare, iar în coteț Cornelia îi strecură un capăt de preș deșirat ca să-i țină de cald și o pereche de șosete vechi de-ale lui Octavian, făcute ghem și legate cu sfoară, ca să aibă cu ce să se joace.
- Bunica Simina a avut odată o iapă pe care o chema Zmeoaica, mi-a povestit despre ea că era iute ca vântul și foarte deșteaptă, explicase Cornelia numele cățelului.
Noaptea, când colțul mahalalei se cufundase în întuneric și era atât de liniște, încât se auzea fâșâitul Dunării, Zmeu începuse să plângă și să schelălăie sfâșietor, cuprins pesemne de frică, de dorul după mama lui ori numai de plictiseală. Cornelia se strecurase din patul înalt și pornise lipăind în picioarele goale afară din odaia ei, străbătuse sufrageria de pe peretele căreia neamurile priveau toată întâmplarea din fotografii înrămate, ieșise în marchiză* și de acolo privise o vreme în inima întunericului, încercând să deslușească silueta cățelului. Nu se zărea nimic.
Fetița merse atunci în odaia Sadei și a lui Octavian, deschizând ușa încetișor și pășind pe vârfuri peste covoarele de iută. De sub plapuma făcută chiar de Sada și învelită în cearșafuri cu colțurei cusuți tot de ea, Octavian sforăia cu bunătate. Sub privirile neclintite ale Corneliei, Sada tresări deodată și se ridică în capul oaselor, încercând să vadă prin întunericul din odaie.
- Ce-i, mamă? întrebă ea șoptit, descoperind fetița. Ți-e rău?
- Plânge Zmeu, răspunse tot în șoaptă Cornelia.
- Așa fac ei, mamă, când sunt mici. Toți fac așa. Hai să te culci la loc.
- Să-l băgăm în casă, propuse fetița.
- În casă? ezitase Sada, privind spre muntele acoperit cu plapuma.
Pentru că nu putuse culca fata cu niciun chip, Sada își acoperise umerii cu un șal, ieșise afară, cotrobăise îndelung cu mâna prin cotețul prea mare, pentru că Zmeu se speriase și se ascunsese într-un colț, și-l trăsese afară de o ureche. La vederea fetiței, Zmeu prinse a da din coada de un deget cu toată puterea bucuriei lui de pui. Sada îi meșteri un loc de dormit într-o cutie veche de carton pe care o așeză în marchiză. A doua zi dimineață, cutia se afla în camera Corneliei, iar pe Zmeu îl alergară mai bine de un ceas prin toată casa, adunând covoarele pe urmele lor, în încercarea de a-l scoate afară, în curte.
Domnia lui Zmeu pe strada Duminicii ținu trei zile. În cea de-a treia, pe când Sada încălzea talpa de călcat rufe pe marginea plitei, cu un munte de cearșafuri și cămăși culese de pe culme alături, fetița o privi cu seriozitate și spuse:
- Ne trebuie o pisică.
- Sada, nu putem aduce mâț, spusese Octavian seara, atunci când se întorsese acasă și primise vestea. Tu știi bine că strănut și mi se înroșesc ochii de la mâț.
După ce-i rostea numele, Octavian își dregea glasul, iar cuvintele care urmau după această pauză aveau mai multă greutate. Împotrivirea lui nu i se păruse întemeiată Corneliei, așa că în zilele următoare apăru un pisoi găsit de Sada tot prin vecine, iar Octavian își petrecu ani buni strănutând și frecându-și din când în când ochii. Ca să-i răsplătească această generozitate, fetița îl anunță că el era cel care avea să pună numele pisicii.
- Trebuie să se potrivească cu numele lui Zmeu, spusese Cornelia. Ai de ales dintre Aurelia, Cleopatra, Emilia și Iolanda.
- Astea nu sunt nume de mâțe, îi răspunsese Octavian cu blândețe.
Simona Antonescu, În umbra ei
*marchiză – încăpere cu numeroase geamuri, așezată la intrarea unei case
