Subiectul al II-lea, 5., toate variantele

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos:

Revoluționarii moldoveni, [...] ajunși dincolo de Carpați, au rămas profund impresionați de Adunarea de la Blaj. La 12 mai 1848, la Brașov, ei au redactat programul cunoscut sub denumirea de Prințipiile noastre pentru reformarea patriei, care prevedea: [...] împroprietărirea țăranilor fără despăgubire [...], „unirea Moldovei și a Valahiei într-un singur stat neatârnat românesc“. [...] Comitetul revoluționar și comitetul executiv au pregătit [...] declanșarea revoluției în Țara Românească [...]. Au decis trecerea la acțiune, hotărându-se ca procesul revoluționar să înceapă la 9 iunie 1848, la București, dar și în alte locuri: Islaz, Telega, Ocnele Mari etc. [...] Aflând de proiectele de acțiune ale Comitetului revoluționar și de apropiata izbucnire a revoluției, autoritățile [...] au trecut la măsuri represive, efectuând arestări în rândul fruntașilor revoluționari. Din această cauză, în mai multe puncte din țară, [...] revoluția n-a putut izbucni. Declanșarea revoluției la Islaz s-a putut realiza în condiții optime [...]. Au fost de față Ion Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu și preotul Radu Șapcă, cel dintâi citind Proclamația [...]. La primul punct s-a definit „poziția internațională“ a Țării Românești, care rămânea „în aceleași legături [...] cu Înalta Poartă [Imperiul Otoman]“ [...]. Totodată, Țara Românească își proclama deplina „neatârnare administrativă și legislativă“, deci autonomia, respingându-se orice amestec al vreunei puteri din afară [...]. Prin Proclamație, egalitatea politică a cetățenilor, libertatea „absolută“ a tiparului și desființarea rangurilor boierești ofereau temeiul social noii construcții a societății. [...] În fruntea statului rămânea, potrivit Proclamației, un domn, dar „responsabil“ și ales pe cinci ani din toate categoriile sociale [...]. Adunarea Legislativă [...] trebuia alcătuită din „reprezentanți ai tuturor stărilor societății“. [...] Era instituită garda națională. O atenție deosebită era dată învățământului, instrucțiunea publică urmând a fi „egală și întreagă pentru tot românul“. (Istoria românilor)

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: Pentru a nu permite pătrunderea tătarilor în Transilvania, regele Ungariei, Ludovic de Anjou a hotărât să înființeze pe versantul estic al Carpaților o marcă, adică o formațiune politico-militară de apărare. În fruntea acestei formațiuni l-a numit pe Dragoș. [...] Fondarea statului independent Moldova este legată de numele voievodului Bogdan. [...] Acesta [...] își arătase nesupunerea față de regele Ungariei, fapt pentru care fusese îndepărtat din demnitatea de voievod al Țării Maramureșului. Era vorba de fapt de o răscoală a unor români în frunte cu Bogdan care se răzvrătiseră împotriva dominației maghiare. [...] Răzvrătiții au fost nevoiți să treacă peste munți, la est de Carpați. [...] Bogdan, probabil cu susținerea românilor din Estul Carpaților, l-a îndepărtat pe Balc, urmașul lui Dragoș, de la putere, forțându-l să plece din Moldova. Ludovic I nu putea accepta ca Moldova să iasă de sub stăpânirea sa. În anul 1364 el a trimis o oaste împotriva lui Bogdan, care a fost înfrântă de acesta, astfel că Moldova ieșea de sub dominație ungară [...]. Moldova începe să participe activ în politica internațională în timpul lui Lațcu (1369-1375) [...] când a apărut pericolul reluării expansiunii maghiare în spațiul est-carpatic sub motivul „readucerii“ populației de aici la [...] catolicism. Pentru a preîntâmpina acest pericol, Lațcu [...] a adresat papei Urban al V-lea rugămintea de a înființa o episcopie catolică în Moldova [...]. Astfel, Siretul, devenit de curând capitală a Moldovei, obținea și statutul de reședință episcopală. [...] Moldova continuă să se afirme în relațiile internaționale din Europa de Est și Sud-Est în timpul lui Petru I Mușat (1375-1391). [...] Evenimentul cel mai important în politica externă a lui Petru I Mușat a fost semnarea [...] Tratatului moldo-polon de la Lemberg (Liov). [...] Pentru Moldova, importanța politică a acestui tratat consta în faptul că Petru I Mușat își asigura astfel protecția Poloniei împotriva vechilor pretenții maghiare la pământurile est-carpatice. [...] Pentru consolidarea țării și recunoașterea ei internațională [...], Petru I Mușat a hotărât să înființeze o mitropolie ortodoxă. (I. Țurcanu, Istoria românilor)

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Regele Mihai I, [...] sub presiune sovietică, la 6 martie 1945, a fost nevoit să accepte formarea unui guvern dominat de comuniști, condus de dr. Petru Groza [...]. După decembrie 1945, [...] supuși unor presiuni din partea occidentalilor, sovieticii au acceptat principiul unei lărgiri a executivului român, destinat să pregătească alegerile din 1946. Pe tot parcursul campaniei electorale, până în noiembrie 1946, comuniștii au utilizat toate mijloacele de intimidare. În urma alegerilor de la sfârșitul lui 1946 [...] partidele democratice (în special Partidul Național Țărănesc) au obținut o mare victorie electorală [...]. Comuniștii au falsificat însă rezultatul alegerilor, fapt care a stârnit protestele partidelor democratice. [...] Guvernul de la București a acordat o mare atenție pregătirii conferinței de pace care urma să aibă loc. Delegația română, condusă de Gheorghe Tătărescu, a ajuns la Paris în 29 iulie 1946 și, în discuțiile purtate, a susținut necesitatea recunoașterii cobeligeranței* României și a anulării prevederilor Arbitrajului de la Viena din august 1940. De asemenea, au fost abordate probleme economice și politice. În urma Tratatului semnat la 10 februarie 1947, României i-a fost recunoscut dreptul asupra întregului teritoriu transilvan. Ea pierdea însă Basarabia și nordul Bucovinei în favoarea Uniunii Sovietice, era obligată să plătească importante despăgubiri de război (în special rușilor) și să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul ei pe termen de 90 de zile, sub pretextul menținerii liniilor de comunicație cu efectivele Armatei Roșii aflate în centrul Europei. În realitate, trupele sovietice au rămas pe teritoriul României până în 1958. [...] După eliminarea fizică a celor mai importanți opozanți politici, un singur om mai rămăsese în calea preluării totale a controlului de către comuniști: regele Mihai. [...] La 30 decembrie 1947, Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej i-au prezentat suveranului, sub formă ultimativă, o cerere de abdicare imediată, pentru el și descendenții săi. Supus presiunii și neavând niciun sprijin, regele Mihai I a abdicat. În aceeași seară, România a fost proclamată republică.” (I. A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

*cobeligeranță – situație a unui stat care participă la război alături de un aliat contra unui inamic comun

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „În Moldova, Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546) a întărit domnia, a limitat imunitățile marii boierimi, [...] a sporit siguranța drumurilor, a ridicat importante edificii de apărare și de închinăciune. Capitala țării și multe cetăți, târguri, curți, biserici și mănăstiri au fost refăcute, mărite, ridicate din temelii [...], dăruite cu averi. Creația culturală a atins apogeul în epoca lui prin acțiunea unică de pictură exterioară la Humor (1535), Moldovița (1537), Arbore (1541) etc. [...] În conflictul izbucnit în Ungaria după bătălia de la Mohács (1526), domnul a luat inițial partea lui Ferdinand de Habsburg. Când a realizat că acesta ar putea dori și Moldova, [Petru] Rareș a trecut de partea lui Ioan Zápolya [...]. Acesta îi recunoștea domnului român stăpânirea asupra vechilor feude Ciceu și Cetatea de Baltă [...], dăruindu-i în plus orașul Bistrița și cetățile Unguraș și Rodna. Ca urmare, în lupta de la Feldioara, din 22 iunie 1529, oștile moldovene [...] înving armatele lui Ferdinand de Habsburg, asigurând succesul adepților lui Zápolya. [...] În 1538, sultanul Suleiman Magnificul se pregătea să lovească în inamicii săi din zona central-sud-est-europeană. [...] O armată de 150.000-200.000 de oameni, condusă de sultanul însuși, s-a îndreptat în vara anului 1538 spre Moldova. În fața ostilității turcilor [...] și tătarilor, a unei părți a boierimii, domnul nu a avut prea multe șanse. În timpul acestei expediții, otomanii au răpit Moldovei cetatea Tighina, cu teritoriul din jur, transformând-o în raia* cu numele de Bender. [...] Pe când Petru Rareș lupta cu tătarii, boierii, epuizați de lupte, au predat țara sultanului, care l-a numit domn pe Ștefan Lăcustă [...], fost ostatic la Poartă [Imperiul Otoman].“ * teritoriu ocupat și administrat direct de autoritățile militare otomane (I.A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Constituția din 1866 se baza pe nevoile societății românești exprimate și în programul de la 1848, în Convenția de la Paris (1858) și în Statutul lui Cuza (1864), având ca model constituția belgiană. Se proclamau unele principii de bază [...], anume «libertățile și drepturile fundamentale ale cetățeanului», «suveranitatea națională», «separarea puterilor în stat», responsabilitatea miniștrilor, sistemul parlamentar bicameral (cu două adunări), monarhia constituțională și ereditară (conducerea țării de către un principe, prin moștenirea tronului și cu respectarea constituției), responsabilitatea monarhului etc. Numele oficial al țării, consemnat în actul fundamental, era România. Suveranul avea mari atribuții în materie executivă (conducerea țării), dar și legislativă (alcătuirea legilor). Puterea legislativă o avea totuși Parlamentul, format din Senat și Camera Deputaților. Camera avea drept de a se conduce singură, de interpelare (deputații îi puteau trage la răspundere pe membrii guvernului) și de anchetă (de a cere cercetări chiar și pentru faptele miniștrilor). Între drepturi și libertăți se regăseau: inviolabilitatea proprietății private (neatingerea de bunurile cuiva), libertatea nestingherită a presei, fără cenzură [...]. În paralel, [...] se creează noi întreprinderi și ramuri industriale. [...] Al. I. Cuza a desființat taxele vamale la export, iar principele Carol I a încheiat în 1875 și 1876 convenții comerciale cu Austro-Ungaria și, respectiv, cu Rusia, înfruntând astfel Turcia [...]. În 1867, se instituie sistemul monetar național și se bat monedele României, leii [...], iar în 1880 ia naștere Banca Națională a României. [...] Progresele economice rapide erau însă împiedicate de suzeranitatea formală a Imperiului Otoman.” (I. A. Pop, Istoria României moderne)

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Anul 1974 a căpătat o importanță simbolică și prin alegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de președinte al noii Republici Socialiste România. […] Astfel, Nicolae Ceaușescu, nu mai era doar secretar general al CC al PCR [Comitetului Central al Partidului Comunist Român] și președinte al Consiliului de Stat, ci și președinte al Republicii Socialiste România […]. Și în ceea ce privește maniera de interacțiune a liderului cu societatea, lucrurile s-au schimbat. Dacă până în acel moment era un lider care și-a câștigat popularitatea și a menținut un contact direct cu cetățenii […], începând din 1974 a devenit un lider care s-a desprins, treptat, de comunicarea directă cu cetățenii și a dezvoltat un cult al personalității. […] Planul de măsuri în educație a fost adoptat în cadrul plenarei Comitetului Central al partidului din 2-3 noiembrie 1976 și publicat și în presă […]. În el se prevedea crearea consiliilor de educație politică și cultură socialistă, ca organisme de partid și de stat. Rolul era de a coordona întreaga activitate de «educație politică și răspândirea științei». […] O altă măsură luată în domeniul educației, de această dată, a fost crearea organizației «Șoimii patriei», pentru copiii cu vârsta între 4 și 7 ani. […] În clasele V-VIII s-a introdus o dată la două săptămâni cursul de informare politică, iar în clasa a VII-a elevii aveau un curs de educație cetățenească și unul denumit «Constituția RSR. Noțiuni de stat și de drept». În licee, indiferent de profil, au fost introduse cursuri precum: «Informare politică», «Cunoștințe economice», «Cunoștințe social-politice», «Istoria contemporană a României și a mișcării muncitorești, democratice și revoluționare, a Partidului Comunist Român». În facultăți au apărut cursuri precum economie politică, socialism științific, sociologia educației, probleme fundamentale ale istoriei patriei și Partidului Comunist Român.” (C. Preutu, Propagandă politică în România Socialistă)

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „La data izbucnirii Primului Război Mondial, [...] opinia publică românească [...] cu gândul la eliberarea națională a românilor din provinciile aflate sub stăpânire austro-ungară [...] - Transilvania, Banat, Bucovina - avea să opteze pentru intrarea în război alături de puterile Antantei (Franța, Rusia, Anglia), împotriva alianței Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria; apoi Bulgaria și Turcia). [...] În 1914, șeful guvernului, I. I.C. Brătianu, ca și alți lideri politici, au susținut cu hotărâre neutralitatea [...]. S-a desfășurat în timpul neutralității [...] o amplă dezbatere publică menită să lămurească dilema intrării României în război, alături de o alianță sau alta, în cele din urmă opțiunea marii majorități a opiniei publice înclinând balanța în favoarea intrării României în război alături de puterile Antantei, împotriva Puterilor Centrale. [...] Pe baza tratatului încheiat cu Antanta, un nou Consiliu de Coroană, convocat la 14 august 1916, a hotărât, în sfârșit, intrarea imediată a României în război. [...] Armata română - în noaptea de 14/15 august 1916 - a intrat în Transilvania [...]. Succesul a fost de scurtă durată, fiindcă [...] armata română, neajutată la timp de aliați, este obligată să se retragă, în fața trupelor germane și austro-ungare. Retragerea la sud de Carpați s-a făcut în urma unor bătălii [...] cu grele pierderi umane, cu deosebire pe Valea Jiului. [...] În același timp, România era atacată de inamic și pe frontul de sud, de către trupele germane, conduse de generalul Mackensen, cărora se alăturau trupele bulgare și turcești, în condițiile în care aliații nu-și îndepliniseră angajamentul de a acoperi sudul României cu ofensiva lor. Astfel, în decembrie 1916, Capitala era ocupată, o bună parte a teritoriului național intrând sub ocupația militară a Puterilor Centrale. De la această dată, armata română și, odată cu ea, autoritățile și principalele instituții ale statului, se retrag în Moldova. [...] Seria marilor bătălii victorioase din lunile iulie-august 1917 a început cu cea de la Mărăști [...]; a continuat cu celebra bătălie de la Mărășești, cea mai de seamă victorie românească în timpul Primului Război Mondial [...]. Concomitent cu cea din urmă s-a desfășurat și bătălia de la Oituz, înaintarea inamicului pe valea Trotușului, de asemenea, fiind oprită.” (N. Isar, Istoria modernă a românilor, 1774/1784-1919)

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Turcii au ocupat Bucureștii, au transformat mănăstirea Radu-Vodă în moschee, au ocupat Târgoviștea [...]. În octombrie 1595 a venit dinspre Transilvania Sigismund Báthory cu 22 000 de secui, 15 000 de oșteni dați de nobili și de orașe, plus 63 de tunuri. Din Moldova, Ștefan Răzvan aduce 3 000 de oameni și 22 de tunuri. În 1595, cele două capitale au fost eliberate, iar turcii au fost urmăriți până la Giurgiu. În lupta de aici, cei care nu apucaseră să treacă fluviul au fost învinși [...]. Până la urmă, Mihai [Viteazul], cu ajutorul aliaților săi, a dejucat planul de supunere a țărilor române. [...] Mihai [Viteazul] trimite o nouă solie la împăratul habsburgic [Rudolf al II-lea], căruia îi cere să ia sub protecție Țara Românească [...]. În iunie 1598, la Mănăstirea Dealu, s-a încheiat Tratatul: Mihai [Viteazul] primea lunar bani pentru 5 000 de soldați și, eventual, încă pentru atâția, plus armament și muniție; domnul trebuia să-i îndepărteze pe otomani «din Transilvania, Țara Românească și din părțile Ungariei»; în împrejurări grele, împăratul și fratele său [...] aveau să trimită și oști din Transilvania și din alte locuri; Mihai [Viteazul] trebuia să trimită și el oști, la nevoie, în Ungaria, dacă turcii ar declanșa acolo ofensiva; domnul recunoștea suzeranitatea împăratului, fără a plăti tribut [...]; împăratul recunoștea domnia ereditară în familia lui Mihai [Viteazul] și toate drepturile și hotarele țării. [...] Aflând de tratat, turcii au trecut la represalii și au încercat înlocuirea domnului [...]. În iulie 1599, Mihai [Viteazul] trimitea solie lui Rudolf al II-lea, care își dădea aprobarea la planul propus. [...] Conform planului, Mihai [Viteazul] urma să atace Transilvania, luând Ardealul în numele împăratului. Ca urmare, domnul a trecut munții cu oaste [...]. Lupta s-a dat la Șelimbăr, la 18/28 octombrie 1599, cu forțe aproximativ egale. Oastea Țării Românești a învins, iar alaiul lui Mihai [Viteazul] s-a îndreptat spre capitală. [...] Mihai [Viteazul] a fost numit de Dietă principe sau conducător al Transilvaniei. El a informat Poarta [Imperiul Otoman] despre luarea Transilvaniei și a primit confirmarea domniei.” (I.A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Pe fondul crizei Imperiului Otoman, Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, s-a încumetat să adere la Liga Sfântă [...]. La alianță au mai aderat Spania, Veneția, Statul Papal (inițiatorul formal al tuturor alianțelor creștine), ducatele Mantova, Toscana și Ferrara, precum și Transilvania, Țara Românească și Moldova. [...] În august 1594, răspundea și Moldova chemărilor occidentale [...]. Mihai Viteazul își oferă și el serviciile de partea Ligii Sfinte [...] și încearcă să-și coordoneze acțiunile cu cele ale Transilvaniei și Moldovei. [...] Domnul Țării Românești, Mihai Viteazul, nu era dispus la prea multe compromisuri, deși în 1595 boierii săi au semnat la Alba Iulia un Tratat [...]. Prin Tratat, [...] taxele locuitorilor Țării Românești și veniturile voievodului acesteia urmau să fie fixate de către dieta Transilvaniei. Mihai Viteazul nu mai avea practic autoritate asupra propriilor boieri, nu-i mai putea condamna la moarte fără aprobarea lui Sigismund [Báthory] și nu putea încheia niciun tratat internațional fără învoirea acestuia. [...] Aplicarea acestui acord s-a făcut însă, până la urmă, în termenii voiți și impuși de Mihai Viteazul [...]. În plus, o clauză [...] a Tratatului de la Alba Iulia este în favoarea Țării Românești, în sensul că Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei era reașezată oficial sub jurisdicția Mitropoliei Țării Românești [...]. În 1596, domnul de la București obținea aprobarea de a întemeia pe dealul de lângă cetatea Albei [...] o mănăstire ortodoxă românească, cu călugări din Țara Românească și Moldova. Ea va deveni sediul scaunului mitropolitan al Transilvaniei. În prim plan se afla însă pericolul otoman [...]. Cu ajutoare din Transilvania și Moldova, dar mai ales cu propriile forțe din țară și cu mercenari din Balcani [...], Mihai Viteazul avea să obțină victorii strălucite împotriva turcilor, atât la nord cât și la sud de Dunăre. Oștile ardelene [...] sunt menționate în surse, alături de cele ale domnului român, în luptele cu turcii din anii 1594-1595. Prin victoriile obținute, Mihai Viteazul a ferit Țara Românească de perspectiva ocupării ei de către Imperiul Otoman [...]." (I. A. Pop, T. Nägler, M. András, Istoria Transilvaniei)

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „ În august 1857, la Osborne, Napoleon al III-lea și regina Victoria au acceptat un compromis în problema românească: Franța renunța să mai susțină unirea deplină a Principatelor sub un prinț străin, iar Anglia și-a dat acordul pentru anularea alegerilor falsificate din Moldova și organizarea altora noi. [...] În luna octombrie 1857, s-au deschis la București și Iași cele două Adunări ad-hoc, care [...] aveau însă prerogative limitate. Ele au fost create de marile puteri doar pentru a afla opinia poporului român față de unire. Totuși, Adunările ad-hoc au votat cu entuziasm declarații de unire a Moldovei cu Țara Românească, avansând și numele viitorului stat suveran (România), precum și dorința de instaurare a unei monarhii ereditare străine. [...] După negocieri și compromisuri, [...] în 1858, a fost semnată Convenția de la Paris [...]. Convenția prevedea că noul stat se va numi Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, va avea doi domni pământeni, două capitale, două guverne și două foruri legislative distincte. [...] Armatele celor două țări erau puse sub comandă unică, iar la Focșani se înființau o Comisie Centrală și o Înaltă Curte de Casație care să elaboreze legi comune, să conducă în viitor la o uniformizare legislativă și administrativă. Convenția nu interzicea în mod expres unirea deplină, lăsând pe seama poporului român să găsească soluția cea mai potrivită. [...] În conformitate cu prevederile Convenției de la Paris, în Principate au fost constituite comisii provizorii [...] având sarcina de a asigura formarea adunărilor elective, care urmau să desemneze cei doi domnitori. [...] La Iași, capitala Moldovei, a fost ales domnitor Al. I. Cuza, cu unanimitatea deputaților prezenți. [...] La București, [...] ideea alegerii aceluiași domnitor – și ca urmare a lipsei de precizie a Convenției de la Paris, care nu interzicea explicit alegerea aceleiași persoane ca domnitor în cele două Principate – a căpătat susținere [...]. Urmarea a fost alegerea lui Al. I. Cuza cu unanimitate de voturi.” (I. Bolovan, I. A, Pop, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Înfrângerea turcilor la Viena în 1683 deschide o nouă pagină în istoria Principatelor. […] Domnia lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) în Țara Românească ilustrează încercarea de recâștigare a independenței prin apropierea de Imperiul Habsburgic […]. Tratativele cu Imperiul Habsburgic reprezintă […] o etapă semnificativă în tendințele de schimbare a statutului internațional al Țării Românești prin înlăturarea suzeranității Imperiului Otoman. Domnia lui Șerban Cantacuzino […] a favorizat manifestări politice spre întărirea puterii centrale prin mijloace absolutiste. Șerban Cantacuzino a înțeles, […] în condițiile afirmării competiției pentru stăpânirea Țărilor Române, necesitatea consolidării puterii centrale prin stăvilirea atotputerniciei marii boierimi. Programul politic al lui Șerban Cantacuzino a urmărit suprimarea luptelor între partidele boierești și realizarea stabilității interne. Domnul a căutat […] să pună ordine în administrația statului, […] în viața economică și să intensifice comerțul cu alte state, pentru a consolida baza materială a domniei. Programul său politic prevedea atât domnia ereditară în familia Cantacuzino, în Țara Românească și în Moldova, cât și un stat autoritar, în care puterea avea să fie exercitată printr-un domn «autocrat». Refacerea autorității domnești a impus măsuri represive împotriva marii boierimi […]. În politica externă Șerban Cantacuzino se îndreaptă, încă de la asediul Vienei, spre legături cu Imperiul Habsburgic […]. Orientarea spre Habsburgi a fost echilibrată însă de raporturile stabilite cu Polonia și Rusia, ca o măsură de contracarare a expansionismului imperial […]. Planurile sale politice se îndreptau spre ideea unei răscoale generale antiotomane în Peninsula Balcanică, prin atragerea bulgarilor și sârbilor, și vizau chiar mai departe, la stăpânirea Constantinopolului.” (M.Bărbulescu, D.Deletant, K.Hitchins, Ș.Papacostea, P.Teodor, Istoria României) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Într-o diplomă de la 1324 a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, este menționat un mare voievod, pe nume Basarab, care avea reședința la Argeș. [...] Relațiile lui Carol Robert cu Basarab nu erau însă foarte bune. Sursele din epocă [...] sugerează că neînțelegerile ar fi fost generate de pretențiile unor oameni apropiați ai regelui la anumite teritorii de la sud de Carpați. Se pare totuși că principala cauză a neînțelegerilor a fost situația dărilor care erau extrem de importante pentru rege. Către anul 1330, cele două părți au ajuns la un conflict armat. Oastea maghiară condusă de rege a coborât, în septembrie 1330, spre Severin, a traversat Oltenia, apropiindu-se de Argeș. Voievodul Țării Românești i-a propus regelui pace, oferindu-se să facă unele cedări importante. Basarab a declarat că era dispus să cedeze Ungariei Severinul, să trimită un fiu ca ostatic și să plătească o despăgubire de război [...]. Carol Robert nu a acceptat condițiile de pace. Reluarea operațiunilor militare împotriva lui Basarab nu i-a adus însă niciun succes. [...] În cele din urmă, în noiembrie, regele a trebuit să renunțe și să se retragă spre Transilvania. [...] În Cronica pictată de la Viena se povestește că, în momentul în care se retrăgea pe o vale foarte îngustă, oastea Ungariei a fost atacată, din toate părțile, de către o mulțime înarmată de români. [...] Lupta a avut loc între 9-12 noiembrie 1330 și este cunoscută cu numele de bătălia de la Posada. [...] Românii au luat un număr mare de prizonieri, au capturat multe arme, muniții și cantități mari de diferite bunuri: bani în aur și argint, vase scumpe, cai. Bătălia de la Posada a însemnat mai mult decât o victorie militară a românilor asupra oștii ungurești. Acea bătălie marchează afirmarea statalității românești de sine stătătoare. Voievodul Basarab, până atunci vasal al regelui Ungariei, devine în acel moment întemeietorul statului independent Țara Românească. De la acea dată își are începutul dinastia domnitoare muntenească a Basarabilor, numită așa după fondatorul ei.” (I. Țurcan, Istoria ilustrată a românilor) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „În persoana [...] lui Dimitrie Cantemir (1710-1711), Poarta [Imperiul Otoman] spera să fi găsit un domn potrivit cu noile vremuri. Imediat după ocuparea tronului Moldovei, Dimitrie Cantemir a încercat să pună capăt luptelor dintre grupările boierești [...], a înnoit Sfatul Domnesc, în care a introdus persoane care-i împărtășeau opiniile. [...] Deciziile luate în Sfatul Domnesc au fost, în general, favorabile micii boierimi; marea boierime i s-a arătat ostilă. [...] Pe plan extern, [...] Dimitrie Cantemir s-a îndreptat către Rusia lui Petru cel Mare. [...] Tratativele moldo-ruse s-au încheiat în aprilie 1711 prin Tratatul de la Luțk. Prevederile acestuia, cuprinse în 16 articole, reglementau viitorul statut al țării față de Rusia și pe acela al domnului față de boieri. Moldova urma să se alăture luptei antiotomane, iar în orașele și cetățile moldovene urmau să fie instalate trupe rusești; țara era pusă sub protecția țarului, domnia urmând a deveni ereditară în familia Cantemireștilor. [...] Tratatul a fost păstrat secret până la declanșarea operațiunilor de război, din mai 1711 [...]. Trupele rusești, inferioare numeric celor turcești, [...] au trecut prin mari dificultăți. Țarul a fost nevoit să inițieze tratative de pace cu turcii. Acestea au fost finalizate la 23 iulie 1711 [...]. Ca urmare, trupele țariste și-au început retragerea din Moldova. Alături de ele a părăsit țara și Dimitrie Cantemir [...]. Regimul fanariot a fost inaugurat după înfrângerea armatelor țarului Petru I și a domnului moldovean la Stănilești (1711) [...]. Turcii l-au instalat în fruntea Moldovei pe Nicolae Mavrocordat (1711-1715). Același domn avea să deschidă seria «domniilor fanariote» și în Țara Românească. [...] Învestirea și numirea domnului de către sultan evidențiază degradarea statutului domniei față de secolele anterioare, integrarea sa în sistemul administrativ otoman. [...] În «veacul fanariot», domnia a fost extrem de instabilă [...], în general, domniile au fost scurte, de unul sau cel mult doi ani.” (I. A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „În anul 1873, […] problema proclamării independenței României, vizată de principele Carol I și unii miniștri, a constituit obiectivul guvernului, a cărui majoritate, invocând contextul extern nefavorabil, consideră nepotrivită punerea imediată în practică a unui asemenea proiect. Majoritatea membrilor guvernului […] erau adepții intensificării negocierilor diplomatice în vederea obținerii independenței […]. Redeschiderea «crizei orientale» în 1875, eveniment datorat de data aceasta acțiunii popoarelor mici din sudul Dunării și nu, ca în trecut, disputei dintre marile puteri pentru dominație în această parte a Europei, va pune statul român într-o situație deosebit de complexă. Preocuparea principală a politicii externe românești în prima fază a crizei va fi evitarea «prinderii» teritoriului României în conflict. […] Toate propunerile de cooperare militară româno-ruse, făcute de Carol I, I. C. Brătianu sau M. Kogălniceanu, au fost respinse de țarul Rusiei, Alexandru al II-lea, și cancelarul Gorceakov până în iulie 1877. Din cauza informațiilor eronate în legătură cu starea militară a Turciei, […] Rusia n-a dorit o cooperare militară cu România, considerând că totul se va limita la o simplă plimbare în Balcani. […] Această poziție rigidă […] față de România s-a menținut până în iulie 1877, respectiv până în momentul crizei de pe frontul de la Plevna. […] Imprecizia informațiilor în privința forțelor otomane concentrate la Plevna au adus după sine două grele înfrângeri pentru trupele rusești […], iar comandamentul rusesc, prin intermediul marelui duce Nicolae, a lansat un disperat apel pentru intrarea imediată în acțiune a armatei române. Prezența armatei române în război devenise necesară […] când primele succese înregistrate de otomani împotriva rușilor la Plevna, în iulie 1877, au dezvăluit […] gravele consecințe ce puteau decurge de aici.” (V. Russu, Studii de Istorie modernă) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Pentru a marca venirea la putere a primului guvern comunist, la 6 martie 1948 a fost publicată Constituția Republicii Populare Române, aprobată în unanimitate de Adunarea Națională la 13 aprilie 1948. Ea prevedea că «întreaga putere în stat vine de la popor și aparține poporului», prin Marea Adunare și prin consiliile populare. Marea Adunare Națională era «organul suprem al autorității de stat», emitea legi, declara război și încheia pace. Prezidiul și Consiliul de Miniștri erau responsabile numai în fața Marii Adunări Naționale. [...] Prima decizie majoră a Marii Adunări Naționale a fost naționalizarea industriei, transportului, asigurărilor și sistemului bancar la 11 iunie 1948. Având drept scop lipsirea opoziției politice de sprijin economic, dar mai ales concentrarea resurselor economice în mâinile Partidului Comunist Român, naționalizarea fusese pregătită din vreme. Încă de la preluarea controlului asupra Ministerului Industriilor, din decembrie 1945, prin intermediul comisiilor de refacere economică și al recensământului concentrării întreprinderilor, Partidul Comunist Român a ținut să aibă o imagine completă asupra economiei românești. Mai mult, încă de la 28 decembrie 1946, [...] Banca Națională a României a fost naționalizată, instaurându-se proprietatea și controlul direct al statului asupra tuturor instituțiilor naționale de credit. [...] În august 1948 a venit și rândul învățământului. Toate școlile administrate de culte, precum și cele aflate în proprietatea statelor străine au fost închise [...]. Reforma radicală a instituțiilor de învățământ a însemnat și epurarea drastică a corpului profesoral, mai ales a celui universitar. Începând cu anul 1948, sute de intelectuali, mai cu seamă, specialiști ai științelor umaniste, au fost înlăturați din învățământ, pentru ca apoi să li se însceneze o serie de procese.” (I. A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „România a dus [...] negocieri cu Serbia și Grecia în vederea unei alianțe împotriva Imperiului Otoman. Relațiile cu Serbia erau deosebit de strânse, datorită uriașului spirit de independență din ambele țări. [...] Carol I și prințul Serbiei [...] au fost de acord, în 1867, să colaboreze, și un tratat de alianță, ce prevedea o acțiune militară comună în vederea înlăturării suzeranității Imperiului Otoman, a fost semnat [...] în 1868. [...] Guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu s-a orientat din ce în ce mai mult spre Austria [...]. Discuțiile [...] privitoare la un acord comercial cuprinzător, care se tergiversau încă din perioada imediat următoare venirii lui Carol I la tronul statului român, se accelerau acum întrucât ambele părți îi recunoșteau avantajele. [...] Tratatul a fost semnat în 1875 și [...] prevedea dezvoltarea comerțului între cele două țări [...], dar avantajele economice reveneau clar Austro-Ungariei, dat fiind că acesteia i se acordaseră cele mai scăzute tarife posibile la aproape toate mărfurile [...]. În schimb, României i se permitea să exporte în Austro-Ungaria, fără taxe vamale, grâne și alte produse [...]. România a urmărit și stabilirea unor relații [...] cu Rusia. În 1874 ea a stabilit o agenție diplomatică la Sankt Petersburg, iar în 1875 au început negocierile pentru un tratat comercial. [...] Românii căutau un sprijin în plus pentru independența lor, în timp ce rușii doreau să contrabalanseze prezența crescândă a Austriei în România. Cu toate că în august era deja pregătit un proiect, negociatorii ruși ezitau să-l semneze [...], ca să nu-i ofenseze pe turci [...]. Criza [...] din 1875, și conștiința că Serbia și Muntenegru ar putea intra în război împotriva Imperiului Otoman și că Rusia ar fi atunci nevoită să trimită sprijin prin România, i-a convins până la urmă pe ruși să accepte condițiile românești. Tratatul [comercial] a fost semnat în martie 1876 și ratificat în octombrie 1876. [...] Astfel, o a doua Mare Putere a recunoscut, în decurs de un an, dreptul României de a încheia acorduri internaționale fără consimțământul guvernului otoman, iar conducătorii politici români erau convinși că reușiseră să capteze bunăvoința Rusiei.” (K. Hitchins, România 1866-1947) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „În vara și toamna anului 1945, Partidul Comunist s-a consolidat, pe măsură ce lupta politică s-a intensificat. Liderii comuniști și-au îndreptat atenția spre crearea unui partid disciplinat, iar la 16 octombrie 1945, au organizat prima conferință națională a partidului. Delegații au ales un Comitet Central și un Birou Politic, alcătuite din Gheorghiu-Dej ca secretar general alături de Ana Pauker și Teohari Georgescu, ministrul de interne, ca secretari. [...] La jumătatea lunii octombrie 1946, guvernul a stabilit [...] ca alegerile să aibă loc la 19 noiembrie [...]. Atât Blocul Partidelor Democratice, dominat de comuniști, cât și național-țărăniștii, care se aflau în fruntea opoziției, au considerat alegerile bătălia decisivă în lupta pentru putere. Partidul Comunist încredințase Ministerului de Interne condus de comuniști misiunea organizării alegerilor. Un uriaș aparat administrativ a fost mobilizat de comuniști pentru a-i promova pe candidații Blocului și a împiedica opoziția să desfășoare o campanie eficientă. [...] Alegerile din 19 noiembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă. Guvernul urma să anunțe rezultatele în ziua următoare [...], dar a existat o întârziere de 48 de ore. Acestea indicau o victorie covârșitoare a Blocului Partidelor Democratice cu circa 70% din voturi [...] însă dovezile descoperite după 1989 arată că a fost exact invers și că național-țărăniștii obținuseră o victorie răsunătoare. Se pare că, atunci când au conștientizat proporțiile înfrângerii lor [...], liderii comuniști au suspendat raportarea numărătorilor și le-au transmis instrucțiuni tuturor prefecților să «revizuiască» cifrele în sensul unei victorii a Blocului Partidelor Democratice. [...] Noul guvern, care își preluase atribuțiile la 1 decembrie 1946, cu P. Groza din nou prim-ministru, era dominat de comuniști. Guvernul se confrunta cu sarcini descurajante. Una dintre cele mai presante era refacerea după război, deoarece agricultura, industria și întreaga infrastructură economică suferiseră daune majore. [...] Despăgubirile de război, care includeau alimente, materii prime de tot felul și confiscări sovietice de echipament industrial, au secătuit țara de resurse. Guvernul sovietic era de asemenea hotărât să monopolizeze producția internă și comerțul extern românesc [...].” (K. Hitchins, Scurtă istorie a României)

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Expresie a regimului fanariot instituit de Poartă [Imperiul otoman] în Principate [...], instituția domniei trebuia să asigure nu numai îndeplinirea funcțiilor statului, cât mai ales să vegheze la menținerea celor două țări [Moldova și Țara Românească] în strânsă dependență de Imperiul otoman [...]. De obicei, domniile erau acordate pe trei ani, putând fi reconfirmate de sultan, prin plata mucarerului (taxă de reînvestire). Doar în două cazuri cei numiți au rezidat, datorită unor împrejurări deosebite, 11 ani: Nicolae Mavrocordat în Muntenia (1719-1730) [...] și Mihai Racoviță în Moldova (1715-1726). [...] Sfatul domnesc a continuat să fie [...] principala instituție a statului în sprijinul domniei, în privința organizării și conducerii vieții interne, în probleme financiare, judecătorești, administrative [...]. Alcătuit cu deosebire din boieri autohtoni, ca și din dregători străini, dintre rudele și apropiații principilor fanarioți, ei erau numiți de către aceștia în diferitele demnități. [...] Pe măsură ce reformele fanariote îngustau simțitor privilegiile boierimii, se intensifica opoziția față de [...] reprezentanții Porții. [...] Cu prilejul tratativelor de pace purtate la Focșani între ruși și turci cu medierea Imperiului habsburgic și a Prusiei, în 1772, o serie de boieri munteni [...] s-au adresat [...] delegaților puterilor creștine prin memorii identice. În cuprinsul celui înaintat către reprezentantul Curții din Viena [...] boierii reclamau, la încheierea păcii, unirea și independența Țărilor Române sub un principe pământean [...] și funcționarea noului stat [...] sub protecția colectivă a Rusiei, Imperiului habsburgic și a Prusiei. [...] În cursul noului război austro-ruso-turc din 1787-1791, Divanul Țării Românești prezintă cercurilor conducătoare din Viena și Sankt Petersburg, în mai 1790, [...] un memoriu prin care se solicita desființarea raialelor Turnu, Giurgiu și Brăila, stabilirea hotarului între Țara Românească și Imperiul Otoman pe linia neîntreruptă a Dunării, înlăturarea domnilor fanarioți și înlocuirea lor prin pământeni, libertatea exportului de vite, neutralitate și neatârnare politică sub garanția Rusiei și a Imperiului habsburgic; acest memoriu a fost înaintat și delegaților Congresului de pace de la Șiștov [1791] [...], dar fără urmări.“ (Istoria românilor) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Rușii au acceptat încheierea unui armistițiu cu România, semnat la Moscova, abia la 12 septembrie 1944. S-a numit «Convenția de armistițiu între România și Națiunile Unite» [...]: România era socotită un stat învins și nu unul care a ieșit de bunăvoie din lupta contra aliaților; țara era obligată să întrețină o armată sovietică de ocupație [...]; uriașe despăgubiri de război trebuiau plătite URSS, vreme de două decenii, ca preț al daunelor produse de armata română pe frontul de răsărit, al reluării în 1941 a ținuturilor ocupate de ruși în 1940 etc.; granița între România și URSS s-a fixat pe Prut, Basarabia, Herța și nordul Bucovinei fiind din nou ocupate; în schimb, s-a anulat dictatul de la Viena, Transilvania cedată în 1940 trecând sub administrația provizorie a Armatei Roșii; România trebuia să participe la lupta contra Germaniei cu 12 divizii. [...] După 23 august 1944 s-au format unele guverne din militari și specialiști, conduse de generalii Constantin Sănătescu și Nicolae Rădescu. În ele, sub amenințarea sovietică, au fost treptat introduse elemente comuniste [...]. În august 1944, [...] Partidul Comunist Român avea câteva sute de membri, pentru ca în 1947 numărul lor să fie deja de circa 800 000. [...] Ei erau, totuși, o minoritate în cadrul națiunii române. Restul era compensat de trupele sovietice. Astfel, regele Mihai I a fost obligat la 6 martie 1945 să-l accepte în fruntea guvernului controlat de comuniști pe dr. Petru Groza [...]. Două gesturi ale guvernului Petru Groza păreau să-i câștige, măcar în parte, încrederea opiniei publice, a populației sărace, anume preluarea oficială de către autoritățile române (de la ruși) a controlului asupra nordului Transilvaniei și înfăptuirea unei reforme agrare [...]. Pe de altă parte însă, guvernul Petru Groza, impus de sovietici, a oprit libertatea presei, a «curățat» aparatul de stat de elemente «burgheze», a organizat lagăre de deținuți politici [...]. Regele Mihai I, în colaborare cu guvernele SUA și Angliei, a luat măsuri de protest și a intrat chiar într-o «grevă regală», după august 1945, refuzând să semneze decretele și legile.” (I. A. Pop, Scurtă istorie a românilor)

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Numeroase legi: o nouă constituție, intitulată prudent, Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris care sporește prerogativele domnitorului, o nouă lege electorală […], Legea rurală, crearea Camerelor de Comerț, promulgarea Codului Civil și a Codului Penal […], organizarea armatei, a învățământului, a bisericii, crearea Curții de Conturi […], înființarea Universităților din Iași și București […] vor face din scurta domnie a lui Al. I. Cuza, din 1859-1866, perioada cu cea mai mare densitate de reforme din istoria modernă a României. […] Pe plan intern poziția lui Al. I. Cuza se deteriorează, împotriva sa formându-se așa numita monstruoasă coaliție, o alianță a tuturor nemulțumiților. A acelora […] care îl acuzau de o conduită prea moderată, cum erau liberalii radicali, a conservatorilor moldoveni nemulțumiți și de […] pierderea importanței orașului Iași […] și a acelora care acuzau dezordinea din finanțe și de la sate […]. La 11 februarie 1866, Cuza e nevoit să părăsească domnia. […] Locotenența domnească, organism administrativ politic creat pentru a ține locul domnitorului Al. I. Cuza detronat, îl trimite în Occident pe I. C. Brătianu […]. Inițial se propune candidatura lui Filip de Flandra […], dar acesta refuză să preia conducerea statului. Atunci este descoperit Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. […] Când I. C. Brătianu îi face oferta tronului României, […] Carol acceptă. […] Un plebiscit* îl alege cu 685 000 de voturi, contra fiind 224 de voturi. Și, la 10 mai 1866, Parlamentul român îl proclamă principe, sub numele de Carol I. Prin alegerea unui principe străin, românii voiau să înlăture certurile interne pentru domnie, și, în același timp, să-și consolideze statul abia constituit, amenințat cu dezmembrarea de imperiile vecine. Mai sperau că un principe străin, prin prestigiul și sprijinul familiei din care provenea, va înlesni dobândirea deplinei independențe de către statul român, aflat încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman.” (I. Bulei, O istorie a românilor) *plebiscit - referendum

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „La 27 martie 1848, în prezența a 1000 de persoane s-au luat în dezbatere «îmbunătățirile necesare țării». Adunarea [...] și-a ales un președinte [...] care a condus discuțiile ce au constat, în principal, din discursurile liderilor mișcării revoluționare din Moldova: Lascăr Rosetti, Vasile Ghica, Alexandru Ioan Cuza [...]. Cei reuniți la 27 martie 1848 la Iași au hotărât să aleagă o comisie, a cărei misiune era să redacteze un program de revendicări. Comisia, formată din 16 membri [...], s-a reunit la 28 martie [...] și a redactat documentul așteptat. El se intitula Petiție-proclamațiune și cuprindea 35 de puncte. [...] În ziua de 29 martie 1848, o delegație a conducătorilor mișcării a prezentat Petiția-Proclamațiune lui Mihail Sturdza. Cu aceeași abilitate demonstrată anterior, Sturdza a primit petiția, lăsând să se înțeleagă că acceptă unele prevederi și că le respinge pe altele [...]. În aceeași zi [...], domnitorul Mihail Sturdza a declanșat represiunea [...]. Urmarea cea mai importantă a celor petrecute în martie 1848, în Moldova, a constat în participarea liderilor acțiunii la evenimentele din Transilvania și Bucovina [...]. Un nou program al revoluționarilor moldoveni, a fost redactat la Brașov, la 12/24 mai 1848, sub titlul Prințipiile noastre pentru reformarea patriei [...]. Acest document specifica [...] scopurile esențiale ale mișcării naționale românești în vederea modernizării: desființarea oricăror obligații ale sătenilor către proprietarii de moșii, împroprietărirea sătenilor fără răscumpărare, lichidarea privilegiilor și deplina egalitate a cetățenilor în toate drepturile politice, organizarea instituțiilor țării pe principiile libertății, egalității și frățietății, «unirea Moldovei și a Țării Românești într-un singur stat neatârnat». Revoluționarii moldoveni, care au organizat mai târziu, la Cernăuți, un Comitet executiv de acțiune, l-au desemnat pe Mihail Kogălniceanu să redacteze, în numele lor, un nou program, intitulat Dorințele partidei naționale în Moldova [...] și apărut la sfârșitul lui august 1848. Acesta [...] stabilea că Unirea Principatelor era cea mai importantă: ea era «cheia boltei, fără care s-ar prăbuși tot edificiul național».” (S. L. Damean, I. Oncescu, O istorie a românilor de la Tudor Vladimirescu la Marea Unire 1821-1918) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949 a hotărât «transformarea socialistă a agriculturii», ceea ce însemna colectivizarea ei. [...] Către sfârșitul anului existau 56 de gospodării colective, dar numărul lor creștea încet și țăranii nu arătau entuziasm în a se înscrie, fapt ce făcea ca apelul la violență să fie inevitabil. După declanșarea colectivizării, circa 80 000 de țărani au fost aruncați în închisoare. Țara a devenit o imensă sală de tribunal, circa 30 000 de țărani fiind judecați public pentru sabotarea eforturilor de colectivizare. Colectivizarea a luat oficial sfârșit abia în 1962, când 60% din terenul arabil al țării a intrat în proprietatea gospodăriilor colective și circa 30% în cea a gospodăriilor de stat. Proprietatea personală s-a menținut în regiunile unde organizarea socialistă a agriculturii, pe suprafețe mari, a fost imposibilă. [...] O altă noutate pentru România a constituit-o introducerea muncii forțate la proporții industriale. [...] La 25 mai 1949, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a decis construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră. Obiectivele economice care au stat la baza acestui proiect au fost îndoielnice. [...] Înainte de toate, proiectul a servit ca un spațiu ideal pentru lagărele de muncă forțată, în care au fost internați toți «dușmanii regimului» [...]. La începutul anilor 1950 erau internate în diverse lagăre de muncă 80 000 de persoane, dintre care 40 000 la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru care lucrau opt lagăre și 20 000 de muncitori voluntari. [...] În toamna anului 1952 a fost adoptată noua Constituție a Republicii Populare Române, în care se afirma că aceasta luase ființă «ca rezultat al victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german și al eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică». R. P. Română era declarată «un stat al oamenilor muncii de la orașe și sate» și [...] se preciza că Partidul Muncitoresc Român este «forța conducătoare a organizațiilor muncii, precum și a organelor și instituțiilor de stat».“ (I. A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova)

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Ștefan cel Mare a încercat inițial să aibă relații bune cu toți vecinii [...]. Cu Ungaria, raporturile au ajuns încordate, mai ales după reluarea Chiliei de către moldoveni, în 1465. [...] În 1467, spre iarnă, regele Ungariei însuși, în fruntea unei oști, l-a atacat pe Ștefan cel Mare, considerat «vasal necredincios». Rezultatul a fost însă defavorabil, căci în lupta de la Baia (1467) oastea ungară a fost învinsă de români [...]. Moldova era presată tot mai tare [de Imperiul Otoman] să cedeze Chilia [...] și Cetatea Albă. În aceste împrejurări, domnul Moldovei, Ștefan cel Mare, a rupt legăturile cu Poarta [Imperiul Otoman], a refuzat plata tributului și cedarea cetăților pontice [Chilia și Cetatea Albă]. [...] Drept urmare, sultanul a trimis în Moldova peste 100 000 de oameni [...]. Ștefan cel Mare [...] obține o însemnată victorie împotriva otomanilor, la Vaslui (Podul Înalt), în 10 ianuarie 1475. [...] În anul următor, domnul român s-a aflat singur înaintea sultanului [...] venit cu o oaste impresionantă [...] la Războieni (Valea Albă), în 26 iulie 1476, unde «au biruit păgânii pe creștini». [...] În 1484, sultanul avea să ocupe cele două importante cetăți [...]. După un scurt conflict armat cu Polonia, domnul Moldovei a recunoscut suzeranitatea regelui polon Cazimir al IV-lea, prin tratatul din 1459. [...] Tratatele moldo-polone au fost periodic înnoite, fiindcă Ștefan cel Mare a avut nevoie decenii întregi de sprijin contra turcilor. [...] Pe tronul Poloniei a ajuns Ioan Albert, care la 1497 intra în Moldova în fruntea unei oștiri de 100 000 de oameni [...]. Ștefan [cel Mare] strânge o armată de 40 000 de oșteni, ajutată de 2 000 de turci, de trupe muntene și transilvane. [...] Armata polonă a fost așteptată, în [...] 1497, la Codrii Cosminului (Dumbrava Roșie), unde a fost învinsă. [...] În urma unei expediții moldovenești în Polonia, în 1499 s-a încheiat un tratat moldo-polon, definitivat la Hârlău, în care cele două țări apar drept parteneri egali.” (I. A. Pop, I. Bolovan, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Domnitorii Moldovei au urmărit aceleași obiective ca omologii lor valahi. Strădaniile lor pentru obținerea independenței au culminat cu semnarea, în 1711, de către domnul Dimitrie Cantemir (1710-1711) a unui pact de alianță cu țarul Rusiei, Petru cel Mare [...]. Înfrângerea armatei lui Petru de către otomani la Stănilești, la 18-22 iulie 1711, a pus capăt subit tratativelor [...]. Cantemir s-a refugiat imediat în Rusia [...]. Sultanii i-au ales pe noii domnitori din rândul [...] familiilor grecești bogate din cartierul Fanar al Constantinopolului tocmai pentru a contracara răspândirea influenței ruse și austriece în Moldova și în Valahia și pentru a grăbi integrarea politică și economică a Principatelor în imperiu. Parteneriatul astfel creat a reprezentat baza așa-numitului regim fanariot care a început în Moldova în 1711 și în Valahia în 1716 [...]. Cererile economice și fiscale otomane au crescut în permanență [...]. Volumul proviziilor de orice fel expediate din Principate la Constantinopol [...] nu cunoștea margini și lua forma unui monopol comercial înăsprit [...]. Prețurile oferite țăranilor și altor producători români de către negustorii otomani [...] erau invariabil mai mici decât prețurile de pe piață. Valoarea tributului datorat puterii suzerane și a cadourilor care însoțeau orice negociere oficială cu Imperiul Otoman a crescut enorm. [...] Concurența pentru tron era o afacere atât de bună pentru elita otomană, încât sultanul schimba frecvent domnitorii. [...] Cu toate acestea, sultanii au asigurat o anumită continuitate la conducerea Principatelor, unii domnitori fiind mutați de la București la Iași [...]. Domnitorul era personajul central al sistemului deoarece era agentul Imperiului Otoman și fusese ales de sultan să promoveze ambițiile puterii suzerane. [...] Unii domnitori [...] au contribuit semnificativ la bunăstarea principatului lor. Demn de menționat este Alexandru Ipsilanti [...] care a domnit atât în Valahia (1774-1782 și 1796-1797), cât și în Moldova (1786-1788). Locul său e în rândul despoților luminați ai vremii, datorită reformei extinse a sistemului juridic și administrativ al Valahiei [...]. Efortul său de a codifica* legea valahă a fost un succes remarcabil.” *a sistematiza și a reuni într-un cod normele juridice care se referă la o anumită ramură a dreptului (K. Hitchins, Scurtă istorie a României) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „În 1352 – 1353 [...] s-a constituit în estul Carpaților, pe valea râului Moldova, un fel de marcă militară de graniță, cu centrul probabil la Baia [...], din a cărei dezvoltare se va naște statul independent Moldova. [...] În fruntea acestei mărci [...] a ajuns Dragoș, voievod român din Maramureș, ce se distinsese în luptele împotriva tătarilor. [...] Dependența lui Dragoș [...] și a urmașilor săi [...] de coroana ungară a provocat în foarte scurtă vreme, nemulțumiri în rândul clasei stăpânitoare autohtone și a determinat hotărârea acesteia de a [...] înlătura suzeranitatea maghiară. [...] La eforturile populației românești din Moldova s-a adăugat sprijinul unor căpetenii politice maramureșene, nemulțumite de politica Regatului ungar [...]. Exponentul rezistenței maramureșene [față de Regatul ungar] a fost Bogdan, voievod al Maramureșului. [...] Înfrânt în încercarea de a pune capăt dependenței Maramureșului față de Regatul ungar, Bogdan s-a alăturat mișcării din Moldova îndreptate împotriva politicii de expansiune ungară la est de Carpați și a ajuns conducătorul forțelor locale de rezistență. Folosindu-se de faptul că regele Ungariei, Ludovic I, era angajat în războiul cu Veneția [...], Bogdan a îndepărtat din scaunul Moldovei pe nepotul lui Dragoș, pe Balc, marcând în 1359 un moment important în procesul emancipării statului românesc de la est de Carpați de sub suzeranitatea ungară. În același an, [...] la sud de Carpați, voievodul Nicolae Alexandru întărea caracterul de suveranitate al statului, întemeind la Curtea de Argeș prima mitropolie a Țării Românești. El punea, prin aceasta, bazele organizării unei biserici proprii a noului stat feudal, biserică ce a devenit un puternic sprijin al domniei, atât în politica internă [...], cât și în afirmarea poziției de independență a țării.“ (Istoria românilor) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Tratatul de la Paris din 1856 [...] a afectat în mod decisiv soarta politică a Principatelor Române. Deși au rămas sub suzeranitate otomană, acestea au beneficiat de garanția colectivă a puterilor, care au interzis oricărei puteri să intervină în chestiunile lor interne. [...] Puterile au creat o comisie specială de anchetă care să meargă la București să strângă informații și să facă recomandări cu privire la viitoarea formă de guvernământ din Principate. [...] Puterile garante au îngăduit alegerea unei adunări consultative speciale, o așa-numită adunare ad-hoc, în fiecare Principat. [...] Deciziile luate la Paris au favorizat activitățile celor care cereau unirea Principatelor. La Iași și București, aceștia s-au mobilizat pentru organizarea adunărilor ad-hoc [...]. Cele două adunări ad-hoc s-au reunit în 1857 și au emis hotărâri ce solicitau unirea și autonomia, precum și o garanție colectivă a noii ordini din partea puterilor [...]. În 1858, comisia de anchetă a înaintat puterilor raportul privind dorințele exprimate de români în adunările ad-hoc. După îndelungi dezbateri, puterile garante au semnat Convenția de la Paris (1858) [...]. Acestea au fost de acord ca Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, cum erau numite acum, să se administreze liber și fără intervenția guvernului otoman [...]. Convenția de la Paris asigura: o adunare legislativă pentru fiecare Principat, aleasă pe șapte ani, și o Comisie Centrală, care se reunea periodic la Focșani [...] pentru a analiza legile de interes comun; un domnitor pentru fiecare Principat, care avea să fie ales de adunare pe viață; câte un consiliu de miniștri care să răspundă în fața fiecărei adunări; armate naționale separate, dar cu un singur comandant suprem [...]; independența judecătorilor față de puterea executivă și o Curte de Casație comună la Focșani. De asemenea, Convenția anula [...] privilegiile boierilor și proclama egalitatea în fața legii și principiul ocupării funcțiilor publice de către orice cetățean, în funcție de merite.” (K. Hitchins, Scurtă istorie a României) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „Noul țar Nicolae I (1825-1855) era hotărât să urmărească interesele Rusiei în Principatele Române, iar în 1826 l-a silit pe sultan să accepte Convenția de la Akkerman. Aceasta reafirma statutul Rusiei ca «putere protectoare» și le cerea domnitorilor, boierilor și conducerii otomane să țină seamă de «observațiile» ambasadorului rus la Constantinopol în ceea ce privește Principatele. Cu toate acestea, dezacordurile majore cu otomanii […] au persistat, iar în aprilie 1828 Rusia a declarat război. Armatele rusești au ocupat Valahia și Moldova […]. Până în august 1829 trupele rusești străpunseseră apărarea otomană […] și se pregăteau să înainteze spre Constantinopol. Liderii otomani au conștientizat faptul că se aflau într-o situație fără ieșire și au acceptat termenii păcii impuse de ruși. […] Tratatul de la Adrianopol, semnat în […] 1829, s-a dovedit a fi piatra de hotar în dezvoltarea […] Principatelor. […] În Valahia, Alexandru Ghica (1834-1842) era dornic să fie monarh național și să se situeze deasupra partidelor, însă ideea sa de conducător puternic a făcut imposibilă cooperarea cu boierii […]. Nici succesorul său, Gheorghe Bibescu (1842-1848), nu a reușit să-i domolească pe boieri, care l-au acuzat de ambiții autoritariste. În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) […] a urmărit cu fermitate două obiective: sporirea propriei autorități și menținerea unor bune relații cu Rusia […]. Neînțelegerile lui cu fiii boierilor […] s-au transformat într-o confruntare deschisă, aceștia din urmă considerându-l pe Sturdza apărătorul vechii ordini […]. Cel mai important progres economic din Principate a fost fără îndoială lărgirea comerțului extern. Marea Britanie și Franța au intrat în competiție pentru materiile prime românești alături de Imperiul Otoman și Austria […]. Exporturile românești în Vest erau constituite, desigur, din produse agricole, în primul rând cereale și animale. Importurile erau preponderent bunuri de consum pentru cei bogați, precum textile, sticlărie și blănuri […].” (K. Hitchins, Scurtă istorie a României) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți cu atenție sursa de mai jos: „Restabilirea dominației otomane s-a făcut în forme îmblânzite, mai ales în ceea ce privește exploatarea economică. Se remarcă în primul rând scăderea haraciului* la aproximativ 40 000 de galbeni pentru Țara Românească și 35 000 de galbeni pentru Moldova [...]. De asemenea, haraciul Transilvaniei s-a menținut până în 1658 [...], variind între 10 000 și 15 000 de galbeni, fiind apoi mărit [...] la 40 000 de galbeni, cuantum care s-a păstrat până la ocuparea Principatului de către austrieci. Totodată [...] au cunoscut scăderi semnificative și [...] sumele plătite pentru tron, unii domni fiind chiar înscăunați fără să li se ceară niciun ban, iar în unele cazuri cu totul deosebite Poarta [Imperiul Otoman] a trimis chiar unele subsidii** domnilor români pentru realizarea unor acțiuni politice favorabile intereselor otomane. Această politică otomană [...] a fost îmbinată cu o selecție mai atentă a domnitorilor munteni și moldoveni, fiind preferați cei cu legături mai strânse la Istanbul [...]. Acești domnitori [...] au dus o politică internă îndreptată spre întărirea autorității domnești, înconjurându-se cu dregători greci. [...] Reducerea presiunii economice otomane a creat condițiile pentru o refacere economică rapidă a Țărilor Române. Contextul politic și economic internațional a fost și el favorabil acestei refaceri. Astfel, Imperiul Habsburgic împreună cu majoritatea statelor din Europa Centrală și apuseană erau angajate în Războiul de 30 de ani (1618-1648), iar conjunctura comercială specifică de război [...] a permis exportatorilor est-europeni [...] să obțină venituri excepțional de ridicate [...]. Pe de altă parte, și Imperiul Otoman avea probleme politice presante în alte spații geografice [...]. În acest context general [...] Țările Române s-au bucurat [...] de o perioadă de relativă stabilitate politică [...]. Este epoca unor domnii relativ îndelungate [...]: Matei Basarab (1632-1654) în Țara Românească și Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova.” (B. Murgescu, Istorie românească-istorie universală (600-1800)) *tribut **ajutor financiar Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți cu atenție sursa de mai jos: „Între promulgarea tezelor din iulie 1971 și prăbușirea ordinii comuniste în decembrie 1989, esența regimului Ceaușescu a rămas aceeași: neostalinismul și un naționalism care să promoveze socialismul. Într-un fel, acestea caracterizează și ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. [...] Probabil trăsătura definitorie a regimului lui Ceaușescu a fost cultul personalității [...]. În presă, la televizor și în cadrul adunărilor publice, el se afla în centrul atenției [...]. În condițiile impuse de cultul personalității, Partidul Comunist și-a pierdut într-un fel poziția de factor al schimbării pe care o deținuse în primele două decenii în care se aflase la putere. [...] Economia a dat semne tot mai mari de slăbiciune, în ciuda creșterii continue impresionante, iar începând cu anii 1980 a intrat într-o fază de colaps. [...] În timpul lui Ceaușescu, efortul de industrializare a fost neînduplecat și împins la extrem. În viziunea sa, industria grea avea să aibă mai multe beneficii: urma să pună bazele noii ordini economice comuniste, să asigure autonomia României în relațiile cu Uniunea Sovietică și să întărească poziția internațională a țării. Industria și diversele ei întreprinderi au continuat așadar să aibă întâietate la alocarea investițiilor de capital, adesea în detrimentul agriculturii și al altor ramuri ale economiei, aparent mai puțin importante. Pentru a-și finanța planurile industriale ambițioase, regimul recursese la împrumuturi de la alte guverne și instituții financiare internaționale precum Fondul Monetar Internațional [...]. Planul de acțiune consta în utilizarea împrumuturilor străine pentru a construi noi întreprinderi și a extinde capacitatea de producție a celor mai vechi, apoi în vânzarea bunurilor lor pe piața internațională, care însemna în primul rând Occidentul, și folosirea profiturilor pentru achitarea creditelor. [...] Sistematizarea satului la care Ceaușescu se gândise ani buni era acum în plină desfășurare. Principalele obiective erau înlocuirea satelor cu centre agrotehnice și transformarea locuitorilor din mediul rural în proletari.“ (K. Hitchins, Scurtă istorie a României) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți, cu atenție, sursa de mai jos: „În 1921, România, Cehoslovacia și Iugoslavia au creat Mica Înțelegere, o alianță defensivă și antirevizionistă [...]; tot în 1921, statul român a încheiat o convenție de alianță cu Polonia, înlocuită în 1926 cu un tratat de garanție; în 1926, România a semnat un tratat de alianță cu Franța și un tratat de amiciție și colaborare cu Italia [...]. În 1928, Bucureștiul a aderat la pactul Briand-Kellogg, care interzicea războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor, apoi la protocolul de la Moscova (1929), prin care statele est-europene și Uniunea Sovietică își asumau obligații similare [...]. Din 1930, au început să aibă loc conferințe anuale balcanice, încheiate peste patru ani cu semnarea, la Atena, a pactului Înțelegerii Balcanice, prin care România, Grecia, Iugoslavia și Turcia își garantau reciproc frontierele. Diplomații români, N. Titulescu, îndeosebi, au avut o activitate deosebită și în cadrul Ligii Națiunilor [...]. Urmând exemplul Franței, Bucureștiul a reluat în 1934 relațiile diplomatice cu Moscova, pregătindu-se chiar, în 1935-1936, să semneze un pact [...] româno-sovietic, care ar fi garantat independența și integritatea teritorială a țării, în granițele trasate la 1918. Evoluția evenimentelor internaționale, creșterea rolului Germaniei, inactivitatea și lipsa de fermitate a democrațiilor occidentale l-au forțat pe regele Carol al II-lea [...] să înceapă în 1936 o oarecare reorientare a politicii externe pentru a evita izolarea diplomatică a țării. N. Titulescu, prea identificat cu politica franceză și cu Liga Națiunilor, a fost înlăturat de la conducerea Ministerului de Externe (1936), iar planul alianței cu Uniunea Sovietică a fost abandonat.” (V. Georgescu, Istoria românilor) Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

Citiți cu atenție sursa de mai jos: „Unificarea sub autoritatea lui Basarab a formațiunilor existente între Carpați și Dunăre s-a făcut prin bună înțelegere, ca și prin forță. [...] În apariția Țării Românești, în afara unificării voievodatelor și cnezatelor, sunt de avut în vedere doi factori importanți. Mai întâi, negoțul. Noul stat se afla axat pe segmentul final al unui mare drum comercial care unea Europa Centrală cu Marea Neagră prin gurile Dunării. Nevoia de securitate a căii continentale de schimb ca și însemnatele venituri obținute de voievodul Basarab, în calitatea sa de «paznic» al acestei artere comerciale, au jucat un rol important în apariția statului medieval românesc de la Sud de Carpați. [...] Al doilea factor important pentru geneza statului medieval dintre Carpați și Dunăre a fost dominația mongolă [...]; ea a blocat expansiunea ungară dincolo de Carpați [...]. Unificarea formațiunilor politice dintre Carpați și Dunăre a fost favorizată și de conflictele interne din Regatul Ungariei izbucnite odată cu stingerea dinastiei arpadiene. De îndată ce noua dinastie de Anjou, prin regele Carol Robert, a pus capăt acestor dezbinări, Ungaria a încercat să lichideze statul de curând ivit dincolo de Carpați. [...] Teritoriul de la Est de Carpați s-a aflat [...] sub dominația mongolă, fiind controlat din centre militare [...]. Pentru a proteja frontiera de est a Regatului Ungariei și a bloca pasurile Carpaților Răsăriteni, în eventualitatea unor incursiuni tătare, zona din vecinătatea trecătorilor a fost organizată sub aspect militar, având statutul unei mărci (zonă de frontieră, cu funcții militare de apărare), condusă de voievodul Dragoș din Maramureș [...]. Pe lângă marca înființată de regalitatea ungară, în teritoriul de la Est de Carpați se aflau formațiuni politice [...] așa cum se desprinde din relatările unor surse. [...] Unificarea formațiunilor politice a fost asumată de un voievod «descălecat» de peste munți: Bogdan din Maramureș. Intrat în conflict cu regele Ungariei, Ludovic I, el a [...] trecut peste Carpați, înlăturându-i pe succesorii lui Dragoș [...]. După o încercare neizbutită de a se emancipa de sub controlul ungar (1359), Bogdan câștigă în iarna dintre 1364-1365 o victorie similară celei a lui Basarab din 1330. Și în cazul noului stat românesc de la Est de Carpați, biruința lui Bogdan a pus capăt, temporar, suzeranității ungare asupra acestei noi țări, dar, fapt mult mai important, ea a consacrat caracterul ireversibil al existenței statului moldovean.” (F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)

Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe: