Subiectul I, B. 3., toate variantele

Secvența subliniată în fragmentul tipărit: „buricul pământului”.

Marcajele <u>...</u> redau sublinierea cuvintelor din pagina originală.

Secvența subliniată în original: „să-mi caut rost în lume”.

Construcția subliniată pe pagina originală: „ca o săgeată”.

În enunțul de pe pagina originală sunt subliniate „sfârșitul” și „a ținut”.

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 - Domnule inginer, eu am doi copii: un băiat mai mare, Daniel, care învață la un liceu în Chamonix și locuiește la internat, și o fată, Yolanda, care are numai zece ani, e elevă în clasa a patra primară, învață acasă cu soția mea și cu mine. Are tot ce-i trebuie: videotecă didactică, televizor de exerciții, tot felul de casetofoane. O dată pe lună cobor cu această neastâmpărată fetiță a mea la o institutoare care o examinează și o îndrumă. În septembrie, anul trecut, pe fiica mea, promovând în clasa a patra, am dus-o în fața unei comisii severe. A reușit cu „excepțional”: cărțile, pădurea și animalele sunt, pentru copii, cea mai inteligentă și ultramodernă școală. - Sunt absolut de aceeași părere, întării eu, care mi-am crescut copiii sub oblăduirea muntelui. - După examen, [...] Yolanda mea era veselă, se ținea bine în șa, mă tot bătea la cap cu urșii. Unde sunt urșii noștri, ce fac urșii noștri? [...] Am urcat, am tot urcat, era o toamnă frumoasă, caldă, strălucea tot văzduhul de lumină și viață. Yolanda mea cânta, eu o îngânam. Când am ajuns la curmătura* ce se cheamă Creuse, am zis: „Aici vom mânca, iar eu am să trag un pui de somn!”. Așa și făcurăm, e un loc stâncos, minunat pentru o oră de odihnă. Am mâncat, mie-mi și venise somnul. Catârii pășteau, aveau acolo o iarbă ca mătasea, neatinsă. [...] Yolanda ciripea de-ale ei: era fericită că scăpase cu laude de la examinare. Trebuie să vă spun două vorbe și despre ea. Spre deosebire de Daniel, băiatul meu, care e foarte tăcut, Yolanda e deosebit de comunicativă. Vorbește cu păsările, cu veverița casei, cu popândăul. E copilă, are numai zece ani și consideră absolut toate ființele pădurii, chiar și copacii și ierburile, ca fiind prietene cu ea. Adică niște copii cu care te poți juca și cărora le poți spune ba una, ba alta. Când intră ea în grajd, toate vitele întorc capul. O cunosc și o iubesc. Câinii o adoră. Am văzut-o de departe, cu binoclul meu, jucându-se în dumbravă cu un pui de căprioară. Sub ochii ciutei, mama puiului. A îmblânzit o familie de iepuri. O bufniță singuratică iernează în podul casei noastre. Ce mai: Yolanda e nițel năzdrăvană, nu știe ce e frica, nu face nicio deosebire între om și animal. [...] Dar să nu mă îndepărtez. Boala noastră, a muntenilor, sunt parantezele. Am o bunică de optzeci de ani care se apucă luni să ne povestească ce a pățit la biserică și care pierde, povestind, slujba din duminica viitoare. Parantezele ne omoară. Și ocolul ocolit. Muntele e mama imaginației – cei din stepă sau pustă nu au decât sabia, calul și vitejia de dragul vitejiei. Gata, am terminat, nu râdeți, mă întorc îndată în dumbrava aceea unde, după ce am mâncat bine, m-am culcat la umbra unui brad bătrân. Nu cred că am dormit mai mult de o oră. M-am trezit brusc. Nu sunt un om fricos, dar am trăit atunci cea mai cutremurătoare spaimă din viața mea. Cum? Simplu de tot: m-am trezit lins pe față de un cap brun de trei ori mai mare decât al meu. Am încremenit și încremenit aș fi rămas dacă nu aș fi zărit, la numai câțiva pași de mine, alt urs, la fel de uriaș [...]. Ursul, care se ocupa de obrazul meu (nu îndrăzneam să-i dau botul mai laoparte) după toate semnele și judecând după mormăitul său pașnic, părea că mă iubește și că tot ce face e din pură joacă sau prietenie. M-am sculat în picioare. S-a ridicat și el în picioare, era cu două capete mai înalt decât mine. M-a cuprins pe după gât și iar m-a lins pe față. Avea ochii galbeni, dinții teribili, albi, ghearele de vreo zece centimetri. Negre, grozave. M-a îmbrățișat, eu simțeam că o voi sfârși în brațele acestui uriaș mult prea iubitor. Dar Yolanda m-a salvat: văzând că am devenit de culoarea ierbii, [...] a venit în ajutorul meu. L-a lovit cu pumnii pe ursul ce mă săruta, spunându-i: „Ajunge, Jacques, nu vezi că tata se teme de tine?!” și, ca pe un câine blând, l-a dat laoparte... Ha, ha! Asta a fost... [...]. Ne-au condus, pe mine și pe Yolanda, până aproape de casă. Catârii, parcă au fost înțeleși cu ei, i-au suportat fără scandal, deși miroseau cumplit a urs și a sălbăticiune. Din ziua aceea și-au stabilit domiciliul aproape de casa mea, împrietenindu-se cu copiii, cu nevastă-mea și cu brigadierii. Câinii, e adevărat, au fugit. Dar ce nevoie am eu de câini când, la un simplu strigăt, apar de sub liziera codrului doi giganți înfiorători! Domnule coleg, iată, aici am martorii vii ai povestirii mele: urșii au iernat la mine în grajd, și nu în pădure, sub o stâncă sau scorbură. Ion D. Sîrbu, Dansul ursului *curmătură – vale între doi munți

În fragmentul tipărit este subliniată secvența „din când în când”.

În fragmentul din cerință, cuvântul subliniat este „acceptabile”.

În secvențele tipărite sunt subliniate cuvintele „câmpul” și „Raport”.

Secvența subliniată în original: „Habar n-am avut”.

Cuvintele subliniate pe pagina originală sunt „mână” și „apartamente”, în această ordine.

Textul 2 Pe 3 ianuarie, pe la prânz, după ce bubuiturile petardelor de Anul Nou se potoliseră și orașul începuse să se liniștească și să-și intre în ritmul său, am decis să merg până la magazinul din colțul străzii, ca să fac o minimă aprovizionare. Am ieșit în curte, iar curtea noastră este cât o terasă mai mare a unui apartament la bloc, flancată de alte garduri și curți. Însă în această curte din centrul orașului, la 20 de minute de mers pe jos de Piața Romană, dintr-o deschizătură anume făcută la baza gardului de uluci, aproape perfect rotundă și identică cu cele din desenele animate cu Tom și Jerry, a ieșit un cap prietenos de animal care a început să se uite la mine. Și eu m-am uitat la el. Și uite așa ne-am uitat unul la altul vreo cinci minute, fără ca unul dintre noi să facă vreo mișcare. Categoric, era capul unui animal necunoscut mie (oare să fie totuși un șobolan alb? – m-am întrebat în primul moment. Totuși, seamănă mai degrabă cu un urs foarte mic… O fi vreun pui de pisică? Atunci de ce nu miaună?!), posibil sălbatic, posibil periculos. Micul animal nu scotea niciun sunet și părea mai degrabă curios decât speriat. Și-a retras capul de câteva ori în gaură, apoi și-a scos doar boticul, amușinând* aerul de câteva ori. [...] Am năvălit înapoi în casă, chiar nu puteam să trec indiferentă pe lângă un asemenea cap, și am început să urlu: „Avem un animal ciudat în curte!”, un fapt care demonstrează că nu pot gestiona foarte bine situațiile de criză în care toți adulții responsabili fac față. Nimeni nu m-a crezut. A trebuit să pândesc și să fac poze cu telefonul – animalul chiar exista, nu era în închipuirea mea. Am discutat cu vecinul, s-a oferit să mute niște șandramale din dreptul găurii (comune) în gard sau să-și ducă în casă câinele bătrân, pe Patrocle, ca să nu-l sperie pe posibilul animal fabulos. Primul din viața mea. Apoi, inevitabil, l-am pus pe Facebook... În mod inevitabil, animalul meu din curte capătă like-uri și devine vedetă. E dihor – spun mulți. […] Da, există dihori domestici. Se cumpără de la petshop, sunt jucăuși și afectuoși, se atașează de stăpân, se scot la plimbare cu hamul. Lumea iubitorilor de dihori mi-era total necunoscută. Totuși, rămâne un mister cum un astfel de dihor, iubăreț și dresat, a ajuns tocmai în curtea noastră. Nu doar sub gard, pentru că ne-am dat seama, continuând investigațiile, că dihorul, bursucul, jderul, hermelina, ratonul sau ce-o fi fost el își întemeiase un cămin în toată regula în curtea noastră. […] Decupase cu precizie gardul ca să aibă o fereastră spre exterior, eventual o verandă pe unde să ne facă cu mâna. Pe aici, a început să primească mâncare, ne-a luat niște pufuleți din mână și i-a dus în vastele lui apartamente. […] Pe Facebook a stârnit o mică isterie. A fost distribuit pe grupuri de iubitori de dihori, dar și la „rozătoare”. Ați pierdut cumva un dihor? Îl recunoaște careva? De unde a fugit? A fost numit „blănosul” și „banditul”. La început, am primit mesaje cu sfaturi – ce mănâncă, ce comportament are, cum să te apropii de el, am primit inclusiv un fișier audio cu niște sunete specifice care o să-l facă să iasă din gaură. Categoric, nu voiam să păstrăm animalul. Nici în cea mai bogată imaginație a mea nu m-aș putea închipui având grijă de un dihor. Apoi, am primit vreo 30 de mesaje de la potențiali iubitori de dihori […]. Norocul nostru a fost că, prin toate aceste mesaje de întrajutorare dihorească, am dat și de un tânăr biolog, care a venit la noi acasă, prompt și profesionist, cu o cușcă-capcană pe care a montat-o în fața găurii. A umplut-o cu pește din conservă și cu mâncare pentru mâțe. Dihorul a ieșit, în sfârșit, din vizuină și am putut să-l vedem în toată splendoarea lui, dând târcoale cuștii – într-adevăr, un animal fabulos, cu capul lui mic, de ursuleț, dar cu corpul subțire, lung și agil, plus coada, era chiar mai mare decât o mâță și absolut nepotrivit locului în care ne aflam. [...] Nu era o soluție să rămână acolo, desigur, dar m-am gândit că acele zile de libertate în care și-a construit de unul singur o vizuină și a supraviețuit au fost cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Pentru că (am aflat ulterior) era, de fapt, o dihoriță, poate că le va și povesti copiilor și nepoților ce vor deveni animale de apartament cum e să fii un dihor liber și de capul tău. Alte învățăminte ar fi: 1) Suntem atât de alienați* de marile orașe, încât orice animal, în afară de câine, pisică și porumbel, ni se pare de domeniul fantasticului; 2) Facebookul și comunitățile sunt în principiu bune, însă e ușor să se creeze isterii din orice […]; 3) Dihorul, bursucul, viezurele sau ce-o fi fost el mi-a înveselit atât de mult începutul de an, încât am adoptat o pisică. Adina Popescu, „Povestea dihorului și ce învățăminte putem trage din ea”, în Dilema veche, ianuarie 2020

*a amușina – a adulmeca *alienat – înstrăinat, îndepărtat

Cuvintele subliniate pe pagina originală sunt „strada” și „textul”, în această ordine.

În secvența tipărită sunt subliniate „echilibrată” și prima apariție a cuvântului „fericit”, din „cel mai fericit anotimp”.

Cuvintele subliniate pe pagina originală sunt „fluturi” și „râuri”, în această ordine.

Cuvintele subliniate în secvență: „precisă” și „să retușăm”.

B. Scrie răspunsul pentru fiecare dintre cerințele de mai jos.

Cuvintele subliniate în secvența de pe pagina originală sunt „spunea” și „odată”.