Subiectul al III-lea, A., toate variantele

Citiți, cu atenție, următorul text:

Când Sudistul își primea plata pentru vreo lucrare de tâmplărie, câteodată își făcea de cap și cumpăra un album nou. Dădea mereu petreceri pentru familie, la care oaspeții erau nevoiți să vorbească tare ca să acopere zgomotul din boxe, pentru că muzica era întotdeauna pe primul plan. Cele mai multe evenimente importante din familie se sărbătoreau la Sudist acasă, iar asta ne-a dat ocazia, de-a lungul anilor, să despachetăm cadourile de Crăciun pe muzica Ellei Fitzgerald și să suflăm în lumânările de pe tort ascultând Coltrane. După cum povestea mama, în tinerețea lui, Sudistul ținuse morțiș să le insufle dragostea pentru jazz celor șapte copii ai săi, așa că deseori îi trezea cu vreunul dintre discurile lui, sunetul fiind dat la volum maxim.

Dragostea lui pentru muzică era molipsitoare. După ce Sudistul s-a mutat la noi în cartier, am început să petrec după-amieze în șir acasă la el, luând de pe rafturi câte un disc la întâmplare și ascultându-l de la cap la coadă, descoperind povestea fiecăruia în parte. Chiar dacă eram mică, nu mi-a spus niciodată să nu ating anumite lucruri. Tot el avea să-mi cumpere mai târziu primul meu album, Talking Book al lui Stevie Wonder, pe care îl țineam la el acasă, pe un raft pe care îl făcuse special pentru discurile mele preferate. Dacă mi se făcea foame, îmi pregătea un milkshake sau ne prăjea un pui întreg, în timp ce ascultam Aretha, Miles sau Billie. Pentru mine, Sudistul era la fel de măreț ca raiul. Iar raiul, așa cum mi-l imaginam atunci, trebuia să fie un loc cu mult jazz. (Michelle Obama, Povestea mea)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text:

... era destul ca Aleoșa să apară undeva, ca toată lumea să-l îndrăgească. În casa binefăcătorului său, Efim Petrovici Polenov, care-l crescuse, reușise să-i câștige pe toți.(...)Darul de a câștiga dragostea celorlalți era ceva înnăscut la el, făcea parte - cum s-ar zice - din însăși firea lui spontană și lipsită de prefacătorie. La fel i se întâmplase și la școală, deși ai fi crezut mai curând că se număra printre copiii care stârnesc îndeobște suspiciunea(...). De multe ori, bunăoară, cădea pe gânduri și parcă se închidea în sine. De mic îi placea să se ascundă în câte un ungher și să citească, și totuși, colegii lui îl priveau cu atâta drag, încât din primul moment și pâna la sfârșit, se putea spune cu drept cuvânt că Aleoșa fusese favoritul clasei. Nu era nici exuberant și nici prea zburdalnic de felul lui, dar îți dădeai seama numaidecât că nu era nici ursuz; dimpotrivă, avea o fire senină, egală, fără toane. Nu se simțise niciodată îndemnat să-și dea aere. Poate de aceea tocmai niciodată nu se temuse de nimeni, și cu toate acestea băieții vedeau foarte bine că nu-și face nici o fală din tăria lui de caracter, ba le venea chiar să creadă că nici habar n-avea c-ar fi curajos și că nu știa ce înseamnă frica. Uita pe loc orice jignire ce i s-ar fi adus. Nu trecea nici un ceas, și era gata să stea iarăși de vorbă, sau chiar să-i adreseze el însuși cuvântul celui care-l jignise, senin și cu inima deschisă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, fără a se preface cumva c-ar fi avut numai așa, un moment de uitare, ...ceea ce nu putea decât să-i câștige definitiv simpatia copiilor, făcându-i să fie trup și suflet cu el.(...)Aleoșa era de o feciorelnică pudoare, ce mergea până la absurd. Nu putea suporta să audă anumite cuvinte sau discutându-se într-un anumit fel despre femei. Văzând că « Aleoska Karamazov» își astupa urechile de câte ori se pomenea « despre asta», băieții se strângeau buluc în jurul lui, silindu-l să-și ia mâinile de la urechi și strigându-i în față tot felul de cuvinte obscene. Aleoșa se zvârcolea, căutând să se smulgă din mâinile lor, se trântea pe jos (...)suporta însă în tăcere toate umilințele, fără să crâcnească măcar, fără să le adreseze o singură insultă.

(...)fără să fi fost vreodată premiant, se numărase totdeauna printre cei mai buni elevi. Aleoșa nu apucase să-și termine studiile secundare; mai avea un an, când(...) anunță pe nepusă masă că avea de gând să intre la mânăstire.(...) Se vor găsi probabil unii care să riposteze că un obraz rumen, de fapt, nu exclude nici fanatismul și nici misticismul; impresia mea e, însă, că Aleoșa era în fond mai realist decât mulți alții. O, firește că trăind printre călugări nu se putea să nu creadă și el în minuni; după părerea mea însă, minunile nu vor reuși niciodată să-l descumpănească pe un realist. (...)Dacă Aleoșa luase calea mânăstirii, o făcuse numai pentru că în momentul acela era singura cale spre care fusese cu deosebire atras, oferind un ideal sufletului său zbuciumat, acela de a ieși din beznă la lumină. Aleoșa era(...) ceea ce se cheama un tânăr din vremea noastră, adică o fire cinstită, iubitoare de adevăr, un om care căuta cu stăruință adevărul și credea în el și care, purtând în sine acest crez, era hotărât cu tot dinadinsul să lupte pentru el din răsputeri; însuflețit de râvna înfăptuirilor imediate, a faptelor de vitejie, gata să-și jertfească și viața pentru a le împlini. (...)Aleoșa se hotărâse să aleagă o cu totul altă cale decât junimea contemporană, având totuși și el sufletul însetat de aceleași înfăptuiri imediate. Și după ce apucase să reflecteze mai serios și să se pătrundă de credința în nemurirea sufletului și în existența lui Dumnezeu, fără să mai stea pe gânduri, decisese spontan: « Vreau să trăiesc pentru nemurire; nu accept sub nici un motiv compromisuri sau jumătăți de măsură». După cum, dacă ar fi ajuns la concluzia că Dumnezeu nu există și că sufletul nu este nemuritor, ar fi devenit pe loc ateu și socialist.

(F.M. Dostoievski, Frații Karamazov)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text: „Bill Gates s-a născut într-o familie cu un istoric foarte cunoscut. Inteligența sa strălucitoare și ieșită din comun ar fi putut fi o moștenire de familie. În copilărie a citit mai multe cărți considerate prea abstracte pentru vârsta lui, în special enciclopedii. Potrivit mamei sale, tânărul Bill se retrăgea uneori ore în șir, căzând pe gânduri. „Îl pierdeam uneori ore în șir, iar când îl întrebam ce face, el răspundea: mă gândesc mamă!” Părinții lui Bill și-au educat copiii (pe el și pe cele două surori) în spiritul concurenței și al excelenței. De la o vârstă fragedă Bill a învățat să fie ambițios, distingându-se inclusiv în sport; i-au plăcut extrem de mult două jocuri de societate: Monopoly și Risk. A urmat o școală elementară publică unde și-a dezvoltat interesul pentru matematică și științe. Obișnuia să viziteze în mod regulat exponatele de înaltă tehnologie de la Sala Seattle World Fair. Cu cât Bill a înaintat în cunoașterea științifică, cu atât a devenit mai singuratic (…). Tatăl afirma:„Bill, undeva pe la 11 sau 12 ani, a început să devină independent emoțional. Era destul de dispus să decidă pentru el ce să facă și ce să nu facă, iar acest lucru a fost foarte dificil pentru noi, în special pentru mama lui.” În acest moment, părinții observând că Bill își poate pierde direcția, l-au direcționat către Școala Lakeside din nordul Seattle, unde va îmbina fascinația lui pentru matematică și științe în construirea unei cariere în tehnică de calcul și programare.” (Bill Gates: povestea copilăriei și fapte biografice nespuse, https://childhoodbiography.com/ro/Bill-Gates-copilarie-poveste-plus-nespuse-biografii-fapte/) Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text:

„ Conversațiile lui Carol I se reduceau aproape exclusiv la probleme militare și politice. Prefera să stea singur, să se plimbe prin pădurile din jurul castelului Peleș, care constituia mândria vieții lui. (…) Carol I era un om distant, rece, mândru, protocolar, fiind preocupat în permanență să asigure prestigiul și măreția dinastiei sale. Nu a avut prieteni, nici favoriți, nici amante. (…) Era meticulos și exact, în tot ce făcea, căutând să impună colaboratorilor săi același stil. Punctualitatea lui era proverbială, ca și cadoul pe care-l făcea multor români: ceasul. (…) Era mic de statură, dar umbla țanțoș, mereu cu fruntea sus, avea un mers viu de militar. De aceea părea înalt și dominator. Vorbea tare, de parcă întotdeauna dădea ordine. (…) Viața de familie a lui Carol a fost lineară, calculată, fără evenimente imprevizibile. (…) Carol I avea plăcerea de a domina, era avid de putere, pe care nu accepta să o împartă cu altcineva. A interzis soției sale să se amestece în politică și nici măcar pe moștenitorul tronului nu-l informa despre problemele la ordinea zilei și deciziile pe care urma să le ia. (…) Carol I era adeptul „monarhiei active” și nu s-a mulțumit să gireze prin semnătura sa deciziile guvernelor și ale miniștrilor, ci a manifestat spirit de inițiativă, a venit cu propuneri și soluții pentru realizarea cărora a stăruit cu o perseverență deosebită. A reușit să învingă numeroase piedici și împotriviri, dar nu s-a descurajat, a știut să folosească o gamă largă de metode și mijloace pentru a-și atinge scopul. (…) A reușit să se impună în fața miniștrilor precum un comandant oștirii sale. I. G. Duca relata cum a decurs ceremonia de investire a guvernului liberal, în ianuarie 1914. Regele a apărut îmbrăcat în uniforma militară, iar fiecare ministru a rostit formula jurământului, după care semnau și se așezau aliniați, în ordinea vechimii.”

(Ioan Scurtu, Portrete în paralel: Carol I – Ferdinand, Revista Historia, Anul VII, Nr. 66, iunie 2007)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text:

”Numele complet al soțului lui Robbie era William Victor Terry, dar, nu se știe de ce, i se spunea doar pe numele de familie. Terry era ca o umbră, un bărbat cu aer distins care purta costum și vestă în fiecare zi a săptămânii și care nu scotea aproape niciodată vreun cuvânt. [...] Terry fusese pe vremuri însoțitor de vagon la compania Pullman, pe una dintre cursele de noapte care veneau și plecau din Chicago. Era o ocupație respectabilă, chiar dacă nu și bine plătită, practicată doar de bărbați de culoare în uniforme imaculate care cărau bagaje, serveau la masă și, în general, se ocupau de toate necesitățile din tren, inclusiv de lustruirea pantofilor. Ani de zile după pensionare, Terry a continuat să trăiască într-un formalism plat – îmbrăcat impecabil, serviabil dar distant, fără să se impună vreodată, cel puțin din câte puteam eu să-mi dau seama. Era ca și cum renunțase la o parte din el, ca să poată face față situației. Îl urmăream când tundea gazonul în zilele călduroase din toiul verii, cu pantofi închiși, bretele, pălărie cu bor îngust și mânecile suflecate cu grijă. Se răsfăța cu o singură țigară pe zi și un coktail pe lună, dar nici atunci nu se relaxa cum o făceau părinții noștri după un whisky sau o bere, pe care și le permiteau de câteva ori pe lună. O parte din mine ar fi vrut ca Terry să se destăinuie cuiva, să se elibereze de orice secrete ar fi purtat. Îmi imaginam că știa tot felul de povești interesante despre orașele pe care le vizitase și despre oamenii bogați pe care îi însoțise în trenuri. Dar nu aveam să auzim niciuna dintre acele povești. Nu se știe din ce motiv, nu a povestit niciodată.”

(Michelle Obama, Povestea mea)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text:

“Trump e un narcisist, îi place să fie în centrul atenției, se hrănește din privirile celorlalți și nu-i pasă că e simpatic sau nu. […] Este clar că Donald Trump bifează din plin la deschiderea către noi experiențe, și probabil, că are scor foarte scăzut la trăsături nevrotice. Nu pare genul depresiv. Cât despre agreabilitate, ce să mai zicem? Mulți spun că este, probabil, cel mai dezagreabil și mai detestat președinte american. Asta cu atât mai mult cu cât prezența lui în opinia publică vine în puternic contrast cu agreabilul Obama, cel iubit de toată lumea, cultivat de staruri pop și adorat de presă. Prin comparație, Donald Trump e un spirit primar, agresiv, dur, de nestăpânit […]. Trump este un vânător de recompense. […] Mânați de circuitul dopaminei din creier, aceste tipare umane caută neobosiți experiențe emoționale cât mai diverse și mai intense. Recompensele pot fi orice: femeile, averea, statutul social. Multitudinea de afaceri lansate din cele mai diverse domenii atestă aceeași nevoie de diversitate. Trump este și un mare gambler, cu un apetit pentru risc pe care nu mulți îl au, o caracteristică tot a celor […] căutători de stimulare. Și, cum știm deja, cine nu riscă nu câștigă. Cu alte cuvinte, Trump se aruncă în orice situație sau context îl tentează și își mărește astfel șansele de a obține ceva. […] Astfel de oameni iau decizii impulsive, de mare risc și nu se lasă influențați. […] Ambiția nemăsurată a acestui om fără îndoială inteligent, e greu de înțeles de către o lume occidentală civilizată, aflată de decenii într-o cultură a discuției, negocierii și compromisului. Următoarea țintă, următorul scop al acestui neobosit Trump sunt o nevoie, o foame de noutate și de mereu altceva. Donald Trump e o bestie competitivă pentru care contează rezultatul, nu participarea. […] Cu astfel de optică a cruzimii, Trump schimbă regulile jocului, aruncă la gunoi ideea de fair-play și își calcă în picioare adversarii. Respectul pentru ceilalți îi este străin, dacă ceilalți nu se ridică la nivelul său. Arogant și autosuficient, a spus într-un post de Twitter că se consideră pe sine «Hemingway în 140 de caractere».” (http://www.psychologies.ro/editorial-iuliana-alexa/donald-trump-schita-de-portret-psihologic-2158794)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text:

Bonaparte nu împlinise încă zece ani când a intrat pe poarta școlii de la Brienne. Redăm, rezumativ, după Arthur Dourliac, scena petrecută în momentul în care micul insular întâlnește primul său coleg: – Numele Dvs.? întreabă el politicos. – Raoul de Montlaur, dar al Dvs.? Făcând un efort pentru a atenua accentul corsican, răspunde: – Napoleon de Bonaparte. La auzul acestui nume atât de sonor și atât de puțin francez, hohote de râs izbucnesc în rândurile colegilor și strigăte repetate: ”pai în nas”, ”pai în nas”! Micul corsican roșește, privirea i se întunecă și din ochi îi scapără un vag reflex de vendetă. [...] În mijlocul acestei lumi, indiferentă când nu-i este ostilă, el nu este susținut decât de ambiția și voința sa excepțională, de nădejdea că atunci când își va pune pe umăr epoleții de ofițer, toate aceste suferințe morale se vor sfârși. [...] În evocarea acestei epoci, amintirile lui Bourrienne, [...] par cele mai verosimile: ”s-a vorbit de copilăria lui cu o ridicolă exagerare. A fost descris în culorile cele mai negre, pentru a putea fi prezentat mai târziu ca un monstru. Adevărul este că era un copil obișnuit, cu un caracter ferm, sumbru, sever, solitar și, în general, dezagreabil. Deși intra uneori în conflict cu colegii săi, el nu-i reclama niciodată superiorilor, iar când îi venea rândul să-i supravegheze, prefera să intre la închisoare decât să-i denunțe pe cei care se făceau vinovați de vreo abatere”. Întregite cu amănuntele pe care ni le dă maiorul Henry Lachouque, avem o imagine foarte apropiată de realitate a lui Bonaparte din epoca de la Brienne: ”tăcut, iubind singurătatea și meditația, violent, mândru, indisciplinat, el nu era iubit nici de profesori, nici de colegi”. Prin caracterul lui ferm, prin aplicația la matematici și geometrie, discipline la care era primul în clasă, el s-a impus profesorilor și colegilor. Nimeni nu mai are curajul să-l provoace, să-l ironizeze, porecla ”pai în nas” nu se mai aude, mulți îi caută prietenia, însă puțini o obțin, Gaudin și Nansouty au acest privilegiu. (Gheorghe Eminescu, Napoleon Bonaparte)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text:

...Enescu iubea singurătatea – retras fiind în sufletul lui; de atunci devenise un fel de ființă rară, un suflet minunat. Ceea ce m-a frapat la Enescu - copil, a păstrat artistul, chiar în culmea gloriei sale: o modestie rară. Încă din anii tinereții, Enescu a avut ceea ce și azi îl caracterizează: capacitatea de a se distrage mulțimii. Cu o politețe pentru fiecare din cei care îl înconjurau, Enescu era capabil în același timp să se concentreze asupra lui, aceasta într-o asemenea măsură că nimeni din exterior nu era capabil să îi tulbure liniștea interioară, era acea îndepărtare pe care o impunea geniul artistic. În felul acesta s-a dezvoltat el, într-o atmosferă în care nu sunt capabile să ajungă nici aplauzele, nici încântarea, nici elogiile. Și în acele momente, el se îndepărta de lucrurile pământești și ochii săi căpătau o strălucire inspiratoare.(...) Înalt, zdravăn, în depline puteri fizice, Enescu se dovedește a fi un sentimental, un individ care trăiește din impresii, precum cei care există numai pentru frumos. Ca fiecare artist, Enescu are nevoie neîndoios de atmosfera aplauzelor, a sălii de concert încinse de entuziasmul publicului, fiind capabil să aprecieze căldura cu care era răsplătit.(...)

(George Enescu - în viziunea reginei Maria a României, în Tribuna - Revista de cultură – serie nouă-anul X- 1-15 octombrie 2011)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text:

”Numele complet al soțului lui Robbie era William Victor Terry, dar, nu se știe de ce, i se spunea doar pe numele de familie. Terry era ca o umbră, un bărbat cu aer distins care purta costum și vestă în fiecare zi a săptămânii și care nu scotea aproape niciodată vreun cuvânt. [...] Terry fusese pe vremuri însoțitor de vagon la compania Pullman, pe una dintre cursele de noapte care veneau și plecau din Chicago. Era o ocupație respectabilă, chiar dacă nu și bine plătită, practicată doar de bărbați de culoare în uniforme imaculate care cărau bagaje, serveau la masă și, în general, se ocupau de toate necesitățile din tren, inclusiv de lustruirea pantofilor. Ani de zile după pensionare, Terry a continuat să trăiască într-un formalism plat – îmbrăcat impecabil, serviabil dar distant, fără să se impună vreodată, cel puțin din câte puteam eu să-mi dau seama. Era ca și cum renunțase la o parte din el, ca să poată face față situației. Îl urmăream când tundea gazonul în zilele călduroase din toiul verii, cu pantofi închiși, bretele, pălărie cu bor îngust și mânecile suflecate cu grijă. Se răsfăța cu o singură țigară pe zi și un coktail pe lună, dar nici atunci nu se relaxa cum o făceau părinții noștri după un whisky sau o bere, pe care și le permiteau de câteva ori pe lună. O parte din mine ar fi vrut ca Terry să se destăinuie cuiva, să se elibereze de orice secrete ar fi purtat. Îmi imaginam că știa tot felul de povești interesante despre orașele pe care le vizitase și despre oamenii bogați pe care îi însoțise în trenuri. Dar nu aveam să auzim niciuna dintre acele povești. Nu se știe din ce motiv, nu a povestit niciodată.”

(Michelle Obama, Povestea mea)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text: „Ove are 59 de ani și este întruchiparea perfectă a bătrânului morocănos, tipicar și plin de principii, care se află într-un continuu război cu lumea (...). A împânzit cartierul cu avertizări și interdicții și are grijă ca acestea să fie respectate: în fiecare dimineață pleacă în inspecție pentru a se asigura că nu s-a dat vreo spargere, că deșeurile sunt sortate corect, că nicio bicicletă n-a fost lăsată în locuri nepermise. Se ia la harță cu toți cei care încalcă regulile, vecinii nu prea îl înghit. Ove este o persoană inflexibilă, care crede în ordine, în rutină, în cumpătare și în lucrurile care rămân neschimbate. Se pricepe să repare și să construiască, îi plac numerele și casele, este fidel unei singure mărci de automobil: Saab. Vorbește puțin, dar face multe, pentru că „bărbații sunt ceea ce fac, nu ceea ce spun” (...). Își plătește facturile la timp și nu a avut vreodată concediu medical. Este încăpățânat și suspicios, convins că toată lumea vrea să-l înșele, că societatea s-a umplut de idioți care nu sunt în stare nici să schimbe un bec (...). Ove se simte din ce în ce mai inutil într-o societate de incompetenți și leneși. El nu-și mai găsește un loc și un rost într-o lume în care totul devine computerizat și nimeni nu mai face lucruri care durează (...), în care oamenii nu mai vor să muncească și să-și asume responsabilități. O lume a bărbaților cu bărbi elaborate și pantaloni prea strâmți, care-și schimbă regulat serviciul, nevasta și mașina, o lume în care loialitatea și calitatea nu mai valorează nici cât negru sub unghie (...). Dacă l-ai cunoaște pe Ove în realitate, fără a ști prea multe despre trecutul lui, probabil că l-ai considera un om antipatic, de care e mai bine să te ferești, dacă nu vrei să intri într-o dispută interminabilă. Însă, dincolo de fațada dură și morocănoasă, Ove este un om cumpătat, integru, muncitor, curajos și principial, cum rar mai găsești în zilele noastre (...). După o copilărie deloc ușoară și câteva evenimente care l-au făcut să-și piardă încrederea în oameni, Ove s-a închis într-o carapace de ursuzenie și țâfnă, care se topește doar în preajma soției sale, Sonja. Cei doi sunt tot atât de diferiți ca noaptea de zi, și nimeni nu înțelege de ce Sonja, o femeie luminoasă, care răspândește în jur căldură și optimism, a ales să-și petreacă viața alături de Ove. Ea este poate singura persoană care îl înțelege și îi apreciază calitățile, care știe să-i scoată la lumină latura caldă și îngăduitoare, singura care vede piatra prețioasă ascunsă adânc în bulgărele de gheață. Sonja este culoarea din lumea în alb și negru a lui Ove (...). Merită din plin să citiți „Un bărbat pe nume Ove” de Fredrik Backman, nu doar pentru complexitatea protagonistului, ci și pentru importanța unor subiecte abordate: pierderea unui om drag și, odată cu el, a sensului vieții; toleranța față de minorități și de persoanele cu altă orientare sexuală; importanța principiilor, a caracterului, a căutării dreptății; adaptarea la o nouă vârstă și la o lume în continuă schimbare”. (http://lecturile-emei.blogspot.com/2017/06/un-barbat-pe-nume-ove-fredrik-backman.html)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text:

Imediat văzu în copil una dintre cele mai frumoase și mai aristocratice ființe pe care le cunoscuse vreodată. Frumusețea lui era extraordinară. Avea o siluetă fină și puternică, mlădioasă și plină de grație și o atitudine foarte hotărâtă; ținea capul sus și pășea cu un aer cu adevărat demn; asemănarea cu tatăl său era cu totul năucitoare: avea părul blond ca al tatălui, în vreme ce ochii erau negri ca ai mamei, dar fără acea privire tristă și timidă. Erau ochi îndrăzneți și în inocența lor citeai că niciodată nu se îndoiseră sau se temuseră. [...] Cedric, fără să știe că este observat, se comporta normal. Strânse în mod cordial mâna domnului Havisham, când îi fu prezentat și răspunse la întrebările lui cu aceeași promptitudine și dezinvoltură cu care îi răspundea domnului Hobbs. Nu era nici timid, nici impertinent și, în timp ce domnul Havisham vorbea cu mama lui, observa că el asculta conversația cu mult interes, ca și cum ar fi fost un adult. – Are aerul unui băiat foarte matur, zise domnul Havisham către doamna Errol. – În multe privințe e adevărat, răspunse ea. A învățat totdeauna foarte repede și a trăit mult printre maturi. Are și obișnuința de a folosi fraze lungi sau expresii pe care le-a citit în cărți sau pe care le-a auzit de la alții, dar se entuziasmează și pentru jocurile cu copiii. [...] Când domnul Havisham îl întâlni a doua oară avu ocazia să constate că totul era adevărat. În timp ce da colțul, din trăsură îi atrase atenția un grup de băieți aflați în prada unei mari agitații. Doi se pregăteau să se întreacă la fugă, iar unul dintre ei era micul Lord (Cedric), care, mai mult decât ceilalți, striga și urla în gura mare. Sta lângă umărul altui băiat, cu picioarele fremătând, așezate unul în fața celuilalt. [...] Viitorul Conte de Dorincourt (Cedric) atinse primul felinarul, cu două secunde înaintea lui Billy Williams. [...] Învingătorul și învinsul mergeau unul lângă altul, urmați de ceata zgomotoasă a prietenilor. Cedric îi spunea ceva lui Billy Williams. – Vezi, îi zicea el cu intenția de a-i face mai puțin neplăcută înfrângerea, cred că am învins pentru că picioarele mele sunt puțin mai lungi decât ale tale. Cred că asta este explicația. Eu sunt născut cu trei zile înaintea ta și asta este în avantajul meu. Sunt mai bătrân cu trei zile. Și, situația fiind prezentată în acest fel, părea să-l încurajeze pe Billy Williams, încât acesta începu să-și dea aere, de parcă el era învingătorul. Cedric reușea întotdeauna, într-un fel sau altul, să redea oamenilor seninătatea. (Frances H. Burnett, Micul Lord)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text:

Ludovic al XIV-lea, nici pașnic, nici războinic (…) Politicos, statornic în prietenii, neplăcându-i să-și schimbe nici miniștrii, nici metodele de cârmuire (…) Adeseori a încurcat mărirea adevărată cu cea falsă. N-a știut nici să pornească, nici să sfârșească războaiele (…) Respecta formele dreptății, politicii și credinței și avea purtări de mare rege. Blând cu servitorii, mărinimos față de curteni, lacom în relațiile cu norodul, îngrijorat față cu dușmanii. Despotic în familie, rege la curte, aspru în sfaturile țării, copil în Consiliul Conștiinței. Victima a tot ceea ce-i amăgește pe regi: miniștrii, femeile, habotnicii. Mereu cârmuitor și mereu condus; alegând mereu anapoda, îmbiindu-i pe nătărăi, îndurând cu greu pe oamenii înzestrați, temându-se de inteligență. Serios în dragoste și în ultima lui legătură, slab de mai mare milă. În biruințele lui nici o ascuțime a minții. În nenorociri, nici o statornicie. În ceasul morții, nici pic de curaj. Iubea fala și religia. Toată viața a fost împiedicat să aibă parte și de una și de alta (…) De citit nu citea, pasiuni nu avea (…) N-ar fi avut poate nici unul din toate aceste cusururi, dacă ar fi avut o creștere mai îngrijită sau dacă ar fi fost puțin mai deștept. (Montesquieu-Caiete)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text:

Nicolae Iorga a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt. Nu l-a întrecut nimeni până astăzi, și încă mulți ani de aici înainte nu-l va întrece nimeni. Râvna lui adâncă de a cunoaște și de a împărtăși și altora cunoștințele sale l-a făcut: cercetător în cele mai variate ramuri de cultură; creator, în scris și în cuvânt, de o fecunditate fără seamăn. Nu este răstimp, fie cât de întunecat, din trecutul poporului român, în care înțelegerea lui ageră să nu fi pătruns pentru a aduce lumină. Contribuția lui în acest domeniu se poate socoti la sute de volume. Ea formează baza de granit pe care vor clădi istoricii de mâine. În legătură cu istoria poporului român, cu intenția de a o face tocmai pe aceasta mai închegată și mai documentată, N. Iorga a studiat deopotrivă și istoria popoarelor învecinate, punând între ele multiple corelații, pe care ridica pe urmă sinteze, care pot fi discutate, dar care totdeauna vor rămâne interesante.

Alături de cercetarea pe câmpul faptelor istorice, merge la Nicolae Iorga cercetarea în domeniul literaturii și al artei. Toate manifestările literare și artistice îl ating și îl pasionează. El vibrează cu cele trecute și cu cele actuale, destul dacă ele sunt manifestări de adevărată cultură românească.

Însușirile de cercetător nu întunecă pe acelea de creator. Dimpotrivă. Incomparabil cetitor de documente, este tot atât de incomparabil ca animator și gânditor. Au fost momente, și încă des repetate, în care el a trecut, pentru toată lumea, ca reprezentantul de necontestat al culturii române. La congresele ce se țineau în străinătate; la locurile de cinste oferite de academiile străine României, persoana căreia nu i se discuta niciodată întâietatea era aceea a lui Nicolae Iorga. A fost gânditorul care, prin scrisul și prin cuvântul lui, a răscolit cel mai adânc inima conaționalilor săi. Din această răscolire s-au trezit în sufletele contemporanilor săi multe sentimente nobile, dar și destulă ură. Asupra țării au mers sentimentele nobile, pregătind înarmarea morală a generației care a făcut războiul de întregire a neamului; asupra lui a mers ura. […]

Scriitor și orator fecund, în același timp, coleg cu intimitatea cea mai comunicativă, prezența lui dogorea ca un foc. Era sclipitor în glumă; fermecător în tot ce spunea. Era mai presus de toate. Critic tăios, dar fără răutate. Iar când recunoștea cuiva un merit, nimic pe lume nu l-ar fi împiedicat să-l proclame. Figură ce se proiecta pe diferite planuri și care, cu toate acestea, era de o unitate perfectă. O figură de legendă, încă din timpul vieții, și care va câștiga în grandoare cu cât timpul va trece.

C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe:

Citiți, cu atenție, următorul text:

Alex are un ideal de viață și un ideal de om. E puțin parvenit în cultură, dar cu sinceră pasiune. Fiind puțin parvenit, cultura nu e un lucru natural pentru el, un lucru în care trăiești pentru că așa te-ai născut și așa te interesează. El vrea să fie cult. Dacă și-ar da seama de asta, ar fi probabil un fel de Mircea Eliade, poate pe alocuri mai reușit și pe alocuri mult mai mic. Nu-și dă însă seama de asta. El spune: – Nu mă interesează în viață decât un lucru: filozofia, filozofia, filozofia. Altă dată a spus „metafizica“, ceea ce e altceva, dar n-am subliniat ca să nu pornesc o discuție inutilă pe un punct care era lămurit pentru mine. De fapt însă nu-l interesează filozofia; îl interesează să fie filozof ca să ajungă un „om mare“ în această direcție. Idealul lui de om e „filozoful“ într-un anumit sens, așa-zisul filozof pe care nu-l preocupă altceva decât creația în direcția asta și pentru care tot restul lucrurilor ce se pot trăi în viață e subordonat și nesemnificativ. Și în realitate el nu e nici filozof și nici indiferent la viață. Îi place confortul, e puțin snob, îi place sportul, mondenitatea și, mai mult decât toate, femeile. Cât despre filozofie… Am constatat cu ocazia asta – o dată în plus – că nu înveți să fii filozof așa cum nu înveți să fii creștin.(...) Inutil trece prin toată istoria filozofiei cu pasiune și încăpățânare. Are să ajungă cel mult – în cel mai fericit caz – un om foarte cult în materie. Dar filozof nu va fi niciodată, pentru simplul fapt că n-are spirit filozofic și nici măcar un bun și interesant comentator nu va ajunge, pentru că n-are spirit critic și obiectivitate. Pe el nu-l interesează cercetarea filozofică, pentru că aceste probleme îl neliniștesc, pentru că are nevoie de răspuns la toate întrebările existenței. El nu citește filozofie ca să vadă felul cum dezleagă fiecare aceste probleme, ca să vadă dacă răspunsul lor îl satisface și dacă nu, de ce? Pe el nu-l mistuie setea de cunoaștere. El vrea să fie filozof pentru a epata lumea, pentru a-și ului semenii. Și ca să îi uluiască mai ușor, vrea să creeze o filozofie proprie (prea bine nu se pricepe din gura lui ce înțelege prin asta). (Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit)

Pornind de la textul dat, răspundeți următoarelor cerințe: