Subiectul I, A. 7., toate variantele

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1

Țestoasa o adusese la redacție șeful tipografilor, într-o seară de toamnă. Zicea că o găsise pe aleea din fața tipografiei, când dădea să se suie în mașină și să vină după ultimele pagini ale ziarului. Cum broasca părea derutată și nu se clintea nici îndemnată cu vârful pantofului, tipograful o luase și-o adusese aici. [...] Vreo doi reporteri, ultimii rămași atât de târziu la serviciu, i-au adus de afară, din rondurile de la marginea drumului, iarbă și frunze, ba chiar și petale portocalii, de crăiță. Broasca i-a refuzat, trăgându-și în carapace capul pestriț. Reporterii s-au plictisit repede, șeful tipografiei a dispărut și el. Când să stingă lumina și să plece acasă, Vladimir s-a aplecat și a apucat cu două degete carapacea rece în care se ghemuia un trup viu. A dus țestoasa acasă și așa a început totul. În zilele următoare, broasca a refuzat orice fel de legume și fructe și a stat tot mai retrasă. Vladimir și-a dat seama că, de fapt, era o țestoasă de apă și, prin urmare, carnivoră. A umplut o cădiță de plastic, a lăsat-o să plonjeze acolo și i-a dat carne proaspătă, atent mărunțită. Țestoasa a prins viață. O vreme i-a mers bine așa. Apoi, când s-a făcut tot mai frig, s-a retras într-un colț al sufrageriei și a intrat în hibernare. Din când în când, Vladimir ridica perna îmbrăcată în pluș roșu cu care o acoperise și o privea. Când a venit primăvara și țestoasa a făcut iarăși ochi, i-a servit câteva mese zdravene, din bucățele de carne de pui și chiar de curcan, apoi a eliberat-o în pădure, pe malul iazului unde putea să trăiască o sută de ani fără să o mai deranjeze vreodată vreun om. Vladimir locuia aproape de pădure. [...] Cum lucra doar după-amiezile, Vladimir își petrecea diminețile fie în grădină, ascultând păsările, răsfoind vreo carte așezat pe treptele casei, fie hoinărind prin acest petic verde din preajma casei. Știa și cu ochii închiși harta nescrisă a acestui ținut, așa cum alții știu străzile și cele mai întortocheate alei din cartierul în care-au crescut. Poteci bătătorite, dizolvându-se după o vreme pe sub tufe înalte, dispărând cu totul și reapărând preschimbate mai departe, mult dincolo de locurile străbătute de cei câțiva rătăciți, subțiate acum, niște poteci fragile, greu de zărit, marcate de o singură pereche de pași, ai lui, dus și întors, primăvară, vară și toamnă. Povârnișuri și văi, luminișuri, buturugi înnegrite de ploi, albite de timp, acoperite pe-o parte de mușchi, pe toate le știa nu ca un om născut în ultima casă de la marginea orașului, ci ca o sălbăticiune, ca o jivină venită pe lume aici, în măruntaiele pădurii, desprinsă direct din contorsiunile vreunei rădăcini acum patru decenii, o prelungire însuflețită a unui lemn viu sau uscat, crescând și hrănindu-se cu aceste forme, miresme, nuanțe și foșnete. Uneori poposea într-un asemenea loc, se așeza pe un ciot sau se culca direct pe pământ printre arbori, privind cerul printre ramuri înalte, minute în șir sau chiar ceasuri, contemplând jadul* coroanelor vara, hașurile în cărbune ale crengilor iarna. Iată ce nu știa nimeni despre corectorul de ziar Vladimir Pârvulescu. Însă nu din pădure, ci din redacție au ajuns la el animalele următoare, cele pe care avea să le țină scurtă vreme acasă, până s-au întremat, pentru ca apoi să le elibereze. Un uliu păsărar adus chiar de patron dintr-o excursie. Biata pasăre se electrocutase când poposise pe niște sârme, avea aripile arse. L-au dus la cabinetul veterinarului de lângă ziar, i-au oblojit rănile și, după un timp, când uliului i-au crescut pene noi, l-au eliberat pe malul râului Argeș, în uralele celor prezenți. Apoi a fost un stârc cenușiu, adus la redacție cu o Dacie vișinie de [...] un omuleț altminteri nesuferit, care-l găsise cu picioarele prinse în apele înghețate ale râului, la un început de iarnă. Cu stârcul a fost nebunie, se zbătea în mașină și putea să scoată ochii unui om dintr-o singură mișcare cu ciocul său lung. Însă acasă, păsăroiul se liniștise; îi plăcea să se plimbe pe verandă ca un domn îmbrăcat în frac care-și ține mâinile adunate la spate, mânca aproape orice îi dădea Vladimir – era înnebunit mai ales după ouă – și se culca extraordinar de devreme, astfel încât nu producea niciun deranj cât timp corectorul era la serviciu. Și el a fost eliberat pe râu, primăvara, iar fotografia lui a ocupat prima pagină a unui ziar făcut într-o duminică.

Veronica D. Niculescu, Mesteceni de hârtie *jad – piatră semiprețioasă de culoare verde

Textul 2

Satul este așezat pe nisip, cu casele înșiruite de o parte și de alta a unui spațiu larg unde se desfășoară, probabil, ceremoniile. De jur împrejur, cocotieri, palmieri de tot felul, arbori și arbuști plini de flori sau de fructe. Toate casele sunt înălțate pe stâlpi de lemn, ca niște locuințe lacustre*, pereții și acoperișurile sunt făcute din împletituri de frunze de palmier, iar podeaua, din trunchiuri de bambus. [...] Mă uit la plante și ascult zgomotele pădurii, încercând, în același timp să nu-i fac pe ceilalți să mă aștepte (prea mult). La un moment dat, un tânăr se oprește în dreptul unui cocotier, îmbrățișează cu brațele și pulpele trunchiul și, din câteva mișcări, este sus, în vârf, răsucind coada nucii-de-cocos care cade cu un zgomot înfundat la picioarele noastre. Mai rupe încă patru bucăți, să avem toți ce bea, și apoi coboară de parcă ar fi fost în ascensor. Ia o nucă și o înfige în vârful unui băț gros și ascuțit la vârf, care exact asta așteaptă, proptit cum este în pământ. Repetă mișcarea răsucind nuca și, din câteva mișcări precise, o descojește, iar la sfârșit îi dă cep* cu maceta. Prima nucă-de-cocos de la mama ei de-acasă stă în mâinile mele, cu miezul alb înecat în peste un litru de lichid transparent și tentant. Wulf îmi atrage pe un ton serios atenția că trebuie să beau tot dintr-o suflare, fără nicio pauză. Ceilalți râd, dar mie mi-e atât de sete, încât aproape că m-am executat. În timp ce înghit, realizez că are un gust aproape imposibil (poate unde îl numim lapte de cocos, iar eu mă așteptam la altceva). Nu e nici dulce, nici acru, ci mai curând sălciu-sărat, plus încă ceva greu de definit. Încep să mă întreb în sinea mea cum voi rezista toată luna numai cu asemenea delicatese, prea sănătoase pentru stomacul meu, dar am uitat să pun la socoteală și apa de ploaie. Nu pornim bine mai departe, că Harry se oprește din nou și mă trezesc față în față cu un arbore-de-cacao, cu fructele răsărite direct din trunchi. [...] Arborii-de-cacao cresc foarte bine aici, dar nu există un sistem de prelucrare a fructelor, așa că, după cum ne spune râzând, astea sunt „florile noastre” și nimic mai mult. Simt tristețea și resemnarea din spatele cuvintelor lui. OK, dacă tot nu fac nimic cu ele, vreau și eu unul, gândesc, încercând să-l desprind de copac. Wulf, care se pare că are mai multe perechi de ochi, mă vede și strigă la mine să nu-l rup, că îmi vor da ei unul. Păi, nu-i același lucru? gândesc. Nu, sigur că nu. Primesc, într-adevăr, nu unu, ci două fructe de cacao galben-portocalii și câteva frunze pe care vreau să le presez.

Carmen Strungaru, Agutoki. Impresii de călătorie în Papua Noua Guinee *locuință lacustră – locuință construită pe apă *a da cep – a face o gaură

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 Cristea Busuioc era un român năzdrăvan. El umbla cu plutele de la șaisprezece ani și încă de pe-atunci se arătase mai altfel decât ceilalți. Când ajungeau la Dunăre, ceilalți își luau traista, toiagul și-o porneau. El zăbovea pe mal. Cunoștea Bistrița, cunoștea Siretul ca și cum apele acestea ar fi șerpuit prin ograda sa. În fața Dunării rămânea mirat. - Unde se duc? se întreba, privind corăbiile și vapoarele. [...] Își lăsase barbă, iar părul de la tâmple îi încărunțea. Era flăcău la douăzeci și cinci de ani. [...] Dar, cu toate acestea, cât ținea valea Bistriței, Cristea Busuioc rămânea cel mai bun plutaș. Lumea îl socotea oleacă sărit, oleacă năzdrăvan. [...] Așa se făcea că la acest sfârșit de mai, cu cerul înnorat, când ceilalți abia soseau la gura Siretului, el cobora a doua oară, aducând doi pini înalți, cum îl rugase acum șase săptămâni, în portul Galațiului, căprarul* Ieremia, cunoscut de la Grivița, unde regimentele lor luptaseră cot la cot împotriva pașei Osman. [...] Așa se hotărî să coboare până la Sulina, drum încă neîncercat de vreun plutaș. Fârtații lui de pe țărm îl urmăreau din ochi și-l căinau amar: - Zăltat* rău! Pesemne vrea să se sfârșească, s-a săturat de trai. Dar iată că pluta, în loc să se piardă în vârtejuri, să se dea peste cap, merse pieziș până la firul apei, săltând ușor pe val, iar acolo se roti supusă și porni spre Galați. Cristea Busuioc stătea la partea ei din urmă și o mânuia, trăgând de frânghiile pânzei, luptându-se cu cârma, cu îndrăzneală și pricepere de vechi marinar. Nu de pomană privise el ani și ani corăbiile străine care se duceau la vale sau urcau la deal! Nu-i spusese nimeni o vorbă, nimeni nu-i dăduse un sfat, dar tot uitându-se așa la ele, le dibuise rosturile ascunse și-acum le folosea. [...] Iacă în ce chip naviga la vale Cristea Busuioc, spre uimirea pescarilor, a grădinarilor și a celorlalți oameni aflați pe uscat. Unii chiuiau, alții își aruncau căciulile pe sus, alții căscau gura și se minunau: se întâmpla prima oară ca o plută să meargă pe Dunăre, de parcă ar fi fost barcaz*. Uneori întâlnea vapoare sau remorchere cu convoaie de șlepuri care urcau la deal. Căpitanii trăgeau de fluier speriați, dar pluta îi ocolea cum ocolea grindurile, răgăliile și buștenii duși de ape, iar plutașul își scotea căciula, salutându-i pe căpitani cu buna-cuviință a lui de țăran. Așa trecu pe la Galați, trecu de Cotul Pisicii, o luă spre răsărit, lăsă Tulcea într-o parte și se duse pe brațul de mijloc al Dunării. [...] Și deodată, în fața plutașului, se deschise un hău înspumat. Gemea marea, amestecându-și apele cenușii cu apele vinete ale cerului adumbrit, iar Cristea Busuioc o privea buimac. [...] Plutașul se prăvăli în apă cu spuma valurilor fierbând peste cap, dar nu-și pierdu cumpătul, ci porni să înoate spre mal. Câțiva oameni alergau speriați în întâmpinarea sa. Pe cel din frunte, mai înalt, ciolănos și rășchirat, ar fi zis că-l știe de undeva. Să juri că-i căprarul Ieremia întâlnit la Galați. - Tu erai, măi Busuioace? strigă lunganul, oprindu-se țeapăn, când fu la vreo zece pași. - Eu, dom’ căprar! Iacă, ți-am adus pin de catarg! [...] Ceva mai sus se ridica o corabie, prima corabie pe care o vedea trasă pe uscat, și el, fără să se mai uite la nimeni, cu apa șiroindu-i pe trup, mustind în opinci, porni către ea. [...] Întorcându-se din port, Anton Lupan fu mirat să vadă între ai săi un străin. - El e omul de care ți-am vorbit, domnule, îl lămuri Ieremia. Eu îi spusesem să lase pinii la Galați și să ne dea de veste prin cineva, da’ uite că ni i-a adus la nas!... [...] - Am auzit că plecați pe mări, domnule, zise arătându-și pieptul voinic. Iacă, nu-ți cer nicio plată pe lemnul adus și mă leg să-ți fiu de folos și cu ascultare la tot ce mi-i porunci, numai ia-mă și pe mine! Radu Tudoran, Toate pânzele sus! *căprar – grad militar * zăltat – aiurit, trăsnit *barcaz – ambarcațiune pescărească, barcă cu pânze

Textul 2 Am copilărit într-un sat din sudul Transilvaniei, la Viștea de Sus. Acolo e buricul pământului. Vă spun și de ce! De la mine din curte, dacă mergi spre sud, în șapte ceasuri ajungi la cei mai înalți munți de la noi din țară – Munții Făgăraș. Sunt aici de când lumea, țin cerul pe vârfurile lor. Așa falnici cum îi vedeam, am crezut mereu că nimic nu-i poate străbate. Asta până am descoperit Oltul. La Olt ajungi în două ceasuri dacă mergi încet. Dacă mergi repede, într-o oră ești la malul lui. E un râu care m-a învățat că apa e mai puternică decât stânca, decât munții. Așa încet cum curge, și-a făcut cale prin ei și a reușit să-i treacă. Dacă iei drumul spre răsărit, ajungi la Templul Ursitelor, un loc magic săpat în stâncă. Dacă mergi spre apus, ajungi la Râpa Roșie, unde, povestește Lucian Blaga, e o văgăună mare în care se adăpostește un căpcăun. În spatele grădinii joacă măiestrele, un fel de iele, fete cu părul despletit ce se învârt în horă noaptea și binecuvântează pe toți cei care le văd și nu spun nimănui. Câți oameni din sat nu le-or fi văzut, dar păstrează secretul de teamă să nu le atragă blestemul! Sigur aici este centrul lumii: locul unde joacă măiestrele, unde se întâlnesc ursitele și unde dorm căpcăunii. Mai este însă ceva, la fel de important – o fântână secretă. Cu această fântână începe povestea jocului meu. De fapt, plecând de la joc, o să descoperim împreună fântâna. Joc îi spuneau oamenii mari, dar noi, copiii, știam că nu ne jucăm, era treabă serioasă. Când mă gândesc la cum ne jucam, atunci îmi dau seama că ne luam mult mai mult în serios jocul decât își luau mulți adulți propria viață. [...] Tovarășii mei s-au prins repede de regulile lui și am început să-l jucăm toți, toți copiii de pe ulița mea. L-am numit „Apă-Vie, Apă-Moartă”. Prin fața casei mele trecea un șanț pavat frumos cu pietre, care strângea apa ploilor și o conducea în drumul ei spre locuri neștiute. Între șanț și zidul casei era un trotuar făcut din plăci de beton. Ei bine, toți copiii stăteau în drum, la marginea șanțului, iar pe plăcile de lângă casă stătea un zmeu. Oricare dintre noi putea să fie zmeu. [...] „Apă-Vie, Apă-Moartă” a fost unul dintre cele mai frumoase jocuri ale copilăriei mele. În adolescență, deși nu-l mai jucam, a căpătat și mai multă valoare pentru că, într-o zi, bunicul mi-a povestit că se afla o fântână chiar sub plăcile pe care stătea zmeul. Era acolo, mi-a spus, de mult timp, de pe vremea în care oamenii aveau fântâna în afara curții, la poartă, astfel ca orice călător însetat să poată bea apă. Alexandru N. Stermin, Apă-Vie, Apă-Moartă, în vol. „Jocuri și jucării”

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 Ajungând în marginea maidanului*, unde mulțimea se rărea, Anton Lupan întoarse capul spre însoțitorul său și-l întrebă: - Cum te cheamă, flăcăule? Acesta vru să mârâie, arțăgos: „Da' ce treabă ai dumneata?”, însă ridicând ochii întâlni un zâmbet atât de deschis și de frățesc, încât se simți câștigat pe loc. - Ieremia mă cheamă! răspunse încrezător. - Ăi fi cel care a intrat cu oiștea în gard*. Omul râse cu gura până la urechi, din ce în ce mai voios: - Nu. Ăla e frate-miu, că ne-am nimerit doi frați să ne cheme la fel. Acum fu rândul lui Anton Lupan să izbucnească în râs. Așa, orice urmă de gheață dispăru dintre ei. - Prin urmare, am să-ți zic Ieremia. Om vedea ce-om face dacă ne-om întâlni și cu fratele tău. Pe mine mă cheamă Anton Lupan. [...] - Ia spune, Ieremie, ai vreo treabă aici în târg? - Până una alta nu, da' acu, dac-or înverzi copacii, gândesc să-mi cumpăr o foarfecă și să m-apuc de tăiat frunză la câini. [...] La aceste vorbe, Anton Lupan îl privi mai iscoditor. Omul de lângă el, înalt din cale afară, să fi zis că-i deșirat dacă n-ar fi fost destul de spătos, avea un cap cam micuț pentru trupul lui, un cap de păsăroi, cu nasul ascuțit, cu ochii apropiați, când vicleni, când glumeți, cu bărbia îngustă și cu obrazul plin de țepi. Purta un fel de cioareci* zdrențuiți, strânși cu nojițele* opincilor până sub genunchi, dar în sus avea o haină de marinar, peticită cam peste tot, care nu se potrivea nici cu cioarecii, nici cu căciula de oaie din cap. [...] - Vreo meserie ai învățat? - Sunt marangoz*, domnule, numai că, de când cu războiul, nu găsesc de lucru defel. Înainte mai veneau turcii, grecii și mai ciocăneam câte ceva la bărcile lor. Ori mă duceam la Tulcea și lucram bărci pentru pescari. Acu' grecii vin mai rar că-s cam speriați, iar turcii, de, or fi supărați pe noi. - Ceva carte ai învățat? - Câtă a uitat meșterul meu. - Știi să citești, să scrii, să socotești? - Taman cât trebuie ca să nu zică lumea că-s prea prost. Anton Lupan tăcu un timp, gânditor, apoi întoarse capul spre el și-l întrebă, fără înconjur: - Ascultă, Ieremie, ai vrea să pornești cu mine la drum? După cât bag de seamă, rosturi prea multe nu ai aici în târg. - Și nici în altă parte, domnule. Încotro s-o pornim? - Așa, spre capătul lumii... Ieremia micșoră pasul fără voia lui și, dându-și căciula pe spate, se scărpină în creștet, îndoit. - N-o fi prea departe? zise, uitându-se cam chiorâș la vecinul său, cu teama că acesta îl lua peste picior. - Departe, e drept! răspunse Anton Lupan, hotărât să nu umble cu amăgeli. Or, pe Ieremia tocmai răspunsul lui îl zgândări, fiindcă părea cu totul și cu totul serios, și îl făcea să simtă furnicături peste tot, și-n inimă, și-n creier, și-n trup. Bănuind ce se întâmplă cu el, Anton Lupan zâmbi mulțumit și-l lăsă un timp să fiarbă așa, în zeama lui, apoi îl întrebă, parcă într-o doară, ca și când ar fi vrut să schimbe vorba de la început: - Pe mare ai fost vreodată? Ți-o fi teamă de ea? - Teamă?... Iacă zău că nu știu. Da' de cunoscut o cunosc. Doi ani am fost dulgher pe un caic* turcesc și-am tot umblat, pe la Stambul, pe la Salonic, ba am ajuns chiar și la Pireu. Anton Lupan tresări, surprins, și chipul i se lumină mai mult. Omul era chiar mai încercat decât bănuise el. Se cuvenea să nu-l mai scape din mâini, altul pe măsura lui fiind greu de găsit. Radu Tudoran, Toate pânzele sus!

*maidan – teren deschis, loc viran situat în interiorul sau la marginea unei localități *a intra cu oiștea-n gard – a face o prostie *cioareci – pantaloni țărănești strânși pe picior; *nojițe – șireturi *marangoz – dulgher pe o navă, persoană specializată în prelucrarea lemnăriei navelor *caic – ambarcațiune îngustă cu vele; barcă, luntre ușoară

Textul 2 Și în ținuturile antarctice sunt animale. Ca să ajungi la ele, trebuie să străbați Oceanul Atlantic în tot lungul lui. Această distanță enormă a fost parcursă de Belgica fără să se zorească; măsură înțeleaptă, de vreme ce vasul nostru mai avea nevoie de multe ca să fie un „pachebot” transatlantic. Era o corăbioară trainică de felul pescuitoarelor de foci norvegiene, lungă de treizeci și patru de metri și cu o capacitate de două sute șaptezeci de tone. [...] Înspre cârmă erau mici cabine destinate ofițerilor și oamenilor de știință. Înspre proră* era locuința marinarilor și a mecanicilor, iar la mijloc, o chiliuță neîncăpătoare, împărțită în două printr-un perete, slujea ca laborator pentru oceanograful meteorolog și pentru naturalistul expediției. Calele* erau ticsite de cărbuni, provizie necesară pentru o mașină de 150 de cai, în stare să dea vasului o iuțeală de șase până la șapte noduri, și de mare folos, mai cu seamă în timpul navigării printre ghețuri. Pe punte și în calele vasului stăteau îngrămădite lăzi de toate formele, pline cu blănuri, mâncare pe doi ani și jumătate și materii prime de tot soiul: lemn, fier, piei și altele din care, după trebuință, se puteau face obiectele cerute de nevoi. La această expediție au luat parte nouăsprezece persoane. [...] Aveam aparate de sondaj și pescuit la toate adâncimile, un observator meteorologic complet cu aparate înregistratoare și de citire directă, termometre și butelii submarine, microscoape și sticlăria necesară pentru conservarea animalelor. Fiecare specialist avea o mică bibliotecă trebuitoare studiilor sale și, afară de aceasta, aveam o colecție de opere literare în multe limbi, ce era menită a ne distra în momentele de osteneală și de urât. Ținta expediției nu era să atingă cu orice preț Polul Sud, în paguba observațiilor științifice. Firește că trebuia să înaintăm înspre sud cât se putea mai mult, fără să ne găsim însă vreodată în neputința de a face acele cercetări științifice, care sunt singurul, dar marele câștig pe care poate să-l dea o expediție. Ca program, era vorba să studiem îndeosebi regiunea antarctică sud-americană, cu toate mijloacele pe care știința le pune azi la îndemâna cercetătorilor, și să iernăm cât s-ar fi putut mai înspre sud, ca să aducem tot felul de observații pe timp de cel puțin un an de zile. Nu vreau să stăruiesc asupra călătoriei Belgicăi până la capătul cel mai de jos al Americii de Sud și voi începe povestirea pățaniilor noastre din ziua de 13 ianuarie 1898, când părăsirăm golful San Juan din Pământul Statelor. Numaidecât ne-a fost dat să ne încredințăm că faima de care se bucură vecinătățile Capului Horn era îndreptățită. Vântul de apus sufla întruna vijelios și Belgica fu zguduită cu violență de către uriașele valuri care se formează în Strâmtoarea lui Drake. Din fericire, prevăzusem aceasta: tot materialul și toate borcanele mele fuseseră fixate cu grijă în rafturi anume făcute și chiar microscopul meu fusese înșurubat pe masa din laborator. Emil Racoviță, Spre Polul Sud

*proră – partea din față a unei nave *cală – încăpere sub puntea inferioară a unei nave

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 - Țombi dragă... începu el să se tânguie. Mi se pare că ne-am rătăcit prin pădure... Și în clipa aceea prichindelul înțelese cât de rău și-ar fi făcut dacă ar fi gonit cățelul acasă cu tot dinadinsul. Țombi simți neliniștea stăpânului și i se gudură viu la picioare și începu să-și frece botișorul umed și cald de niște gambe reci. Înaintau încet printre copaci spre nord, și ciufuliciul izbuti să-și mențină curajul până când umbrele copacilor prinseră a se lungi, iar desișul pădurii deveni mai întunecos. [...] Un fâlfâit greu și cald se apropia de ei și țipete sinistre ca niște bocete răsunară undeva aproape. O aripă moale lovi pieptul prichindelului și câinele, schelălăind, îi scăpă din brațe și o luă la goană aiurea. Singur, fără niciun suflet bun alături, ciufuliciul, atât de vesel și de neastâmpărat altădată, închise ochii așteptând ceva rău, și parcă devenea de piatră, și parcă începea să înghețe... Se răzvrăti cu ultimele puteri, cu ultimele dorințe, cu ceea ce mai rămăsese cald și lumină într-însul. Protejându-și mersul speriat cu mâinile, făcu pas după pas, pas după pas... și deodată auzi, aproape, un scheunat prietenos și simți la glezne o răsuflare bună. Era o geană de lumină în aer, oare de unde? și Țombi își lipise botul de un loc bătătorit, cu iarbă scurtă, răvășită. Regăsise poteca!... Dar încotro s-o apuce? Unde era nordul?... În dreapta!... În stânga? [...] Prichindelul avusese o licărire de luciditate în groaza lui. Amintindu-și că mușchiul copacilor arată cam întotdeauna nordul, își învinsese spaima și pipăi cu mâinile scoarța câtorva arbori. După ce simți pe alocuri, în vârful degetelor, porțiuni mătăsoase, reveni apoi pe cărarea în care păzea ca o santinelă Țombi cel iarăși curajos, și astfel ghici direcția peșterii. [...] Mergeau încet nenorociții, Țombi în frunte, prichindelul în urma lui, ținându-i coada într-un gest prelung, nesfârșit, de mângâiere și recunoștință, amenințați de toate spaimele nopții, de toate dușmăniile pădurii, dar cu un mic bob de speranță în suflet... Un bobuleț care începu să se agite când ciufuliciul, multă vreme neciufulit de pieptenul fricii, zări, în depărtare, o tresărire luminoasă, și care explodă de-a binelea când auzi strigăte și nume cunoscute. Erau cireșarii! Fiecare își rostea numele. Oare când și unde dispăruseră spaima și groaza și gheața? Oare existaseră vreodată? Atras de jocul cireșarilor, începu și el să strige cât îl țineau puterile: - Tic! Tic! - Ursu! Ursu! se auzea de undeva de departe. - Lucia! Dan! răsuna undeva în fața lui. - Victor! Maria! Maria! Maria! [...] Un singur lucru știa: lumina pe care-o văzuse tresărind și care creștea mereu era un foc. Parcă-i simțea și fumul în ochi. Acolo trebuia să ajungă. Strigându-și din când în când numele, porni în goană, cu Țombi după el, spre lumină. Și deodată se trezi în fața focului! Vesel, curajos, ce mai: Tic! Bine i-ar fi prins curajul și veselia care-l cotropiseră definitiv, cu un ceas înainte, în pădure! Uitase totul prichindelul cârn și iarăși ciufulit. Sosirea lui nu fusese simțită. Dar el vedea spatele cuiva și vedea cum se reped vreascurile în vâlvătaie. - Scuzați, vă rog. [...] Aici a poposit expediția cireșarilor? Ionel se întoarse uimit și speriat și năucit spre vocea nevăzută: - Tic! - În carne și oase! Ba chiar și cu Țombi lângă el! - Cum ai ajuns aici, prăpăditule?... [...] - M-am luat după semnalul tău, după foc. Bravo! - Mare isteț mai ești, îl alintă Ionel. [...] - Aoleu, ce foame mi-e! Aș mânca și foc!... Dar ceilalți unde-s? N-au terminat joaca? - Aoleu! se văită Ionel la rândul lui. Am uitat să dau semnalul. Și ei te caută. Am organizat o expediție în regulă ca să te găsim. Stai puțin... Își făcu mâinile pâlnie și începu să strige din toate puterile către toate direcțiile: - Iuuuuu! Ionel... Iuuuuu! Ionel!... Iuuuuu! Ionel! Iuuuuu! Ionel! Din pădure i se răspunse cu chiote. Toți știau că prichindelul se afla la foc, lângă Ionel. [...] Ionel îi oferi cârnului cu ochii numai neastâmpăr tot felul de bunătăți și-i povesti pe scurt, în timp ce ascultătorul înfuleca de zor, cum decursese prima zi a expediției. Tic dădea mereu din cap, dar nu uita să rupă în două tot ce ducea la gură și să-l blagoslovească astfel pe Țombi cu cel mai îmbelșugat ospăț din viața lui... meritat cu prisosință. - Grozavă friptură, Țombișorule, nu?... Lasă, nu te mai preface modest! O merităm amândoi. - Poate vrei un ceai cald? îl întrebă Ionel. - Mai întrebi? răspunse puștiul, uitându-se însă cu ochi de pisică spre niște pete albe. Constantin Chiriță, Cireșarii

Textul 2 Despre tatăl meu, Barbu Delavrancea, scriu mulți [...]. Dar în ființa lui mai era o altă latură, puțin cunoscută de lumea care-l socotea, ironic, cu luciri sfredelitoare în privire. Era omul duios, cu lacrimi în ochii verzi când citea din poezia populară, din Eminescu, sau când asculta simfoniile lui Beethoven, era omul care iubea toate manifestările artei și ale naturii, tainic legat de pământ, de copaci, de tot ce durează în scurgerea mileniilor. La țară, la nepoții de frate, se trezea înainte de răsăritul soarelui. Pleca, cu pasul lui ritmat și suplu, în grădină. Se așeza la o masă sub un imens salcâm japonez, cu caietele în care scria ca un școlar silitor. Îl învăluia tăcerea, îi încrețea părul roua. Când țâșneau primele raze ale soarelui se oprea, privea în jurul lui, sta pe gânduri, trezit ca dintr-un vis de Dik, setterul, de Năluca, foxterierul, sosiți într-o goană să se gudure pe lângă el. După trei ceasuri de lucru se bucura să bea cafeaua cu lapte cu noi toți, pe cerdacul umbrit de viță. [...] Mi-aduc aminte însă de altă pădure, a primei copilării, la Mănăstirea Agapia, cu brazi îndesați unii într-alții ca într-o tapiserie medievală și aroma de legende care cobora până la căsuțele noastre. Petreceam vacanțele cu poetul Alexandru Vlahuță și cu cele două fetițe ale lui. În plimbările noastre prin pădure, tata o necăjea pe mama, care era fricoasă: „Auzi un foșnet?” [...] Vlahuță, mimând groaza, exclama: „O fi un lup, hai să fugim!”. Grupul de fetițe se repezea pe potecă cu mama, în râsul major al tatii și cel în trepte și grav al poetului. Era epoca farselor. Cei doi prieteni erau tineri, familiile adunate la masă în casa surorii lui Vlahuță deveneau victime sigure ale glumelor celor doi. [...] Tot în Moldova, lângă Bacău, la țară, într-o casă bătrânească cu ziduri de cetate, îl văd pe tata într-o sală mare, frământând în covată aluatul de pâine. Părul lui creț era numai cute din cauza căldurii, eu îi ștergeam fața cu o batistă, el, cu mânecile suflecate până sus, plesnea aluatul de se scutura podeaua. Pâinea făcută de el avea gustul vrăjit al poveștilor. Cella Delavrancea, Portret

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 A fost ce-a fost... a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, și văduva era săracă de nu mai știa cum să-și înnoade zdrențele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creșteau flori pe unde-i călca piciorul și da muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe el. Diminețile, când se deștepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopțile o visa totdeauna pe fata ei voioasă și fericită, înconjurată de bogății și gătită ca o împărăteasă și grea mâhnire o cuprindea când o vedea săracă și îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste puțin fața mamei iar se înveselea, căci Lia era și în sărăcia ei tot voioasă și fericită, parcă ar fi înconjurată de bogății și gătită cum o visase, ca o împărăteasă. […] Când Lia ieșea din colibă, curtea era plină de flori răsărite pe urmele pașilor ei, care toate se clătinau plecându-se spre dânsa, dar îi ziceau întristate: „Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce ești la fire și, totuși, mult mai ai să umbli și să alergi […]”. Așa azi, așa mâine, multe zile de-a rândul tot așa, până ce Lia a fost cuprinsă de un nespus dor de ducă. - Am să plec, mamă, în lume, că nu mă mai rabdă pământul și mă duce dorul, zise ea. Sunt acuma mare și eu și mi se cuvine să-mi caut rost în lume. Văduva suspină, căci atâta copil avea și ea și mult îi era dragă fata, dar mamă era, ca orișicare mamă, norocul copilului său îl visa, iar norocul în lumea largă se găsește. - Mergi – îi zise dar –, copila mea, și nici spini, nici buruiană în calea ta să nu găsești. Lia frământă aluat din făină neagră și-și făcu o azimă* de drum, apoi porni în cale lungă, nu cu opinci de oțel și curele de vițel, ca Făt-Frumosul din poveste, ci desculță, ca o fată săracă, și se duse zi de vară până în seară, peste văi și dealuri, cum o ducea potecuța pe care mai umblaseră și alții. Cum se ducea așa, iată că dă peste o turmă de oi, care păștea păzită de dulăi, în vreme ce păcurarii* dormeau la umbră de mărăcini. Liei i se făcu milă de ea, căci dulăii erau toți șchiopi de toate patru picioarele, iar oile, sărmanele, toate erau pline de scaieți*, de se făcuse pâslă bătucită lâna de pe ele. - Oițelor, dragilor – le zise Lia – ia veniți la mama, ca să vă curețe. Oile alergară din toate părțile și se adunară împrejurul ei ca bobocii plouați împrejurul cloștii, iar ea se puse pe muncă grea și lungă, ca să le scoată scaieții din lână, unul câte unul, încet și cu băgare de seamă, cu degetele subțiri și măiestre, ca nici pielea să nu le doară, nici firele subțiri să nu se rupă. Mult a stat așa și le-a curățit, și iar le-a curățit, de s-au adunat vrafuri mari de scaieți și la dreapta și la stânga ei, dar nu s-a lăsat până ce nu le-a văzut pe toate curate și cu lâna moale și creață […]. - Câți scaieți ai scos, atâtea zile să ai – îi ziseră oile ușurate – și orișicât de lung ți-ar fi drumul, buruiană în cale să nu-ți găsești, mai ziseră și ele parc-ar fi știut vorba mamei. - Dar voi, câinilor, dragilor, de ce șchiopătați fiecare de câte toate patru picioarele? îi întrebă ea acuma pe dulăi. - Pentru că suntem desculți ca tine, iar nu încălțați ca oile – răspunseră ei – și sunt mulți spini și mărăcini prin care avem să alergăm. Lia iar se puse pe muncă lungă și grea, ca să le scoată spinii din tălpi, tot unul câte unul, tot încet și cu băgare de seamă, tot cu degetele subțiri și măiestre, ca nici să nu simtă când îi scoate. - Câți spini ai scos, atâți ani să numeri în viața ta – îi ziseră câinii – și orișicât de lung ți-ar fi drumul, peste spini în cale să nu dai. Lia plecă mai departe ușurată, căci ușurat se simte omul care le-a făcut altora vreo ușurare, și-și urmă drumul pe potecuța cea netedă și curată, de era mare mulțumire să calci cu piciorul gol pe ea. Ioan Slavici, Limir-împărat *azimă – pâine nedospită *păcurar – cioban, păstor *scaieți – ciulini, plante cu spini

Textul 2 Dimineața, când mă trezeam, tata își apropia obrazul de obrazul meu și, cum nu se rădea decât duminica, mă înțepa cu barba, ceea ce mă făcea fericit. De alte răsfățuri n-am avut parte. Abia în București am aflat că, de ziua nașterii, părinții obișnuiesc să organizeze mici sărbători copiilor sau că, de Crăciun, de Anul Nou, de Paști, se fac daruri. N-am văzut până ce am plecat din Lisa un pom de Crăciun, cu toate că pădurile de brad cădeau peste sat. […] În Lisa, copiii de pe Delături păzeau vacile pe Calea Secii, cei de pe ulița principală mergeau în Piscul Cornii, iar cei de peste vale se duceau pe Calea Râului cu vitele. În rest, nu ne separa nimic. […] De aceea, copilăria mea a fost fără ranchiuni, gelozii sau revolte. […] După ce tata mi-a deslușit harta cerului și mi-a vorbit despre planete, mă jucam, în nopțile de vară, alegându-mi de pe bolta înstelată o stea care să-mi aparțină, în secret. Mă trânteam în iarbă și populam arbitrar acea stea mică, scânteietoare, cât un bob de grâu. Am ajuns, totodată, expert în calitatea ierbii pe care o preferau vitele, în recunoașterea ciupercilor veninoase sau în prevederea timpului, în funcție de forma pe care o luau norii și de înălțimea la care pluteau. N-aș jura că auzisem de inventarea radioului sau de existența luminii electrice […]. Plecam de-acasă, cu vacile, cam la răsăritul soarelui. Mama îmi pregătea traista. Operație sumară, căci duceam în traistă, totdeauna, cam aceleași alimente. Un colț de pâine, o bucată de slănină, un castravete, două ouă fierte și puțină sare, legată cu ață într-un colț al șervetului de cânepă. Restul alimentelor mi le procuram singur din pădure: ciuperci, pe care le frigeam pe jar, zmeură, afine, mure, alune. Câteodată, găseam în scorburile copacilor, după ce vâram în ele frunze umede scoase din foc, ca să împrăștie fum, și miere de viespi. Mai mâncam și niște plante dulci-acrișoare, mai înalte de obicei decât iarba, mere pădurețe și cartofi copți în cenușă fierbinte. […] Existau și mici poieni, unde puteam întârzia mai mult, iar după ce depășeam livezile, pătrunzând, practic, în zona de munte, nu mai era nicio restricție*. Acolo, puteam lăsa vacile să-și caute iarba pe malul Secii, printre brusturi. Noi plecam după afine, după mure ori după ciuperci de pădure, mulțumindu-ne să ciulim, din când în când, urechile pentru a ne asigura că se auzeau sunetele tălăngilor. Fiecare cunoștea ce sunet scoteau tălăngile de la vacile sale, după cum un violonist își poate recunoaște și pe întuneric vioara. […] Apoi, improvizam tot felul de jocuri, ca să treacă timpul. Știam că n-aveam voie să pierdem vacile, care ne fuseseră date în grijă, că trebuia să le ducem, seara, acasă, și că ne era interzis să coborâm în sat înainte de căderea serii, orice s-ar fi întâmplat. În afara acestor trei reguli de fier, de la care nu era îngăduită nicio derogare*, ne puteam permite orice, să ne zbenguim, să stăm tolăniți la soare, să jefuim de cireșe cireșii sălbatici sau să umblăm după păstrăvi în apa, perfect cristalină, din Seaca. […] Respectarea datoriei care ne revenea în cadrul familiei era prima formă de seriozitate impusă de tradițiile din Lisa. [...] Zilele nu erau nici vesele, nici triste și, probabil, se desfășurau după un ritual ce dura, neschimbat, de secole. Tatăl meu și unchiul George trecuseră prin aceleași experiențe, poate chiar mai primitive [...]. Octavian Paler, Deșertul pentru totdeauna *restricție – limitare *derogare – excepție de la regulă

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 În port, la pupa vasului de pasageri austriac, care tocmai venise din sus, se vedea legat la chei* un barcaz* micuț, încărcat din greu. Cam în partea lui din mijloc, pe o stivă de scânduri, ședea, cu picioarele atârnate în jos, un băiețandru de vreo șaisprezece ani, cu un mintean* negru pe umeri, cu o căciulă de oaie dată pe ceafă, și cânta încetișor, ca pentru el, dintr-un fluier ciobănesc. - Cântă de foame! spuse Ieremia. Hai, Mihule, lasă cavalul, că ți-am adus să mănânci! La aceste vorbe, băiatul ridică ochii spre chei, și chipul oacheș, bătut de vânt, i se lumină. - El e băietanul de care ți-am vorbit, domnule! îl lămuri Ieremia pe Anton Lupan. Acesta sări pe puntea barcazului și se apropie de băiat, cu mâna întinsă, prietenos. Atunci văzu că la picioarele lui stătea cuminte, cu botul pe labe, dar cu ochii vii iscodind în jur, un câine ciobănesc, cu părul negru, plin de praf și încâlcit, cam slab și năpădit de ciulini, cu coada jumulită în chip greu de înțeles, care însă, în toată înfățișarea lui, poate puțin cam jalnică acum, amintea de un nu prea îndepărtat strămoș lup. Băiatul sări în picioare, sfios și poate neîncrezător; nu prea era obișnuit, se vede, cu bunătatea semenilor săi. Câinele se ridică și el, se trase un pas înapoi și rămase așa, atent. Privirea lui nu arăta nici teamă, nici prietenie. Lui Anton Lupan i se păru că vede în ea o demnitate la fel de grăitoare ca a unui om, ca a unui om care o are, bineînțeles. În schimb, în ochii băiatului, negri, cu sclipiri albăstrii, cum e uneori cerul în clipa când amurgul s-a stins, dar noaptea încă nu s-a statornicit, deși zâmbitori, se citea o tristețe domoală, din cele care, odată ce s-au ivit în priviri, ai zice că niciodată nu mai pot pieri. […] - Să nu-ți pară rău că ai venit până aici, îi vorbi blând. O să capeți cele de cuviință pentru osteneala ta. Băiatul făcu o mișcare cu mâna ca și cum ar fi vrut să arate că nu ține la niciun fel de răsplată. Văzându-l așa și gândindu-se la vârsta lui crudă, Anton Lupan se simți întristat. - Câinele-i al tău? îl întrebă. - E de la stână, răspunse băiatul. S-a luat după mine și n-a vrut să se ducă înapoi, chiar dacă l-am izgonit. Așa că umblăm amândoi. Ar fi vrut să-l întrebe mai multe, dar socoti că băiatului, ca și câinelui, trebuie să le fie foame, deci lăsă vorbele pentru mai târziu și deocamdată îi încredință pe amândoi lui Ieremia, să-i ospăteze cu cele trimise de Ismail. Între timp, […] descărcatul începu. În afară de cheresteaua de pe punte, în magazia vasului fuseseră înghesuite până sus fel de fel de materiale, în lăzi, în baloturi, în cutii de tablă, în bidoane și-n saci. Ieremia le cumpărase după listă și le orânduise sârguincios. Erau cabluri de oțel și parâme de felurite grosimi, făcute colaci, erau bare de fier, șuruburi, cuie, butoiașe cu ulei de in, cutii de vopsea, pânză groasă de vele, cu urzeală de cânepă și bătătura de bumbac și încă multe altele pe care nu le puteai descurca decât dacă aveai lista lor în cap. […] Anton Lupan se ridică: - N-ai vrea să rămâi cu noi? - Și ce să fac, domnule? întrebă băiatul, înviorat. - Ce-o să facem toți. Las’ că n-o să fie rău, ai să vezi! Ce zici, te învoiești? - Da’ pe Negrilă îl iei? - Firește! Altfel nici nu mă gândesc. Obrazul băiatului se lumină și tot ceea ce fusese îndoială și amărăciune pe chipul lui se pierdu în vânt. Iar vântul îi purtă îndoiala și amărăciunea de-a lungul canalului, le flutură peste perdeaua de stuf și se duse cu ele spre mare, unde le înecă, departe în larg, să li se șteargă urma pe veci. Cădea amurgul când se apropiau de baraca lor. Anton Lupan mergea în frunte, fluierând, ca un om pe deplin mulțumit. Mihu venea după el, fără să vadă unde pune pasul, cu gura căscată, cu ochii zgâiți la marea vineție în lumina amurgului de după echinocțiu. Negrilă se zbenguia pe țărm, aruncându-se în apă și tăvălindu-se pe nisip, umplând malul mării de lătrături vesele, ca și când ar fi simțit că începe altă viață și pentru el, și pentru stăpână-su. - Domnule, întrebă Mihu, fără să-și poată lua ochii de la orizont, toată asta care se vede aici e numai apă? - Numai apă, Mihule. Și încă, atât cât vezi tu nu-i poate nici a mia parte din întinderea ei. - Aoleu, maică! strigă băiatul, înmărmurit. În clipa aceea, în baracă se aprinse o lampă. […] - Ismaile! strigă Anton Lupan. De azi înainte ai de hrănit două guri mai mult: pe Mihu și pe Negrilă, îi vezi? Ai grijă să nu ne facem de râs! Radu Tudoran, Toate pânzele sus!

*chei – platformă amenajată într-un port pentru încărcarea și descărcarea vapoarelor *barcaz – ambarcațiune pescărească *mintean – haină bărbătească scurtă

Textul 2 În anul 1908, locuiam în fața Grădinii Icoanei. Doi salcâmi bătrâni stăteau de strajă la poartă. Aveam o curte mare în spatele casei și o grădină imensă cu boltă de viță, care se întindea de-a lungul străzii, astăzi Dumbrava Roșie. Acolo a fost adusă într-o zi o vacă elvețiană, trimisă în dar de un admirator. Instalarea ei la noi a fost un eveniment. Tata a botezat-o Habelca și o trimitea în fiecare zi la Șosea să pască iarbă. [...] Într-un an, tata a adus acasă un cățeluș alb, cu părul scurt și mătăsos, cu pete rotunde, negre pe tot trupul. I-l dăruise doctorul Schachmann. Era o speță rară de câine de vânătoare, brac din Dalmația, tata i-a pus numele „Șmil”. Acest Șmil devenise celebru. Crescuse mare, cu trup subțire și lung, și pricepea toate ca un om. Uneori, când întârzia tata la masă, deschideam ușa și strigam: „Șmil, du-te de-l caută pe domnul Delavrancea!”. Dintr-o săritură, câinele dispărea ca o săgeată. Cu nasul lui negru și lucios de prepelicar, îi lua urma și nu se lăsa până nu-l găsea. Se strecura peste tot: la Parlament, la Teatrul Național, unde s-a auzit lătratul lui voios la o repetiție a piesei Apus de soare, sau la băcănia Ciobanu, pe atunci în dreptul actualului Muzeu Național, de unde se întorcea acasă părintele nostru, încărcat cu mezeluri. Băcanul îi spunea: „V-a căutat Șmil”. Și atunci, tata scurta conversația cu prietenii. [...] Când avea răgaz, Delavrancea pleca cu vaporul la Constantinopol și la Atena. Se simțea fericit pe mare și furtuna îl însuflețea. Vorbea cu entuziasm de Bosfor, acea alee lichidă care despică Europa de Asia. Admira cupola măreață a Sfintei Sofia, [...] chiparoșii pensulați de o mână măiastră pe cerul de peruzea, moscheele cu nostalgicele lor minarete, tăind văzduhul ca niște săgeți împietrite în elanul lor. La restaurant, tatăl meu comanda un prim fel, barbuni, al doilea... barbuni, al treilea... barbuni! Mânca zilnic acel pește cu carnea rumenie și miros puternic iodat, care trăiește mai ales în Bosfor. Îl recunoștea ospătarul și-l botezase „domnul Barbun”. Când ajungea la Atena, petrecea ore întregi pe Acropole. Cunoștea arta antică în toate nuanțele ei, cugeta, așezat pe treptele Parthenonului, la operele literare nemuritoare, pe care le cunoștea bine. Nu-și stăpânea lacrimile de emoție în fața mândrelor coloane de marmură, înălțate pe orizontul marin, zvelte și robuste. Întors în România, se așeza iar la lucru [...] și, scriind, asculta studiul meu de pian, pentru că i se părea că-i întărește ritmul ideilor. Întrerupea lucrul ca să se joace cu pisica tolănită pe masa lui sau venea în salon [...] și-mi făcea câte o observație, întotdeauna întemeiată. Cella Delavrancea, Frânturi din viața lui Delavrancea

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1

Făcusem, ce-i drept, un an de ucenicie la „Briciul lui Ștefan cel Mare” și eram de patrusprezece ani aproape când am intrat în prima clasă gimnazială, dar luasem în a patra clasă primară premiul cu coroană și nu mă dădeam pe orișicine, iar după câteva săptămâni au simțit și colegii mei că nu orișicare dintre dânșii se poate măsura cu mine. Între cei ce o știau aceasta era și Spiru, un băiet de vreo unsprezece ani, oacheș, cu ochii mari, tăcut, liniștit și îmbrăcat cu niște haine de șaiac*, pantaloni largi ca niște șalvari, ca să nu le iasă genunchii, și un fel de tunică tot largă și cu mânecile prea lungi, dar altfel curate și bine îngrijite. El nu vorbea cu nimeni, ci stătea într-un colț, mai ici, mai colo. Abia după vreo săptămână și-a luat loc la capătul băncii a patra, în dreptul unei ferestre. [...] Într-una din zile unul dintre băieții mai neastâmpărați, nu mai știu care anume, că erau de tot mulți, voind, între lecțiuni, să iasă din bancă, îi zise cam răstit să se dea la o parte. Spiru ridică mâna, mișcă din cap și închise ochii, tot semne foarte învederate* că odată cu capul nu se mișcă din loc. - Știi că ești nostim! îi zisei eu. Dar pe unde să iasă băiatul dacă tu te-ai înfipt în capul băncii!? Spiru dete din umeri. - Să nu iasă! zise apoi peste puțin. Să rămâie și el la locul lui, cum rămânem d-ta și cu ceilalți. - Dar dacă are vreo trebuință!? întâmpinai eu, care nu eram obișnuit a discuta cu orișicine. Spiru ridică degetul și-l clătină de câteva ori. - N-are! zise apoi pe șoptite, ca să nu-l audă profesorul care intra pe ușă. [...] La zece apoi, după ce a ieșit profesorul, am și căutat să urmez discuțiunea, dar Spiru s-a ridicat și el, a ieșit din clasă și umbla așa singur, încât nu era chip să te apropii și să te legi de el, iar băiatul cu pricina s-a mutat în altă bancă. „O să te prind – îmi zisei – când plecăm la masă.” I-am și luat urma și abia acum am aflat că avem același drum. El mergea potolit, în pași măsurați și călcați cu talpa întreagă, cu pieptul cam scos, cu capul ridicat și uitându-se drept înainte, un umblet învățat parcă pe de rost într-un lung șir de lecțiuni. Eu, după el, în pașii pițigăiați și mai spornici ai fostului ucenic de bărbier, mai aproape, de tot aproape. M-a simțit, se vede, în cele din urmă, căci deodată s-a oprit și s-a întors spre mine, deschizându-și ochii încă mai mari, ca și când ar fi voit să zică: „Văzuși că n-avea nicio trebuință!?” Nu știu dacă va fi și gândit-o el aceasta, destul că eram foarte zăpăcit. Să trec înainte? Nu se putea! Să urmez discuțiunea? Nu mai era cu putință! Să-l întreb unde se duce? Era o prostie, căci asta o știam. - D-ta de unde ești? îl întrebai, ca să zic ceva. - De la Mizil - răspunse el înviorat de gândul că e cineva care se interesează și de dânsul – dar nu sunt nici acolo acasă, că n-am nici tată, nici rude. Ce răspuns!? [...] Nu mă știam nici eu nicăieri acasă. [...] Dumiriți așa, ne-am făcut prieteni, deși el era cu trei ani aproape mai mic decât mine. Țineam la el fiindcă era băiat potolit [...], iar el se însoțea cu mine mai bucuros decât cu băieții de vârsta lui, fiindcă îl învățam bine și-l deslușeam când era nedumerit asupra vreunei lecțiuni. Ioan Slavici, Spiru Călin

*șaiac – material aspru (din lână, de culoare închisă), țesut de obicei în casă, din care se fac haine țărănești *învederat – vizibil, evident

Textul 2

Mă plimb acum prin curte și revăd în minte pomii de altădată, violetele și florile japoneze... Spre garaj era un cais, în care mă suiam pe la cinci-șase ani, închipuindu-mă Tarzan, [...] despletită și pictată pe tot corpul cu ruj și pastă de dinți. Adunam copiii vecinilor și ne costumam cu ce ne cădea în mână. Odată, întorcându-se acasă, mama ne-a găsit, pe mine și pe Didi (verișoara mea de aceeași vârstă), gătite cu rochiile ei de mătase, clătinându-ne pe pantofii ei cu tocuri și unse pe față, „ca cucoanele”, cu cremă... de ghete. Joaca mea preferată era însă desenul. Așezată pe burtă, pe covor, mâzgăleam pe tot ce găseam. Pe o carte de vizită a mamei desenasem o doamnă în picioare, din care se vedeau distinct pălăria și pantofii cu tocuri înalte, și, alături de ea, o pisică. Mama a scris pe verso „Desenat și iscălit de Adina la vârsta de 3 ani și 10 luni”. Astăzi, când mă ocup de costume și modelez pisici, mi se pare o adevărată premoniție. Creioanele colorate erau ființe vii: cel mai mult îl iubeam pe cel bleu-pastel, apoi pe cel galben-deschis. [...] Peste alți ani, am citit în testele de psihologie [...] confirmarea stării de seninătate însorită în care mi s-au scurs anii copilăriei. [...] Clasele primare le-am făcut acasă, în particular, ca să folosească și licența mamei la ceva. Îmi citeam cărțile de școală de la început până la sfârșit, printre povești și romanele din casă, așezată la biroul tatei, în fotoliul de piele neagră, cu picioarele suite pe masă. La sfârșitul anului, făceam o plimbare cu mama [...] până la Școala 32, lângă Bufetul de la Șosea, unde ședeam de vorbă cu niște profesoare și mă întorceam sărind într-un picior și mirându-mă ce mare scofală e să dai examen. De-abia într-a IV-a m-au dat la școală, ca să mă obișnuiesc cu un program fix în vederea liceului. Tot la Școala 32, ședeam în bancă cu fata învățătoarei, Voichița Pădureanu, ca o păpușă cu ochi albaștri de porțelan și păr creț, și luam amândouă 10. Cel mai amuzant lucru din acel an a fost încercarea de a adapta metoda rapidă de echipare a pompierilor (pe care o văzusem la cinema, într-un documentar) la îmbrăcarea de dimineață, ca să mă pot scula cât mai târziu. De cu seară, băgam una-ntr-alta cămașa, rochia și șorțul de școală, pe care a doua zi, când săream din pat, le trăgeam pe mine dintr-odată. La sfârșitul anului, înainte de admiterea în liceu, s-a făcut un test care a ținut o zi întreagă, cu fel de fel de probe care semănau cu cuvintele încrucișate, exerciții de îndemânare de înșirat mărgele pe sârme etc., care m-au distrat foarte tare. După asta au chemat-o pe mama la școală să-i spună că am ieșit cu calificativul „excepțional”. Când mama a întrebat câți copii au mai fost notați astfel, directoarea a râs: „Doi, ea și cu mine, căci am trecut și eu probele, ca să apreciez nivelul.” Adina Nanu, Călătorie în jurul casei mele (text autobiografic)

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 La colțul străzii, Romi îl aștepta pe Gicoane. Era o după-amiază de duminică, era vară, și căldura topise trotuarul. [...] Orașul era pustiu și, în lumina fierbinte, casele dormeau parcă și ele. „Peste o oră începe meciul”, se gândi Romi și fu cuprins parcă de amețeală... „Va fi un meci la fel ca înainte”, își spuse. Gicoane va apăra, în tricoul lui negru. Gicoane, pe care el îl numise „pantera neagră”. Va fi un meci ca înainte de accidentul lui Gicoane. La fiecare gol salvat de Gicoane, el se va ridica în picioare și va striga: „Bravo, Gicoane!”, iar în sufletul lui se va zbate dureroasă dorința ca atunci când va crește să fie un portar tot așa de bun ca și el. În sfârșit, îl văzu venind pe Gicoane. Acesta îi făcu semn cu mâna, de departe, și el îi răspunse. [...] Se apropiau de marginea orășelului, acolo unde o alee cu aluni ducea spre arena de fotbal. [...] - În care repriză joci? întrebă Romi. - Nu știu. Aș vrea să joc în prima. Îmi vine greu să mă uit cum stă altul în poartă... Deodată, glasul lui Gicoane deveni foarte prietenos, primi acel timbru special pe care glasul unui bărbat nu-l capătă decât atunci când vorbește cu un prieten drag. Glasul lui Gicoane deveni aproape copilăros, de o puritate caldă, catifelată. - Știi, mă Romică, eu cât am stat în pat m-am gândit mult. Stăteam cu piciorul ridicat pe perete, mă uitam la el și mă gândeam. Înainte de asta n-aveam încredere în mine. Îmi spuneam: „Ești prea mic pentru un portar. 1 metru și 64 de centimetri, asta nu-i înălțime de portar.” Dar cât am stat în pat m-am tot gândit, și am înțeles că asta nu contează. M-am gândit la francezul acela care-i cu un centimetru mai mic ca mine și-i un portar excelent... Sunt pornit pe fapte mari, așa să știi. Sunt tânăr, am timp să ajung departe. Principalul e că pot să joc din nou, și asta contează. - Numai să nu fii nervos în poartă, se rugă Romi. Iar că ești mic nu contează. Ai reflexe bune, mă Gicoane, și asta face mai mult decât doi metri înălțime. Și-apoi, gândește-te și tu. E ușor să fii portar bun când ai 1 metru și 80 de centimetri. [...] Dar plonjeu* ca al tău n-are nimeni. Tu ești ca o panteră, Gicoane, spuse Romi, și-și ridică din nou ochii spre el. În sfârșit, ajunseră la arenă. - Așteaptă-mă aici, îi spuse Gicoane lui Romi când ajunseră aproape de intrare. Mă întorc după tine. Gicoane dispăru pe poarta mare a arenei și Romi se așeză în iarbă, așteptându-l să se întoarcă. „Da, totul este ca înainte, își spuse, totul este ca acum un an.” Peste câteva minute, Gicoane va veni după el, vor intra, și el va fi tare mândru că-i este prieten... Dar iată că minutele trec și Gicoane nu se mai întoarce. [...] - Credeam că m-ai uitat. - Cum era să te uit? Intrară și, la fel ca înainte, Gicoane îi spuse omului de la ușă cât se poate de grav: - E cu mine. Apoi se îndreptară spre tribună. - Joc în repriza a doua, mă Romică, îi spuse Gicoane când ajunseră aproape de tribună, apoi îl părăsi, se duse pe teren să se îmbrace și, între timp, arbitrul fluieră începerea primei reprize a meciului. [...] Dar iată că începu repriza a doua și Romi văzu cu uimire că în poartă e tot vechiul portar; Gicoane stătea mai departe în iarbă. [...] După zece minute, un jucător din echipa adversă fu accidentat, intră altul în loc și ceferiștii* schimbară portarul. În poartă intră Gicoane. Primul plonjeu pe care-l făcu Gicoane aruncându-se după minge fu spectaculos, poate inutil, dar sufletul lui Romi se umplu de bucurie. „Așa ceva nu vezi oricând. Bravo, mă panteră neagră!” Abia atunci observă Romi că Gicoane nu purta tricoul negru, ca de obicei. Avea un tricou albastru. „O să-i poarte noroc și tricoul albastru.” Adversarii, mizând pe statura mică a portarului, trăgeau cât mai sus, iar două mingi fură trase pe deasupra porții. Apoi mingea a fost trimisă spre colțul de sus al porții, și atunci Gicoane făcu una din minunatele lui sărituri de panteră. Gicoane zbură în aer, prinse balonul, și toată lumea din tribună începu să strige. Ceferiștii reușiră în ultimele zece minute să marcheze două goluri, dar Romi era prea fericit ca să simtă și bucuria acestor goluri. Gicoane, dragul lui Gicoane, era tot pantera neagră, cu toate că purta tricou albastru. Sorin Titel, Pantera neagră *plonjeu – (în text) săritură, salt *ceferiști – (în text) membri ai echipei de fotbal

Textul 2 Când eram mică, ai mei mă învățau să „împart”. Să-i dau și fetiței vecinilor ursul meu de pluș să se joace cu el, să împart sandvișul cu colega de bancă, să împrumut cartea mea favorită prietenilor de la bloc. O făceam, dar bombănind și cu strângere de inimă. Mă revolta generozitatea lor pe barba mea. Adeseori mă gândeam că, dacă tot sunt ei atât de darnici, de ce nu-și dau lucrurile lor prietenilor mei? Așa că am găsit o portiță de scăpare: alegeam dintre păpuși pe cea mai urâtă, pretindeam că e preferata mea și o pasam, cu „generozitate”, vecinei mele. I-o dădeam de tot. Sondam plăcerile culinare ale colegei și tocmai ce nu-i plăcea să mănânce, aia luam la pachet, oferindu-i, cu generozitate, jumătate. Și mă prefăceam dezamăgită că ea nu mânca. La fel făceam și cu restul de lucruri de care voiam să mă debarasez, dar nu știam cum. Prietenii mă iubeau, părinții prietenilor mă complimentau părinților mei, care nu-și mai încăpeau în piele de bucurie că au un copil cu o inimă de aur. Și toată lumea era fericită, mai puțin eu. Senzația aia de înșelătorie nu-mi pria deloc. Mă bucurasem, ce e drept, în sinea mea la început, când venisem cu ideea, dar, mai încolo, mi-am dat seama că tocmai acea bucurie era meschină*, pentru că nu o puteam... împărți. Îmi oblojeam*, mai încolo, vina, spunându-mi că totuși prietenii mei se bucurau, chiar dacă le dădeam lucruri care mie nu-mi trebuiau. Cu toate astea, punând în balanță bucuria lor sinceră cu meschinăria mea, simțeam că eu pierd. Deși nu-mi păsa de lucrurile date, era o frustrare pe care nu mi-o puteam explica. Dar nici nu-mi venea să ofer ceva ce mie îmi plăcea cu adevărat. […] Prin clasa a IV-a, o prietenă de aceeași vârstă a avut o pierdere mare. Prietena mea devenise aproape o fantomă. Nu mai mânca, nu mai vorbea, nu mai ieșea din casă. Brusc, am simțit că trebuie s-o oblojesc. Că e de datoria mea să-i ofer o „recompensă” – cu mintea de atunci, ceva foarte drag mie ar fi putut compensa pierderea. Și m-am hotărât. Cel mai de preț obiect al meu era o cruciuliță de aur, dată de bunica mea. Am cântărit mult timp decizia. N-a fost deloc o chestiune de impuls. Dar, știind cât de mult însemna pentru mine acea cruciuliță, am simțit cumva că bucuria de a o avea s-ar fi transmis și prietenei. Așa că, tremurând de emoție, m-am dus la ea și i-am dat-o. I-am spus că e magică și că protejează pe oricine o poartă. Și țin minte surpriza și scânteia de bucurie din ochii ei, o scânteie care m-a umplut pe mine de căldură. Când i-am spus bunicii de fapta mea, ușor speriată că mă va certa, bunica mi-a spus ceva ce am păstrat ca o lecție, toată viața: ce oferi cu inimă bună nu e niciodată înstrăinat. Și cu lecția asta am pornit-o prin viață. Și am cunoscut mulți oameni. Unii au rămas cu falsa idee că generozitatea este cea pe care o împărțeam și eu în copilărie, oameni care au impresia că fac un bine, deși oferă ceva ce lor le este de prisos. Dar i-am cunoscut și pe cei darnici în mod autentic, care își rup din confortul lor pentru alții. Iar dacă primii dau bine „pe hârtie”, ceilalți sunt cei cu adevărat câștigați. Stela Giurgeanu, Falsa generozitate, www.dilemaveche.ro *meschin – lipsit de generozitate *a obloji – a purta cuiva de grijă, a trata, a alina

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 - Domnule inginer, eu am doi copii: un băiat mai mare, Daniel, care învață la un liceu în Chamonix și locuiește la internat, și o fată, Yolanda, care are numai zece ani, e elevă în clasa a patra primară, învață acasă cu soția mea și cu mine. Are tot ce-i trebuie: videotecă didactică, televizor de exerciții, tot felul de casetofoane. O dată pe lună cobor cu această neastâmpărată fetiță a mea la o institutoare care o examinează și o îndrumă. În septembrie, anul trecut, pe fiica mea, promovând în clasa a patra, am dus-o în fața unei comisii severe. A reușit cu „excepțional”: cărțile, pădurea și animalele sunt, pentru copii, cea mai inteligentă și ultramodernă școală. - Sunt absolut de aceeași părere, întării eu, care mi-am crescut copiii sub oblăduirea muntelui. - După examen, [...] Yolanda mea era veselă, se ținea bine în șa, mă tot bătea la cap cu urșii. Unde sunt urșii noștri, ce fac urșii noștri? [...] Am urcat, am tot urcat, era o toamnă frumoasă, caldă, strălucea tot văzduhul de lumină și viață. Yolanda mea cânta, eu o îngânam. Când am ajuns la curmătura* ce se cheamă Creuse, am zis: „Aici vom mânca, iar eu am să trag un pui de somn!”. Așa și făcurăm, e un loc stâncos, minunat pentru o oră de odihnă. Am mâncat, mie-mi și venise somnul. Catârii pășteau, aveau acolo o iarbă ca mătasea, neatinsă. [...] Yolanda ciripea de-ale ei: era fericită că scăpase cu laude de la examinare. Trebuie să vă spun două vorbe și despre ea. Spre deosebire de Daniel, băiatul meu, care e foarte tăcut, Yolanda e deosebit de comunicativă. Vorbește cu păsările, cu veverița casei, cu popândăul. E copilă, are numai zece ani și consideră absolut toate ființele pădurii, chiar și copacii și ierburile, ca fiind prietene cu ea. Adică niște copii cu care te poți juca și cărora le poți spune ba una, ba alta. Când intră ea în grajd, toate vitele întorc capul. O cunosc și o iubesc. Câinii o adoră. Am văzut-o de departe, cu binoclul meu, jucându-se în dumbravă cu un pui de căprioară. Sub ochii ciutei, mama puiului. A îmblânzit o familie de iepuri. O bufniță singuratică iernează în podul casei noastre. Ce mai: Yolanda e nițel năzdrăvană, nu știe ce e frica, nu face nicio deosebire între om și animal. [...] Dar să nu mă îndepărtez. Boala noastră, a muntenilor, sunt parantezele. Am o bunică de optzeci de ani care se apucă luni să ne povestească ce a pățit la biserică și care pierde, povestind, slujba din duminica viitoare. Parantezele ne omoară. Și ocolul ocolit. Muntele e mama imaginației – cei din stepă sau pustă nu au decât sabia, calul și vitejia de dragul vitejiei. Gata, am terminat, nu râdeți, mă întorc îndată în dumbrava aceea unde, după ce am mâncat bine, m-am culcat la umbra unui brad bătrân. Nu cred că am dormit mai mult de o oră. M-am trezit brusc. Nu sunt un om fricos, dar am trăit atunci cea mai cutremurătoare spaimă din viața mea. Cum? Simplu de tot: m-am trezit lins pe față de un cap brun de trei ori mai mare decât al meu. Am încremenit și încremenit aș fi rămas dacă nu aș fi zărit, la numai câțiva pași de mine, alt urs, la fel de uriaș [...]. Ursul, care se ocupa de obrazul meu (nu îndrăzneam să-i dau botul mai laoparte) după toate semnele și judecând după mormăitul său pașnic, părea că mă iubește și că tot ce face e din pură joacă sau prietenie. M-am sculat în picioare. S-a ridicat și el în picioare, era cu două capete mai înalt decât mine. M-a cuprins pe după gât și iar m-a lins pe față. Avea ochii galbeni, dinții teribili, albi, ghearele de vreo zece centimetri. Negre, grozave. M-a îmbrățișat, eu simțeam că o voi sfârși în brațele acestui uriaș mult prea iubitor. Dar Yolanda m-a salvat: văzând că am devenit de culoarea ierbii, [...] a venit în ajutorul meu. L-a lovit cu pumnii pe ursul ce mă săruta, spunându-i: „Ajunge, Jacques, nu vezi că tata se teme de tine?!” și, ca pe un câine blând, l-a dat laoparte... Ha, ha! Asta a fost... [...]. Ne-au condus, pe mine și pe Yolanda, până aproape de casă. Catârii, parcă au fost înțeleși cu ei, i-au suportat fără scandal, deși miroseau cumplit a urs și a sălbăticiune. Din ziua aceea și-au stabilit domiciliul aproape de casa mea, împrietenindu-se cu copiii, cu nevastă-mea și cu brigadierii. Câinii, e adevărat, au fugit. Dar ce nevoie am eu de câini când, la un simplu strigăt, apar de sub liziera codrului doi giganți înfiorători! Domnule coleg, iată, aici am martorii vii ai povestirii mele: urșii au iernat la mine în grajd, și nu în pădure, sub o stâncă sau scorbură. Ion D. Sîrbu, Dansul ursului *curmătură – vale între doi munți

Textul 2 Vă mai amintiți primele întâlniri cu veverițele din copilărie? Ce regăsim în personajul de peste ani, Vevi? Alături de mangusta din Cartea junglei, Riki-Tiki-Tavi, și de pinguini, animale pe care le-am întâlnit doar în cărți și filme documentare, veverițele sunt animalele mele favorite. Iar pe ele le-am tot întâlnit în excursiile copilăriei. Îți apăreau deodată în față, de obicei pe un trunchi de brad, silențioase, apoi, într-o fracțiune de secundă, dispăreau dintr-un salt pe partea cealaltă a trunchiului și reapăreau pe o creangă în mișcare, privindu-te o clipă cu ochii lor mari. Mă binedispuneau de fiecare dată, păreau întruparea spiritului ludic al pădurii, erau pentru mine jocul în esența lui cea mai grațioasă. Dar Vevi, așa cum povestesc pe coperta a 4-a a cărții Trei zile nemaipomenite, a fost, până la un punct, reală, pentru că e singura veveriță care a venit în vizită, din proprie inițiativă, chiar pe minuscula terasă a casei mele din inima Brașovului. [...] Când veverița Vevi și fetița Emi își doresc cu ardoare ceva, dorințele devin realitate și fiecare se trezește în pielea celeilalte. Acomodarea se petrece gradual, ele descoperind cu uimire cum e să aibă un alt trup și o altă familie. Dorința de a fi în pielea altcuiva e una dintre fanteziile universale ale copiilor! Sunt personajele pregătite pentru aventurile care se nasc odată cu împlinirea fanteziilor? Da și nu. Un copil e mai pregătit și mai dornic de schimbări miraculoase decât un adult. Copiii își doresc metamorfoza*, adulții mai degrabă se tem de ea, pentru că, de la un punct încolo al vieții, metamorfozele sunt primejdioase, iar asta e și tema din viitorul meu roman, Aurul pisicii. Dar nu înseamnă că un copil știe ce implică schimbarea. A dori viața altuia și a-ți închipui că e mai bună decât a ta este o naivitate. Vevi și Emi au timp să-și dea seama de asta. Pe de altă parte, a înțelege în profunzime ce trăiește altcineva, „a te pune în pielea/blana lui”, este pe cât de greu, pe atât de valoros, e o experiență fără de care ești sărac. Ioana Pârvulescu, Copiii își doresc metamorfoza, adulții mai degrabă se tem de ea, interviu realizat de Andra Rotaru, blog.carturesti.ro *metamorfoză – transformare, modificare, schimbare

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 Baci-Vulcu se opri și se uită în ochii copiilor. - Aici începe codrul meu, le zise. Asta-i cărarea, alta nu e. Semne turistice veți zări la fiecare sută de metri. Două dungi albe și una roșie la mijloc. O vedeți? Pe aici, dacă mergeți până se lasă umbra, ajungeți cu bine la stâna lui Lascu. Dar să nu pierdeți vremea pe drum. Călcați, fără grabă, cu spor însă. Că timp aveți destul. Vă e frică? - Nu, răspunseră copiii, deși în ochii lor, pădurea asta fioroasă, imensă, părea să aprindă o luminiță de fior și spaimă. - Dacă vă e frică, vă întoarceți. Stați la mine – și peste o zi-două, vă duc eu. Călare. - Nu ne vom întoarce, declară Ligia și se încruntă așa cum o făcea de câte ori se apuca să-și rezolve problemele la matematică. - Mâncare aveți destulă? - Avem. Nici nu ne-am atins până acum de raniță*. - Apăi, atunci plecați în pace. [...] Cărarea se înfunda tot mai tare în codru. Din loc în loc, pe câte o stâncă de margine sau pe trunchiul vreunui brad, se puteau vedea semnele de marcaj. Mergeau bine, în pas voinicesc, uitându-se cu mirare în jur. Dundi o mai cotea din când în când la dreapta și la stânga, în mici recunoașteri. Dar de la o vreme – fie că s-a plictisit, fie că i se făcuse frică – nu se mai dezlipea de lângă stăpânii lui. Nu poți să spui: „Cât vedeai cu ochii era numai codru”, fiindcă nu prea vedeai departe. Brazi înalți străjuiau cărarea. Lumina plutea deasupra, spre vârfuri: pe jos era umbră, o umbră roșiatică, încremenită. Din loc în loc găseau trunchiuri răsturnate din rădăcini. [...] - Să te întreb ceva: spune-mi, unde trăiesc șerpii boa? - Șerpii boa? În Brazilia. Și în Africa, mi se pare. Pe aici, la noi, nu există. - Sigur? - Sigur. - Dar tigri? [...] - Ligia, aici nu există tigri. [...] Poteca urcă puțin, apoi ieși la lumină. Se găseau într-o pajiște de toată frumusețea. Iarba era deasă și plină de flori de dumbravnic și mărgărite. În marginea luminișului se vedea o iesle. O cercetară. Era o iesle în care mai erau urme de fân. Alături găsiră un drob de sare. Se vede că fusese lins de niște animale. - Mi-aduc aminte, zise Radu, unchiul Gavrilă mi-a povestit că paznicii de vânătoare au grijă de căprioare peste iarnă. Le pun fân și sare în iesle. Ca să le ajute când e iarna grea. - Înseamnă, se bucură Ligia, că pe aici nu e pustietate. Umblă oameni. - Desigur. Porniră mai veseli. Parcă au scăpat de o greutate. - Ligia, începu Radu, ce-ți place ție mai mult la mama? - La mama? Să-ți spun: îmi [...] place când sunt bolnavă și mă roagă să iau medicamente. Sau când mă piaptănă dimineața... [...] Erau obosiți. Le ardeau tălpile și Radu simțea acum că ranița lui a devenit mai grea. Nu-i nimic: încă o oră-două și ajung la stână. Trecură repede pe o porțiune unde se vede că a bântuit o furtună. Majoritatea brazilor erau răsturnați. Rădăcinile lor roșii-verzi arătau ca niște șerpi, iar gropile din care fuseseră smulse păreau vizuini sălbatice. Umbrele creșteau și parcă și viața tăcea în jur. Dundi se opri și lătră, li se părea că cineva a trecut în goană deasupra, pe coastă. Păsări mici, foarte colorate, apărură. Unele cântau. Zăriră o șopârlă, un erete. Apoi deodată se opriră în loc și inima începu să le bată tare, tare. Drumul trecea printr-o surpătură, în stânga nu se vedea nimic. În dreapta se așternea tăcut și nepătruns codrul. De aproape se auzea clar o talangă. Bătea rar, neregulat. Apoi, parcă, foșni ceva în desiș. Se apropiară cu frică. Mai făcură doi pași, și încă doi. Deodată izbucniră în râs. Deasupra lor, dintr-un tufiș, apăru capul mirat al unei capre. Cu barba, cu ochii ei de popă sever, se uita la copii ca la altă minune. - Asta-i capra mătușii Sofia. Înseamnă că și ea trebuie să fie undeva pe aproape. Urcară în fugă pe dâmb. Pădurea era roșie în partea asta și panta muntelui destul de lină. Iarba deasă foșnea în vântul ușor al serii, schimbând culori ca o mătase chinezească. - Hai să strigăm! Strigară. Ecoul se pierdu departe. Dar nu răspunse nimeni. - Știi ce, propuse Radu. Uite, capra o ia spre casă. [...] Hai să ne luăm după ea! Așa făcură. Ion D. Sîrbu, De ce plânge mama? *raniță – rucsac

Textul 2 Plouase de curând, așa că pădurea era pustie. Din pământ se ridicau aburi subțiri, care se înfășurau în fâșii de ceață deasupra Văii Albe. A apărut brusc după un colț de stâncă. M-am uitat lung la ea. Nu puteam să cred că este o vulpe, așa că i-am examinat pe rând botul, blana și coada. Da, nu era niciun dubiu: avea coadă de vulpe! Așa că am întrebat-o: Ce faci, Vulpe? S-a uitat la mine, înclinând ușor capul, așa cum fac uneori câinii când vor să înțeleagă mai bine de ce i-ai strigat. Probabil că o fi priceput, căci ne-am privit în ochi minute în șir. Apoi a luat-o agale prin pădure și s-a oprit în fața unei mici scorburi. A început să sape, cu spatele la mine, dar, aruncându-mi din când în când câte o privire peste umăr, parcă mi-ar fi spus: Vezi ce fac? Văd, văd! – i-am răspuns și m-am așezat pe un trunchi de brad să o aștept. Brusc, la fel precum apăruse, a dispărut în scorbura de sub copac. I-am spus „la revedere” și m-am îndepărtat. [...] Cu fiecare picior ce călca pe o rădăcină, cu fiecare mână strângând un colț de stâncă, îmi revenea acel sentiment din copilărie că ating rețeaua nesfârșită de nervi a naturii, că aceasta tresare, mă recunoaște și mă acceptă din nou. Mă întorceam acasă, era evident! Mă simțeam un Mic Prinț răsturnat, ademenit de Vulpe în lumea copilăriei universale și eterne. Am coborât târziu în vale, promițându-mi că o să mă întorc în fiecare săptămână să mă întâlnesc cu vulpea. Au trecut însă luni de zile și nu am putut să plec din oraș. Am revenit de-abia ieri. Ploua din nou în averse. Am așteptat deci să se oprească și am pornit-o grăbit spre pădure. [...]. Eram obosit și nu aveam niciun chef să urc. Am rămas însă curând pironit locului, cu ochii ațintiți în penumbra pădurii: era acolo! Nici nu s-a uitat la mine. Ce faci, Vulpe? – am mai întrebat eu, de la depărtare. Nu a întors însă capul. De pe o potecă laterală coborau niște turiști. A, uite vulpea! – a constatat unul dintre ei și a scos niște biscuiți din buzunar. Psss, psss, psss... – a ademenit-o el ca pe o pisică. Eram revoltat. Dar vulpea s-a apropiat cu băgare de seamă și fără teamă. Era clar că era obișnuită de multă vreme cu turiștii, iar aceștia îi cunoșteau deja metehnele. Vulpea – „vulpea mea” – era, de fapt, îmblânzită de către turiști! Ei, te-ai văzut cu vulpea? – m-a întrebat soția mea la întoarcerea acasă. Nu – am răspuns eu cu privirea în gol – n-a mai venit. Poate altă dată... Vintilă Mihăilescu, Eu și vulpea, www.dilemaveche.ro

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 Pădurea-n primăvară-i o frescă luminoasă, Cu cerul plin de pete, subțire și-aburit, Acum întâi schițată de-o pensulă sfioasă, Mijind, neisprăvită, pe-un fond nedeslușit.

Dar vara e un triptic*: poieni, copaci, izvoare… O pânză măiestrită din pastă-mbelșugată, Trăind, fremătătoare, în rama ei de soare, Cu mase mari de umbră, ce strălucesc deodată.

În toamna caldă, plină de șopot și ecouri, Pe vale mărginită de ape ca de-un tiv, Pădurea-și desfășoară bogatele-i panouri, Cu galbene alaiuri în stil decorativ.

Apoi, târziu, în iarna cu ramuri înghețate Pădurea se preschimbă în friză* de zăpadă, Sculptată-n alba piatră a zărilor crispate, Pe-un strâmt frontal de ceruri ce parcă stau să cadă.

O frescă luminoasă și dulce-n primăvară, Un mare triptic vara și toamna un panou, În friză de zăpadă schimbată iarna iară, Pădurea e de-a pururi același – alt tablou.

Vasile Voiculescu, Pădurea

*triptic – ansamblu compus din trei panouri pictate *friză – ornament împodobit cu picturi

Textul 2 Am început să lucrez în Delta Dunării acum trei decenii. Plecați la sfârșitul lui iulie din Tulcea pentru măsurători de-a lungul coastelor Deltei, terminam campania la jumătatea lui octombrie. Locuiam pe un ponton-dormitor tractat de o șalupă. [...] Timp de aproape un deceniu am trăit trecerea lină de la miezul verii la toamnă, cu toate etapele sale. Primele schimbări începeau să apară de la jumătatea lui august. Nopțile, deja mai reci, erau un prim semn că vara e pe sfârșite. Asta avea și un efect fericit – numărul țânțarilor începea să se reducă semnificativ de la primele nopți cu rouă. Erau apoi primele furtuni violente ca vara, dar cu ploi reci, de toamnă, aproape mereu două-trei zile la finele lui august – început de septembrie. Trecerea furtunilor era marcată de zile strălucitoare, cu un cer perfect senin. Temperaturile erau însă deja mai scăzute, dusă fiind acum arșița verii. În septembrie venea rândul vegetației de sărătură să înflorească, spoind acele lungi depresiuni din spatele plajelor sălbatice în violet sau vișiniu. Venea apoi ziua de 15 septembrie, cu copii în uniforme mergând spre școală, unii însoțiți de părinți sau de bunici, alții singuri sau cu prietenii, cu toții emoționați. Era atunci și sezonul smochinelor, mai ales la Sfântu Gheorghe, unde de mai multe ori am asistat la discuții domestice în contradictoriu în legătură cu soarta acestora [...]. Septembrie e și luna plecării păsărilor călătoare, iar cerul e mereu plin cu toate speciile de păsări migratoare care se pregătesc de drum. Rămân în urmă cei neadaptați, neputincioși (sau poate unii prea bine adaptați). Septembrie era pentru noi și luna marii traversări a lacului Razelm, încet, de-a lungul țărmului, pe lângă echipele de pescari ieșiți la vintire*. [...] Ajungerea la Jurilovca, de acolo îndărăt pe plajele de la Portița la Periboina și Edighiol, prin Golovița și Sinoe, însemnau deja toamna. Mulți ani am prins revenirea la orarul de iarnă pe drumul spre Jurilovca. [...] Zilele de pauză din cauza ploilor lungi de toamnă erau mai multe. Nopțile erau deja reci. Era momentul în care pontonierul aprindea „caldarina”, instalația care ne încălzea caloriferele din cabine. Începutul lui octombrie la Jurilovca avea, pe lângă feeria culorilor de toamnă, și un parfum specific. Era mirosul blând, prevestitor de iarnă, al lemnelor arse în sobe, al vegetației arse pe câmpuri. Era perioada culesului, nu doar pentru oameni. De multe ori, de pe șalupă, vedeam în zare, în zonele cu vii de pe marginea satelor, stolurile de grauri cum se roteau până identificau prada, cum se prăbușeau asupra câte unei vii și în câteva minute „culegeau” totul. Aproape de jumătatea lui octombrie ne întorceam la Tulcea, trecând îndărăt Razelmul. Urcam spre brațul Sfântu Gheorghe de regulă pe canalul Dranov, cu speranța că vom găsi și noi niște pește „pentru acasă” de la pescarii de pe baltă. Ieșirea pe atât de familiarul braț Sfântu Gheorghe și apoi drumul „la deal”, spre Tulcea, era acum altfel. Natura se colora în galben-verzui-roșiatic, iar malurile se umpleau de pescarii amatori, toți la corturi. Nu o dată pe drumul de întoarcere spre Tulcea era și câte o zi cu ploaie rece. Dar pescarii amatori erau acolo, de fiecare dată, zgribuliți, dar fericiți. [...] Toamna în Deltă a fost și rămâne un anotimp al extremelor. [...] S-a schimbat ceva în aceste trei decenii? Mi se pare că vara se lungește din ce în ce mai mult. La începutul lui septembrie în acest an au fost cu mult peste 30 de grade la Sfântu Gheorghe, ceea ce nu se întâmpla pe vremuri. Apoi, trăim din ce în ce mai mult la extreme. Apele mici din octombrie al acestui an au fost, de fapt, foarte, foarte mici, începând să crească spre valori acceptabile (tot mici, dar în linia mediilor deceniilor trecute) abia spre jumătatea lui noiembrie. Dacă acum 28 de ani trăiam la Sfântu Gheorghe „furtuna de zece ani”, acum câteva zile (19 noiembrie 2023) a fost înregistrată cea mai rea furtună din ultimul secol. Brigăzile de pescari nu mai sunt ca pe vremuri. Mulți au plecat ori s-au apucat de altceva, din lipsa peștelui și a condițiilor. Cele mai multe bărci de lemn, la care de multe ori, în zilele cu vânt, localnicii înălțau vele, au intrat în istorie. Aproape nimeni nu mai merge prin Deltă cu 5-6 kilometri pe oră. Motoarele de zeci sau sute de cai-putere aleargă dintr-o parte în alta a Deltei, acoperind în câteva ore ceea ce altădată traversam în multe zile. Au apărut peste tot pensiuni, hoteluri, restaurante, când pe vremuri [...] în Sfântu Gheorghe nu exista decât eternul „La Sălcii”. Ne-am schimbat însă și noi – cei care acum 30 de ani eram la începutul carierei, acum ne pregătim de toamna vieții. Sper să fie însă o vară prelungită. Adrian Stănică, Delta, www.dilemaveche.ro

*vintir – unealtă de pescuit

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1

Lumea era înghesuită în antreul de jos. Acolo, doamna Deleanu, cucoana Catinca, Mircea și servitorii, adunați în fața ușii, o întâmpinaseră pe Olguța. Intrase, cu ochi negri și pas sprinten, bucuria casei în brațele doamnei Deleanu, apoi în brațele cucoanei Catinca, rumenindu-și mai aprins obrajii după fiecare îmbrățișare. Sosiră cuferele. Olguța-l reclamă pe cel mai mare. Veni și cufărul în antreu. Izbucniră cadourile. [...] Olguța apăru așa cum o știau toți: cu plete negre căzând mereu în ochi, scuturate mereu pe spate, în bluză subțire, aproape băiat prin mișcări și atât de copilărește fată prin obrajii rotunzi [...]. Doamna Deleanu era copleșită și primejdios mișcată. Nu cantitatea cadourilor o tulbura, ci meticuloasa memorie a Olguței pentru toate slăbiciunile și preferințele ei. Nimic nu lipsea. Dicționarul dorințelor doamnei Deleanu era complet la fiecare literă. Niciodată nu-și închipuise că Olguța poate fi atentă. [...] Dar memoria acestui cufăr depășea cu mult aprecierea doamnei Deleanu. Din cufărul adânc, cu gesturi iuți, apărea portretul dorințelor fiecăruia. Măgulirea înduioșată a doamnei Deleanu devenea, pe rând, a tuturora. Fiecare recunoștea într-un pachet întins de Olguța o veche exclamație, o uitată dorință. Fiecare dar era o amintire. [...] Între altele, cucoana Catinca căpătase o trusă de piele cu ace englezești. Odinioară văzuse așa ceva în Italia, la o englezoaică pe care-o invidiase numai din cauza acelor. De unde reținuse Olguța acest detaliu? Îi adusese exact ceea ce dorise în tinerețe. [...] Dar surpriza domnului Deleanu? Venise cu ea alături, fără să știe. Un geamantan lat și plat, ceva mai mare decât cele obișnuite, deschizându-se nu în lat, ci în lung, ca o gură de crocodil, având un compartiment pentru haine, loc special pentru pălării, iar celălalt compartiment fiind un adevărat labirint de cutiuțe, sertare, pungi. Și toate erau pline. [...] Cadourile Olguței aduceau tuturora bucurie, dar fiecăruia o altfel de bucurie. Nu oricine poate da altora accentul exact al bucuriei proprii. Cadourile sunt întotdeauna o surpriză agreabilă. Dar deseori dau naștere la constrângeri penibile. Dacă am presupune că primăvara, într-un an, lipsită de instinctul sigur al naturii, s-ar încurca și, aducând verdeață tuturor copacilor, n-ar respecta individualitatea lor, dând, de pildă, plopului frunză de stejar, piersicului, muguri de castan, liliacului, cârcei de viță, viilor, vreji de bostan, și nucilor, pătlăgele roșii – bucuria primăverii ar exista din pricina năvalei de verdeață, dar pe fiecare fizionomie vegetală ar râde constrâns bucuria răpită alteia. [...] Acele daruri numai care dovedesc că aducătorul lor te cunoaște, și-a amintit de tine, te-a reconstituit, și-a frământat mintea, culegându-ți, în amintire, exclamațiile, poftele exprimate sau înăbușite – dau bucurie. Ele-ți arată că ai existat în sufletul celui care ți le aduce, și darul, astfel, își pierde semnificația indiferentă de lucru cumpărat, căpătând-o pe aceea de răsfrângere a dorinței tale în afecțiunea altuia. Darurile Olguței, exacte ca ale primăverii, arătau că, în timpul celor trei ani de viață pariziană, nu numai că nu uitase pe niciunul dintre cei de acasă, dar că trăise în ei, ca primăvara la rădăcina copacilor. Toți o iubeau pe Olguța, dar toți o socoteau distrată și uitucă. Le dovedea contrariul. Abia acum fiecare înțelegea că acel cufăr al darurilor era sufletul Olguței, în care toți existau, în dezordine, dar complet. [...] Fundul cufărului era pavat cu cărți destinate lui Dănuț și lui Mircea. Și în alegerea cărților, Olguța dovedea aceeași memorie. [...] Scările se umpluseră de cărți, răspândind mirosul acela de hârtie tipărită, încă netăiată, bun ca mirosul scândurii albe și ca aroma pâinii calde pentru nara pasionatului lector. Cărți proaspete pe care mâna le alintă, le deschide, culegând în treacăt parfumul unui cuvânt din misterul frazei necitite, pe coperta cărora ochii recunosc acele nume de azur, care au cuiburi în inima noastră, ca rândunelele sub streașina caselor. Mircea, Dănuț, Monica și Puiu se așezară pe scări, printre cărți, răsfoindu-le. [...] - Poftiți, copii, am turnat supa! răsună de sus glasul doamnei Deleanu. - Unde-i Olguța? se întrebară lectorii. [...] - Unde-a dispărut? Îndemnat de o veche și obscură amintire din copilărie, Dănuț smuci capacul cufărului. Copilărește, acolo era Olguța, cu fața inundată de râs. - Cine mă ia? O luară pe sus. - Oameni mari, ați căzut în mintea copiilor! râdea cucoana Catinca, venind să-i ridice cu forța. Olguța glumise spontan, cu tot sufletul. Dar, ieșind din cufăr și urcând scările casei părintești, înconjurată de voioșia celorlalți, întâmpinată de bucuria părinților, simți că cel din urmă dar ieșit din cufărul darurilor intra numai în casa părintească, dar nu-i mai aparținea.

Ionel Teodoreanu, La Medeleni

Textul 2

Trebuie să recunoaștem, nu toate cadourile ne plac! [...] Să nu-mi spuneți că vă place să primiți lucruri nefolositoare, urâte, de proastă calitate, care se strică după a doua întrebuințare sau care – pur și simplu – nu vi se potrivesc! [...] Uneori, am impresia că primesc cadoul altcuiva. Și, uneori, când simt asta, îl dau mai departe. Cine știe prin câte mâini va trece până ajunge, în sfârșit, la cel care chiar are nevoie de el. Sau la cineva care chiar se bucură de el. [...] Nu-mi amintesc de prea multe cadouri primite în copilărie. O păpușă cât mine de înaltă, cu ochii verzi, părul scurt și ondulat, primită de Crăciun, la 6 ani, devenise universul meu magic: în jurul ei se întâmplau toate jocurile copilăriei, toate lecțiile învățate sau serbările repetate, toate secretele împărtășite. Cel mai frumos și important cadou, de care m-am bucurat ani de zile și de care o să-mi amintesc toată viața. Așa cum am această amintire specială despre un cadou primit, am o amintire la fel de specială despre un cadou oferit. Era ziua unui băiețel, fiul unei prietene foarte bune. Împlinea 4 sau 5 ani. [...] Surpriza băiețelului și faptul că eu am ghicit ce-și dorește, precum și bucuria din ochii lui mi le voi aminti, de-asemenea, toată viața. [...] Eu nu-mi mai sărbătoresc ziua de ani buni. Dar sunt câțiva oameni, apropiați, care insistă să-mi dăruiască ceva. Și mă tot întreabă ce mi-aș dori. De cele mai multe ori le spun: nimic, nimic, nimic! Deși îmi place ideea de a mă răsfăța într-un fel. Anul trecut, la sugestia mea, au pus mână de la mână și mi-au luat un abonament, pe o lună, la o piscină. A fost cea mai frumoasă lună din an. Și, iată, așa, cei dragi mi-au dăruit experiențe, stări, amintiri. Și, tot anul trecut, prietenele mi-au pregătit o petrecere-surpriză. Prima din viața mea. Și a fost minunat. Felul în care s-au organizat ele, în amănunt, să nu mă prind, să mă ducă într-un anumit loc, la o anumită oră. [...] - Și de ce mergem la Maria? – o întreb pe Livia. - I-am promis că-i duc un spray pentru câinele ei, nu stăm mult! - O sun să-i spun că venim? - Sigur, te rog! Iar Maria părea ca trezită din somn. Iar apoi, când urcam scările, observ că sprayul cu pricina era pentru pisici, iar Maria are câine. Îi atrag atenția Liviei. Spune: Nu, e în regulă! E și pentru câini, și pentru pisici. Mă mir, nu înțeleg prea multe… iar când se deschide ușa, erau toate acolo, cu „Surpriiiise!”, un tort, ceva de băut, mici cadouri. Și nici nu a mai contat ce!

Liliana Nicolae, Sertarul cadourilor ratate sau atunci când ai impresia că ai primit cadoul altcuiva, www.dilemaveche.ro

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1

Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte, strămutat la câmp, și pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruința mamei. Și oare de ce nu m-aș fi dat dus din Humulești, nici în ruptul capului, când mereu îmi spunea mama că pentru folosul mieu este aceasta? Iaca de ce nu: drăgăliță Doamne, eram și eu acum holteiu, din păcate! Și Iașii, pe care nu-i văzusem niciodată, nu erau aproape de Neamț, ca Fălticenii, de unde, toamna târziu și mai ales prin câșlegile de iarnă, fiind nopțile mari, mă puteam repezi din când în când, pâșlind-o așa cam pe după toacă, și tot înainte, sara pe lună, cu tovarășii mei la clăci în Humulești, pe unde știam noi, ținând tot o fugă, ca telegarii. [...] De la Neamț la Fălticeni și de la Fălticeni la Neamț era pentru noi atunci o palmă de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurtă de două poște, de la Fălticeni la Neamț, nu se potrivește c-o întindere de șase poște, lungi și obositoare, de la Iași până la Neamț. [...] Dar, vorba ceea: „Ursul nu joacă de bună voie”. Mort-copt, trebui să fac pe cheful mamei, să plec fără voință și să las ce-mi era drag! Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile, și băieții satului, tovarășii mei din copilărie, cu cari, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara, în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după cari-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereței! Asemenea, dragi-mi erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire! De piatră de-ai fi fost, și nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie când auzeai, uneori în puterea nopței, pe Mihai scripcariul din Humulești umblând tot satul câte c-o droaie de flăcăi după dânsul și cântând. [...] Și câte și mai câte nu cânta Mihai lăutariul din gură și din scripca sa răsunătoare, și câte alte petreceri pline de veselie nu se făceau pe la noi, de-ți părea tot anul zi de sărbătoare! Vorba unei babe: „Să dea D-zeu tot anul să fie sărbători și numai o zi de lucru, și atunci să fie praznic și nuntă”. Apoi lasă-ți, băiete, satul, cu tot farmecul frumuseților lui, și pasă de te du în loc strein și așa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă! Și doar mă și sileam eu, într-o părere, s-o fac a înțălege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei... și să mor printre streini! că văru-mieu [...] Mogorogea, Gheorghe Trăsnea, Nică Oșlobanu și alții s-au lăsat de învățat și, despre asta, tot mănâncă pâne pe lângă părinții lor. Dar zadarnică trudă! Mama avea alte gânduri; ea îmi pregătea cu îngrijire cele trebuitoare, zicându-mi de la o vreme: - Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă!... Ai să pleci unde zic eu. Și Zaharia lui Gâtlan merge cu tine. Luca Moșneagu, megieșul nostru, vă duce cu căruța cu doi cai ca niște zmei. Ia, mai bine, răpezi-te până la el de vezi, gata-i de drum? Că mâne des-dimineață, cu ajutorul Domnului, plecați. - Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, măcar să mă omori! ziceam eu, plângând cu zece rânduri de lacrimi. Mai trăiesc ei oamenii și fără popie. - Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare! La mine nu se trec acestea... Pare-mi-se că știi tu moarea mea... […] Apoi cheamă pe tata și-i zice hotărâtor: - Spune-i și d-ta băietului, omule, ce se cuvine, ca să-și ieie nădejdea și să-și caute de drum. - Mai rămâne vorbă despre asta? zise tata posomorât. Are să urmeze cum știm noi, nu cum vrea el, că doar nu-i de capul său. Când m-ar bate numai atâta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gândul cum să-i port de cheltuială, căci banii nu se culeg de la trunchiu, ca surcelele. Și la iști vro șase, afară de dânsul, dacă rămân acasă, nu li mai trebuie nimica? Dar fiind el cel mai mare, norocul său; trebuie să căutăm a-l zburătăci, căci nu se știu zilele omului! Și poate vreodată să fie și el sprijin pentru iștialalți. Văzând eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gândi la pornire, zicând în sine-mi cu amărăciune: „Ce năcaz pe capul mieu!” [...] În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea cea dinainte de plecare, până s-au revărsat zorile, m-am frământat cu gândul, fel și chip, cum aș putea îndupleca pe mama să mă deie mai bine la mânăstire; și tocmai când eram hotărât a spune mamei aceste, iaca și soarele răsare, vestind o zi frumoasă, și Luca Moșneagu [...] se și aude strigând afară: „Gata sunteți? Haidem! că eu vă aștept cu caii înhămați.”. Mama atunci mă și ia răpede-răpede la pornit, fără să am când îi spune de călugărie. Și, scurtă vorbă, ne adunăm, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, în ogradă la moș Luca, sărutăm noi mâna părinților, luându-ne rămas-bun cu ochii înecați în lacrâmi și, după ce ne suim în căruță, supărați și plânși, ca vai de noi, Luca Moșneagu, harabagiul nostru, dă biciu cailor [...].

Ion Creangă, Amintiri din copilărie

Textul 2

Erasmus+ este programul UE în domeniul educației, al formării, al tineretului și sportului pentru perioada 2021-2027, care sprijină atât persoanele fizice, cât și organizațiile. [...] Educația, formarea, tineretul și sportul sunt domenii-cheie care ajută cetățenii în dezvoltarea lor personală și profesională. Educația și formarea de înaltă calitate, favorabile incluziunii, precum și învățarea informală și nonformală conferă, în ultimă instanță, tinerilor și participanților de toate vârstele, calificările și competențele necesare pentru participarea lor semnificativă la societatea democratică pentru înțelegerea interculturală și pentru tranziția de succes către piața muncii. Patru priorități generale – incluziunea, transformarea digitală, combaterea schimbărilor climatice și participarea democratică – sunt distribuite egal în toate acțiunile și sectoarele programului Erasmus+ pentru perioada 2021-2027. Europenii din toate mediile beneficiază de oportunitățile oferite de programul Erasmus+, acestea fiind experiențe care le schimbă cu adevărat viața, având efecte pozitive asupra dezvoltării profesionale, sociale, educaționale și personale. [...]

Programul în cifre Programul Erasmus a fost lansat în 1987 și a vizat la început doar domeniul învățământului superior. Structura actuală a programului a fost creată în 2014 pentru a include toate programele UE pentru educație, formare, tineret și sport. Este unul dintre programele emblematice ale Comisiei Europene și o poveste de succes încă de la început. Din 1987 și până la sfârșitul anului 2022, numărul participanților la activități de mobilitate a ajuns la 13,7 milioane. În ceea ce privește mobilitatea transfrontalieră în scopul învățării, anul 2020 și prima jumătate a anului 2021 au reprezentat o perioadă atipică, întrucât numărul participanților la activitățile de mobilitate Erasmus+ a fost afectat de criza sanitară și de izbucnirea pandemiei. Impactul pandemiei de COVID-19 asupra activităților de mobilitate sprijinite de Erasmus+ a fost deosebit de puternic în 2020, înregistrându-se cu aproximativ 60% mai puține activități de mobilitate decât media anilor 2016-2019. În al doilea an al programului actual, peste 1,2 milioane de participanți și-au desfășurat activitatea de mobilitate, având în vedere că programul a început să funcționeze la capacitate normală.

Raport anual privind programul Erasmus+ pe 2022, www.op.europa.eu

Figura 1 – Perioadele de mobilitate (cumulate) ale programului Erasmus, numărul participanților Graficul original se află pe pagina 3. Etichetele barelor, în ordinea din grafic: 1987-2013: 7.1 2014: 7.4 2015: 8.0 2016: 8.8 2017: 9.6 2018: 10.5 2019: 11.5 2020: 11.8 2021: 12.5 2022: 13.7

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 Mocnește* copacul. Martie sună. Albinele-n faguri adună și-amestecă învierea, ceara și mierea.

Nehotărât între două hotare, cu vine* trimise subt șapte ogoare*, în văzduhuri zmeu, doarme alesul, copacul meu.

Copacul meu. Vântul îl scutură, Martie sună. Câte puteri sunt, se leagă-mpreună, din greul ființei să mi-l urnească*, din somn, din starea dumnezeiască.

Cine vântură de pe muncel* atâta lumină peste el?

Ca lacrimi – mugurii l-au podidit*. Soare, soare, de ce l-ai trezit?

Lucian Blaga, Trezire

*a mocni – a sta în așteptare, gata să izbucnească *vână – nervură, vas sangvin; pl. vine *a podidi – a cuprinde cu putere, a umple, a năpădi *a urni – a (se) pune în mișcare, a porni *muncel – munte sau deal mic *ogor – teren arabil, câmp semănat

Textul 2 Sfârșit de februarie. În curtea blocului au mai rămas câteva pete de zăpadă neagră, e un soare năucitor și la florăria din colț e plin de ghiocei, lalele și zambile mov. Albinele n-au apărut încă, însă eu merg să mă întâlnesc cu cineva care îmi poate povesti mai multe despre ele. Alexandru Frusina are 33 de ani și este a patra generație de apicultori. Prima din familie a fost, de fapt, străbunica lui, Voica, din județul Prahova. [...] Pe bunicul său, Alex l-a prins doar trei ani, dar îl ține minte în continuare. Știe că în copilărie era mereu înconjurat de stupi și s-a obișnuit de mic cu albinele. Între timp, s-au mutat în Țăndărei, în județul Ialomița, iar tradiția a fost continuată de Florin, tatăl lui Alex. „Aici e o poveste care îmi place mult”, spune Alex zâmbind. „După moartea bunicului, mai aveam în curte doar trei stupi, pe care tata, care era inginer agronom, îi păstrase mai mult ca să continue moștenirea de familie, căci nu prea mai avea grijă de ei. La un moment dat, și-a dat seama că au murit toți și a vrut să renunțe la apicultură. Doar că, trei zile mai târziu, a văzut într-un copac din curte un roi mare de albine. A prins roiul și a luat asta ca pe un semn că trebuie, totuși, să continue.” Acum, familia Frusina are aproximativ 150 de stupi, pe care îi mută în funcție de culturi. Fac miere de rapiță, floarea-soarelui și coriandru – preferata lui Alex, pentru că „este cea mai aromată, are gust de bomboană sau ursuleți Haribo” – și ar vrea să facă și de salcâm. Alex nu s-a ocupat dintotdeauna de apicultură. A studiat agronomia, la fel ca tatăl său, însă nu i-a plăcut atât de mult și a ajuns să lucreze, în București, într-un magazin de echipamente foto. [...] Între timp, tatăl său are grijă de albine, stând într-o rulotă, ca să fie mai aproape de stupi. Alex îmi povestește, entuziast, cum sunt mutați stupii, noaptea, și ce sistem sofisticat de comunicare au albinele: într-un loc nou, mai întâi ies cercetătoarele, puține la număr, care apoi transmit în ce direcție, la ce distanță și cât de multă hrană este în zonă. Îl întreb dacă tatăl său nu se consideră izolat vara, când trebuie să fie atent cel mai des la albine, dar Alex îmi răspunde că nu – îi place cu adevărat ce face și asta e suficient. Iar când i se alătură și el la stupină, spune că acolo se simte cel mai liber. Se știe că albinele sunt esențiale în polenizarea culturilor agricole – cereale, legume, fructe. Și nu doar atât. În lipsa albinelor, recoltele sunt mai mici, și asta în condițiile unui an climatic foarte bun. Alex îmi spune că un studiu a arătat o creștere cu 10-15% a producției de rapiță doar datorită prezenței albinelor în zona respectivă. Însă albinele sunt sensibile. Bolile, schimbările bruște de temperatură, cauzate de încălzirea globală, dar și insecticidele folosite de agricultori le-ar putea dăuna albinelor. Alex confirmă – iarna aceasta le-au murit în jur de zece familii –, însă în privința legăturii cu agricultorii, nu sunt probleme – tatăl său, fiind inginer agronom, e în permanentă legătură cu aceștia și are grijă astfel de albinele sale. Nu toți agricultorii sunt însă la fel de atenți – de pildă, un articol din 2014 informează că „peste 400 de familii de albine aparținând unor apicultori din județul Botoșani au murit, după ce o societate agricolă a stropit culturile de muștar și rapiță cu substanțe chimice pentru combaterea dăunătorilor [...]”. Producția de miere nu a fost foarte bună în ultimii ani. Totuși, conform datelor centralizate la nivel european, România este țara cu cea mai mare producție de miere din Uniunea Europeană, realizând, în 2015, 35.000 de tone de miere, comparativ cu doar 20.000 de tone în 2014. În ciuda acestui fapt, consumul intern rămâne unul dintre cele mai scăzute la nivel european. Potrivit statisticilor, românii mănâncă de patru ori mai puțină miere decât italienii sau francezii. Unul dintre motive ar putea fi practica atât de comună a falsificării mierii, cu efecte negative asupra apicultorilor de bună-credință, care duce și la neîncrederea oamenilor în produsele aflate pe piață. [...] În plus, adaugă el, mierea de foarte bună calitate produsă în România este exportată și amestecată cu alte tipuri de miere, ceea ce lui nu i se pare corect. „Noi vindem acum mierea printr-o asociație apicolă, însă aș vrea să încep să vând numai pe cont propriu. [...] Mierea se cristalizează foarte repede și, pentru a fi adusă înapoi la starea lichidă, trebuie încălzită la temperaturi de până la 40 de grade – peste 40, ea nu devine toxică, dar începe să își piardă din calități. Acest proces durează însă, iar unii producători nu au răbdare și încălzesc mierea la temperaturi mai înalte.” Așa că Alex se gândește acum la modalități de a vinde mierea produsă exclusiv pe cont propriu. Îmi spune că îi place să își facă planuri pe termen lung și nu înțelege de ce mulți tineri nu mai au această obișnuință. Acasă, mă uit [...] la imagini cu Alex și tatăl său, cu rulota în care locuiește acesta, cu albine, faguri și stupi. Îmi atrage atenția o fotografie cu tatăl lui Alex, pe câmp, în costumul de protecție, privind asfințitul. Pare, într-adevăr, senin și liber. Cristina Ștefan, Rezistența prin apicultură, în www.dilemaveche.ro

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 Au înflorit magnoliile albe de sub ferestre. Deși stăm la etajul șapte, le văd foarte bine. Sunt doi copaci. Mama spune că unul este mai tânăr și altul mai bătrân. De aceea nu înfloresc chiar deodată, nici chiar la fel de mult. [...] Oricum, toată povestea asta nu durează decât trei, patru zile, așa că stau cu coatele proptite pe pervaz și mă uit. Fac fotografii cu telefonul. Am treisprezece ani și, din câte mi-am dat seama până acum, sunt pasionată de fotografii și de plante. Anul trecut, tata mi-a cumpărat un aparat de fotografiat Fuji, cu care pot mări și de zece ori o petală de magnolie – adică să mă apropii de ea mai mult decât dacă aș locui la etajul trei. Cu toate astea, acum fac poze cu telefonul. Mă cam feresc de tata, el spune că fotografiile făcute cu telefonul nu-s fotografii. [...] Și deodată îmi dă prin minte că, de fapt, copacul cu florile trecute nu e neapărat cel mai bătrân dintre cei doi. Poate că, dimpotrivă, copacul tânăr înflorește mai repede. Dar mama trebuie să știe când au fost plantate magnoliile. Numai că să pun întrebarea ar însemna să las pervazul, să las fotografiile, să ies din camera mea. Și asta nu vreau. Mi-e bine aici. [...] Cred că trebuie să fie îngrozitor să locuiești mai jos de etajul patru. Să nu vezi apusul, păsările, lumina diferită din fiecare seară. Da, dar cine știe cum se văd de acolo magnoliile... Însă, indiferent la ce etaj locuiești, bănuiesc că la fel te strigă mama la masă la șapte, când încep știrile. - Serena! Și dacă nu răspunzi din prima, poți să fii sigură că a doua oară te strigă de două ori. - Serena! Hai odată, Serena! Așa că închizi fereastra, pui telefonul pe birou. - Și spală-te pe mâini înainte să vii! Iar tu sigur că te duci la baie să te speli pe mâini, fiindcă: - Pe tastatura computerului și pe telefon sunt cele mai multe bacterii din toată casa. [...] Așadar, mă supun. Mama, tata și eu. Stăm cu toții la masa din sufragerie și luăm cina, în timp ce ne uităm la știri. Eu, de fapt, nu prea mă uit. [...] Dar iată că astăzi știrea cu animalele se dă mai devreme. Nu mai e furată de pe internet. E de la noi. Pare și proaspătă. E singura știre la care tăcem cu toții. Tata a rămas cu o ceapă verde în mână. Mama se joacă în farfurie cu un cuțitaș de brânză. Ascultăm reportajul despre singurul cimpanzeu de la grădina zoologică din Băneasa. Vedem imagini. Oftăm. Zâmbim. Iarăși oftăm. Știu bine locul ăsta, mergem acolo de două, trei ori pe an. În treisprezece ani de viață, asta înseamnă ceva. Și știu animalul despre care se vorbește la televizor. Un cimpanzeu cu barba albă. Habar n-am avut că îl chema Thor. [...] Pe condor nu l-au arătat. Dar eu îl știu foarte bine. E o pasăre mută. Stă pe-un munte în miniatură, construit din bolovani, și se joacă cu un băț. Mută și eu, mă retrag în camera mea, de unde n-o să mai ies toată seara. Mama și tata au hotărât, zâmbind visători, în timp ce strângeau farfuriile, că duminică mergem la zoo. [...] Descarc fotografiile. Sting calculatorul. Îmi fac patul, încerc să citesc dintr-o carte. Dar rămân cu privirea pierdută între rânduri. [...] Cum de n-am știut că pe cimpanzeu îl cheamă Thor? În camera mea, proptită în perne, cu muzică în căștile albe, întrebările curg. Și oare toate animalele de la zoo au nume? Are și condorul un nume? Ce înseamnă „cel mai bătrân”? [...] A plouat toată noaptea. Am auzit stropii și-n somn, răpăind pe pervaz. Apa șiroind în burlanele din curtea interioară. Dar iată că dimineața e soare. Mergem la zoo. Mi-am pus blugii preferați, un tricou, jacheta de piele și bascheții verzi. Îi aștept la ușă, îmbrăcată, încălțată. - Aparatul foto nu-l iei? Normal că l-am luat. Am și făcut câteva fotografii pe fereastră. Magnoliile sunt deja cafenii în copacul pe care-l bănuiesc mai bătrân. Ajungem la grădina zoologică cu autobuzul luat de la Piața Romană, ca de obicei. [...] E soare, dar o adiere încă rece scutură florile albe din copaci. Petalele o iau în stoluri în sus, surprinse de pala de vânt, apoi coboară și se alătură suratelor lor de pe alei, de pe gardurile vii, de pe bănci. Uneori nici nu simți vreo adiere, dar petalele continuă să se desprindă și să cadă. De parcă ar exista adieri pe care le simt doar florile, nu și oamenii. Veronica D. Niculescu, O vară cu Isidor

Textul 2 - Bagă de seamă, mi-a spus George Topîrceanu. E pui de lup! [...] Ca totdeauna, mama s-a uitat cam lung: atâta ne mai lipsea! Găzduiam într-o colivie două gaițe și-l țineam și pe Black, cel mai bleg și mai mâncăcios dintre prepelicari* și, pe deasupra, mare haimana... Dar, ca totdeauna, mama n-a zis nimic. A zâmbit, închipuindu-și cum o să umblăm prin vecini, căutând lupul când o va lua razna... [...] După ce l-am așezat în cușca lui improvizată, pe fân moale, puiul de lup s-a mai liniștit. George Topîrceanu a plecat acasă, mort de oboseală: îi dăduse de lucru dihania. Peste noapte, „lupul” a început să latre la lună. Țăcănea grăbit, apoi se tânguia subțirel, prelung și jalnic. - Mi se pare mie că lupul vostru e vulpe toată ziua! a râs de noi tata, a doua zi. Peste vreo săptămână, l-am găsit dimineața cu ghearele tocite și însângerate. Încercase să rupă plasa de sârmă. George Topîrceanu mi-a cerut repede tinctură de iod, vată și pansament. Și, curios, sălbăticiunea a stat liniștită până i-a bandajat toate patru labele betege. - Vezi dacă n-ai fost cuminte? îl certa George Topîrceanu. Uite, acum parcă ești motanul încălțat! [...] Se apropia vremea când trebuia să plecăm, ca în fiecare vară, la mănăstire. Da, dar ce facem cu puiul de vulpe?... [...] Atunci, George Topîrceanu a hotărât: - Îl luăm cu noi! Și l-am luat, într-o colivie pentru sticleți*, în care ar fi încăput numai bine fără coadă. În tren a fost cuminte. [...] De a doua zi, puiul de vulpe a fost una dintre atracțiile Mănăstirii Neamțului. Mergea cu noi la plimbare, cu zgardă și curelușă, ca un cățel. Părea așa de mic și de umilit sub poala pădurii înalte de brad! Numai coada mai era de el. Toată lumea îl mângâia – de la distanță – și-i aducea pachețele de oase. [...] După ce ne-am întors la Iași, vulpoiul a început a slăbi văzând cu ochii. Creștea prea repede, tăișul rău i se aprindea tot mai des în ochi și începea să răspândească miros pătrunzător de sălbăticiune. [...] Ne-am hotărât să-l ducem la pădure, sus, pe dealul lui Păun. În trăsură, puiul stătea liniștit, cu botul pe genunchii mei și cu ochii închiși. - Eu cred că înțelege, zicea George Topîrceanu. Și poate că-i pare rău... mai știi? Ne-am coborât din trăsură în marginea pădurii, acolo unde drumul o ia în sus, spre Chetrărie. Am ales locul anume: erau pe-acolo câteva case, cu câteva cotețe... Puiul mergea între noi ca un cățelandru cuminte, fără să întindă curelușa. I-am simțit bătăile grăbite ale inimii. Apoi, încet, i-am desfăcut zgărduța... A scuturat din cap cu neîncredere, apoi s-a depărtat puțin. [...] Cu botul în vânt adulmeca aerul umed. Parcă încerca să-și aducă aminte de ceva de demult... Și fără veste a pornit-o drept înainte, cu coada roșie întinsă orizontal în urma lui. S-a dus. Otilia Cazimir, Pui de vulpe, în vol. Amintiri despre G. Topîrceanu

*prepelicar – câine de vânătoare *sticleți – mică pasăre cântătoare

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 Așa, Ursei, Pune-ți botul pe genunchii mei – Și uită-mi-te-n ochi cu bunătate. Câine frumos, tu știi că ți-s un frate. Tu ai încredere în mine, Ciobanule de munte, sălbatec, și ți-e bine, Să te mângâi cu glasul și cu mâna, Că simți în mine Gorjul de piatră, strunga*, stâna Și sarica* și-opincile de-acasă. Zbârlită blana ți-este mătăsoasă, Și labele vânjoase ți-s Ca bâta călușarilor ce te-au trimis. Colții de fier au însă mușcătura moale Când îmi apucă mâna-ntre zăbale, Ca să-mi arate că ți-s drag. Mă prind de haină-n glumă și mă trag. Mă-mbie, mă răsfață. Îmi ieși în drum și-mi sai în față. Și nasul rece mi-ajunge la mustață. Te știi al meu și vrei să fiu al tău. Am scris pe poartă: „Câine rău”. Tudor Arghezi, Prietenul

*strungă – loc îngrădit într-o stână *sarică – manta țărănească lungă, țesută din fire de lână, purtată mai ales de ciobani

Textul 2 Pe 3 ianuarie, pe la prânz, după ce bubuiturile petardelor de Anul Nou se potoliseră și orașul începuse să se liniștească și să-și intre în ritmul său, am decis să merg până la magazinul din colțul străzii, ca să fac o minimă aprovizionare. Am ieșit în curte, iar curtea noastră este cât o terasă mai mare a unui apartament la bloc, flancată de alte garduri și curți. Însă în această curte din centrul orașului, la 20 de minute de mers pe jos de Piața Romană, dintr-o deschizătură anume făcută la baza gardului de uluci, aproape perfect rotundă și identică cu cele din desenele animate cu Tom și Jerry, a ieșit un cap prietenos de animal care a început să se uite la mine. Și eu m-am uitat la el. Și uite așa ne-am uitat unul la altul vreo cinci minute, fără ca unul dintre noi să facă vreo mișcare. Categoric, era capul unui animal necunoscut mie (oare să fie totuși un șobolan alb? – m-am întrebat în primul moment. Totuși, seamănă mai degrabă cu un urs foarte mic… O fi vreun pui de pisică? Atunci de ce nu miaună?!), posibil sălbatic, posibil periculos. Micul animal nu scotea niciun sunet și părea mai degrabă curios decât speriat. Și-a retras capul de câteva ori în gaură, apoi și-a scos doar boticul, amușinând* aerul de câteva ori. [...] Am năvălit înapoi în casă, chiar nu puteam să trec indiferentă pe lângă un asemenea cap, și am început să urlu: „Avem un animal ciudat în curte!”, un fapt care demonstrează că nu pot gestiona foarte bine situațiile de criză în care toți adulții responsabili fac față. Nimeni nu m-a crezut. A trebuit să pândesc și să fac poze cu telefonul – animalul chiar exista, nu era în închipuirea mea. Am discutat cu vecinul, s-a oferit să mute niște șandramale din dreptul găurii (comune) în gard sau să-și ducă în casă câinele bătrân, pe Patrocle, ca să nu-l sperie pe posibilul animal fabulos. Primul din viața mea. Apoi, inevitabil, l-am pus pe Facebook... În mod inevitabil, animalul meu din curte capătă like-uri și devine vedetă. E dihor – spun mulți. […] Da, există dihori domestici. Se cumpără de la petshop, sunt jucăuși și afectuoși, se atașează de stăpân, se scot la plimbare cu hamul. Lumea iubitorilor de dihori mi-era total necunoscută. Totuși, rămâne un mister cum un astfel de dihor, iubăreț și dresat, a ajuns tocmai în curtea noastră. Nu doar sub gard, pentru că ne-am dat seama, continuând investigațiile, că dihorul, bursucul, jderul, hermelina, ratonul sau ce-o fi fost el își întemeiase un cămin în toată regula în curtea noastră. […] Decupase cu precizie gardul ca să aibă o fereastră spre exterior, eventual o verandă pe unde să ne facă cu mâna. Pe aici, a început să primească mâncare, ne-a luat niște pufuleți din mână și i-a dus în vastele lui apartamente. […] Pe Facebook a stârnit o mică isterie. A fost distribuit pe grupuri de iubitori de dihori, dar și la „rozătoare”. Ați pierdut cumva un dihor? Îl recunoaște careva? De unde a fugit? A fost numit „blănosul” și „banditul”. La început, am primit mesaje cu sfaturi – ce mănâncă, ce comportament are, cum să te apropii de el, am primit inclusiv un fișier audio cu niște sunete specifice care o să-l facă să iasă din gaură. Categoric, nu voiam să păstrăm animalul. Nici în cea mai bogată imaginație a mea nu m-aș putea închipui având grijă de un dihor. Apoi, am primit vreo 30 de mesaje de la potențiali iubitori de dihori […]. Norocul nostru a fost că, prin toate aceste mesaje de întrajutorare dihorească, am dat și de un tânăr biolog, care a venit la noi acasă, prompt și profesionist, cu o cușcă-capcană pe care a montat-o în fața găurii. A umplut-o cu pește din conservă și cu mâncare pentru mâțe. Dihorul a ieșit, în sfârșit, din vizuină și am putut să-l vedem în toată splendoarea lui, dând târcoale cuștii – într-adevăr, un animal fabulos, cu capul lui mic, de ursuleț, dar cu corpul subțire, lung și agil, plus coada, era chiar mai mare decât o mâță și absolut nepotrivit locului în care ne aflam. [...] Nu era o soluție să rămână acolo, desigur, dar m-am gândit că acele zile de libertate în care și-a construit de unul singur o vizuină și a supraviețuit au fost cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Pentru că (am aflat ulterior) era, de fapt, o dihoriță, poate că le va și povesti copiilor și nepoților ce vor deveni animale de apartament cum e să fii un dihor liber și de capul tău. Alte învățăminte ar fi: 1) Suntem atât de alienați* de marile orașe, încât orice animal, în afară de câine, pisică și porumbel, ni se pare de domeniul fantasticului; 2) Facebookul și comunitățile sunt în principiu bune, însă e ușor să se creeze isterii din orice […]; 3) Dihorul, bursucul, viezurele sau ce-o fi fost el mi-a înveselit atât de mult începutul de an, încât am adoptat o pisică. Adina Popescu, „Povestea dihorului și ce învățăminte putem trage din ea”, în Dilema veche, ianuarie 2020

*a amușina – a adulmeca *alienat – înstrăinat, îndepărtat

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 În curte apăruse în zilele următoare un cățel maidanez găsit repede de Sada prin vecine, chiar de la prima întrebare. În vreme ce Octavian era la Atelierele CFR, pierzând, după părerea Corneliei, toată distracția, spălară cățelul la cișmea, îl uscară într-un prosop care rămase al lui și Sada îl pudră apoi cu praf împotriva puricilor. - Cum pudrez eu plăcintele, observă fetița. - Să nu pui mâna pe el până mâine! îi pusese Sada în vedere, aplecându-se până sub nasul ei, vârându-i în față degetul arătător pe care-l scutura cu seriozitate, astfel încât Cornelia să înțeleagă că nu era de glumă. Fetița îl plimbase tot restul zilei prin curtea de la Dunăre, printre cotețele găinilor din spatele casei și pe sub piersicii sălbatici dinspre strada Portului 2, mergând ea înainte și cățelul pe urmele pașilor ei. […] Octavian încropi un coteț mare, mai degrabă pentru câinele în care urma să se preschimbe când avea să crească decât pentru mogâldeața aceea cafenie cu șosete albe, nedezlipită de picioarele Corneliei. Cățelul primi numele de Zmeu și două castroane vechi de tablă, unul pentru apă și celălalt pentru mâncare, iar în coteț Cornelia îi strecură un capăt de preș deșirat ca să-i țină de cald și o pereche de șosete vechi de-ale lui Octavian, făcute ghem și legate cu sfoară, ca să aibă cu ce să se joace. - Bunica Simina a avut odată o iapă pe care o chema Zmeoaica, mi-a povestit despre ea că era iute ca vântul și foarte deșteaptă, explicase Cornelia numele cățelului. Noaptea, când colțul mahalalei se cufundase în întuneric și era atât de liniște, încât se auzea fâșâitul Dunării, Zmeu începuse să plângă și să schelălăie sfâșietor, cuprins pesemne de frică, de dorul după mama lui ori numai de plictiseală. Cornelia se strecurase din patul înalt și pornise lipăind în picioarele goale afară din odaia ei, străbătuse sufrageria de pe peretele căreia neamurile priveau toată întâmplarea din fotografii înrămate, ieșise în marchiză* și de acolo privise o vreme în inima întunericului, încercând să deslușească silueta cățelului. Nu se zărea nimic. Fetița merse atunci în odaia Sadei și a lui Octavian, deschizând ușa încetișor și pășind pe vârfuri peste covoarele de iută. De sub plapuma făcută chiar de Sada și învelită în cearșafuri cu colțurei cusuți tot de ea, Octavian sforăia cu bunătate. Sub privirile neclintite ale Corneliei, Sada tresări deodată și se ridică în capul oaselor, încercând să vadă prin întunericul din odaie. - Ce-i, mamă? întrebă ea șoptit, descoperind fetița. Ți-e rău? - Plânge Zmeu, răspunse tot în șoaptă Cornelia. - Așa fac ei, mamă, când sunt mici. Toți fac așa. Hai să te culci la loc. - Să-l băgăm în casă, propuse fetița. - În casă? ezitase Sada, privind spre muntele acoperit cu plapuma. Pentru că nu putuse culca fata cu niciun chip, Sada își acoperise umerii cu un șal, ieșise afară, cotrobăise îndelung cu mâna prin cotețul prea mare, pentru că Zmeu se speriase și se ascunsese într-un colț, și-l trăsese afară de o ureche. La vederea fetiței, Zmeu prinse a da din coada de un deget cu toată puterea bucuriei lui de pui. Sada îi meșteri un loc de dormit într-o cutie veche de carton pe care o așeză în marchiză. A doua zi dimineață, cutia se afla în camera Corneliei, iar pe Zmeu îl alergară mai bine de un ceas prin toată casa, adunând covoarele pe urmele lor, în încercarea de a-l scoate afară, în curte. Domnia lui Zmeu pe strada Duminicii ținu trei zile. În cea de-a treia, pe când Sada încălzea talpa de călcat rufe pe marginea plitei, cu un munte de cearșafuri și cămăși culese de pe culme alături, fetița o privi cu seriozitate și spuse: - Ne trebuie o pisică. - Sada, nu putem aduce mâț, spusese Octavian seara, atunci când se întorsese acasă și primise vestea. Tu știi bine că strănut și mi se înroșesc ochii de la mâț. După ce-i rostea numele, Octavian își dregea glasul, iar cuvintele care urmau după această pauză aveau mai multă greutate. Împotrivirea lui nu i se păruse întemeiată Corneliei, așa că în zilele următoare apăru un pisoi găsit de Sada tot prin vecine, iar Octavian își petrecu ani buni strănutând și frecându-și din când în când ochii. Ca să-i răsplătească această generozitate, fetița îl anunță că el era cel care avea să pună numele pisicii. - Trebuie să se potrivească cu numele lui Zmeu, spusese Cornelia. Ai de ales dintre Aurelia, Cleopatra, Emilia și Iolanda. - Astea nu sunt nume de mâțe, îi răspunsese Octavian cu blândețe. Simona Antonescu, În umbra ei *marchiză – încăpere cu numeroase geamuri, așezată la intrarea unei case

Textul 2 Pe Exa mi-au dat-o niște prieteni care s-au trezit cu ea într-o dimineață în fața porții. Au vrut s-o ia la ei, dar cum aveau deja doi câini, n-a fost chip. Eu aveam doar o pisică. Când a văzut-o pe Exa, Bope s-a înfoiat ca un arici și i-a tras o pereche de gheare peste bot. Exa a fugit chelălăind să-și găsească un cotlon unde să se pitească. Nu era la ea acasă. Cu timpul, cei doi s-au obișnuit unul cu celălalt. Au ajuns adică să considere că celălalt nu există. Uneori se mai încrucișează pe scări și au un scurt moment de ezitare, apoi trec mai departe, fiecare pe drumul lui. Nu m-ar mira dacă la un moment dat ar trece unul printr-altul, ca în filmele cu fantome. Pofta de citit a Exăi am descoperit-o când am încercat să o scot în lesă la plimbare. Dacă veți vedea vreodată pe stradă un om tras în zigzag de un câine, să știți că acela sunt eu. De cum deschid poarta, Exa își proptește nasul în pământ și o ia din loc, cu mine cu tot. Seamănă întrucâtva cu cercetătorii care scanează terenul cu un detector de metale. Numai că scanează frenetic*, cu schimbări de direcție imprevizibile și cu opriri și porniri la fel de neașteptate. Exa citește marele tom* de mirosuri al străzii […]. Credeam în schimb că Bope e analfabetă. Asta probabil pentru că m-am lăsat pradă prejudecății că pisicile nu trebuie scoase la plimbare. Pentru Bope strada e oricum împărăția ei. Iese când vrea, revine când vrea. Mușcă – atunci când vrei să o mângâi, de pildă – dar nu latră, așa că trecătorii nu-și fac griji din partea ei. Din când în când, venind către casă, o mai văd hălăduind prin fața porții. O strig, mă privește nedumerită – Cine ești? Ce vrei? – și-mi întoarce spatele, văzându-și mai departe de plictiseala ei. Și totuși, mai deunăzi, mi-am dat seama că și Bope e cititoare. […] S-a întâmplat să ies un pic la soare, în curte, și mi-au căzut ochii pe Bope, care își făcea rondul printre răsaduri*. Am rămas fascinat, contemplând-o. Întâi de toate, pentru că se mișca cu grija unui expert care răsfoiește, cu mănuși în mâini, un manuscris prețios și delicat. Și, probabil, era vorba despre un op scris într-o limbă rară și complicată, pentru că Bope încerca să descifreze textul grădinii cu o lentoare pe care Exa n-ar înțelege-o niciodată. […] Hotărât lucru, și Bope citește. Numai că ea, spre deosebire de Exa, e o maestră a relecturii. Liviu Papadima, „Pisica mea în sala de lectură”, în Dilema veche nr. 689/2017 *frenetic – energic, înflăcărat *tom – op, volum *răsad – plantă tânără

Textul 1 Par casele palate sub vraja înserării Și norii le mângâie cu palme de șofran*. Și nu-i mai larg și pașnic nici însuși cerul mării Decât acest cer veșted și-adânc, de Bărăgan.

Își saltă roșii tuiuri* în vânturi păpușoii* Mișcând sub adiere aripe de strujeni*; Trăgând la care pline merg lung pe drumuri boii Pe lângă negre garduri mâncate de licheni.

Cresc focuri mari de frunze cu scânteieri ușoare Spre luna încruntată, lipsită de un sfert, Iar vântul poartă-n trâmbe* miresme-mbietoare De lapte proaspăt muls și proaspăt fiert.

Albastrul cer de seară se despletește-n vară Și bumbi* de stele roșii la geamuri se aprind, Ogrăzile arată cu toate în afară Belșugul lor tăcut ce îl cuprind.

Nicolae Labiș, Toamna

*șofran – condiment ce colorează puternic în galben *tui – steag turcesc ornat cu cozi de cal *păpușoi – porumb *strujan – tulpina porumbului, cu tot cu frunze *trâmbă – vârtej *bumb – nasture rotund

Textul 2 Am crescut la casă, în comuna Săvârșin din județul Arad, copilărind pe dealuri și pe văi, până când viața m-a dus la oraș. Dar până atunci, mi-am construit colibe, am distrus vreo cinci biciclete, m-am lovit, m-am pierdut în pădure, am fost mușcat de cal și câte n-au mai fost. Din 2016, după ce m-am întors de la Londra, am ajuns să trăiesc la munte și să fiu liber, iar asta pentru mine înseamnă mult. Dacă viața mea de acum se datorează dealurilor și văilor pe care mi-am tocit călcâiele la un moment dat, nu știu. Dar știu că dealurile nu cresc în spatele blocului și văile nu curg la robinet. Liftul nu e bicicletă. Casa scării nu e curte. Și câinele din desene animate nu e câine.

Cum ar fi fost la oraș? Nu vreau să știu. Și nu știe nici fetița mea. Dacă natura ar fi scris câteva recomandări pe certificatul de părinte, cu siguranță asta ar fi fost una dintre ele: să crească la țară! În Londra, unde am locuit șase ani, mergeam pe stradă printre mii de oameni și eram singur. Aici, la munte, când merg singur pe drum știu că nu sunt singur. Mă văd sătenii și mă invită în casele lor. Mă trezesc adesea cu câte o farfurie de ciorbă în față, chiar dacă destinația mea e cu totul alta. Și asta nu se întâmplă doar de sărbători, ci tot timpul. Cu toate acestea, Crăciunul e frumos oriunde ai fi, dacă ai oameni dragi în preajmă, pentru că e mai degrabă o stare de spirit, un moment magic al întâlnirii, al iertării, al prieteniei. Și aș vrea să spun că este cea mai minunată perioadă din an, datorită colindătorilor care încă mai vin la uși cântând, datorită aerului de sărbătoare, mirosului de prăjituri, zăpezii și, mai ales, datorită rudelor și prietenilor, dar, de fapt, fiecare perioadă din an are farmecul ei la țară. Primăvara este la fel de frumoasă, odată ce aduce cu ea o resetare a vieții omului, an de an. Vara, care ne lipsește multe luni de zile, e timpul în care consumăm cea mai mare parte din energie, pentru că la țară nu ai concediu, ci profiți de timpul bun ca să îți faci lucrările mari din gospodărie, iar sentimentul de concediu e prezent în fiecare zi, chiar dacă lucrezi. Toamna cu roadele și culorile pe care ni le dăruiește își are rolul ei într-o viață echilibrată de la țară. Așa că nu, iarna nu este cel mai fericit anotimp, ci este unul la fel de fericit. Aici, acasă, la munte, Crăciunul parcă începe mai repede. Am împodobit un brad deja de la începutul lunii și vom pune podoabe pe cei replantați pe terenul casei – pentru că noi nu aruncăm brazi. Însă nu contează așa de mult ce e pe masă sau cât de mare e bradul împodobit lângă masă, ci contează mai mult cine vine la masă. Familia, prietenii și vecinii care apar colindând prin zăpadă, ei fac ca sărbătorile să fie Sărbători. De cele mai multe ori am petrecut Crăciunul la țară, fie în Apuseni, în ultimii ani, fie la Ghilad, în Banat, la rude, sau în timpul copilăriei, la Săvârșin – despre dubașii de la Săvârșin găsiți o grămadă de articole online. Sunetul dubelor pe văi nu poate fi egalat, parcă le și aud acum, nici nu e nevoie să închid ochii. Am avut o copilărie plină și îmi amintesc de iernile în Săvârșinul acoperit de zăpadă, când zilele își întindeau orele în întunericul nopții și încă ne dădeam drumul cu săniile de pe deal. Poate faptul că eram copil, poate sunetul dubelor, poate prăjiturile mamei… poate că toate la un loc îmi răscolesc sufletul și îmi aduc aminte mereu și mereu de vremea copilăriei în timpul sărbătorilor. Astfel de amintiri vreau să dăruiesc fetiței mele care crește la munte. Așadar, nu pot face comparație între Crăciunul petrecut la sat și cel de la oraș, însă eu cred că sunt norocos să petrec sărbătorile la țară. Chiar acum, în liniștea satului, ne bucurăm de zăpada care deja a acoperit, aparent, o lume întreagă. De ce e frumos la sat? La sat, oamenii se ajută. La oraș, mulți vecini nu se cunosc între ei. Uneori îi desparte doar un perete, dar nu își cunosc numele. [...] Orașul oferă diverse oportunități, dar în zilele noastre o fugă până la oraș nu mai înseamnă mare lucru. Pe vremuri își pregătea omul traista și carul pentru un lung drum de câțiva kilometri. Astăzi te sui pur și simplu în mașină, în vârf de munte, și îți duci copilul la teatru de păpuși la oraș. Mă bucur să văd că multe dintre tradițiile și obiceiurile românești sunt mai popularizate ca oricând. Când eram copil n-am văzut sau auzit atâtea despre ele ca acum. Nu am la îndemână statistici, dar am postările membrilor din comunitatea Mutat la țară – Viața fără ceas, grupul Facebook care a adunat 250.000 de membri în câțiva ani. Sigur, viața la țară are avantaje și dezavantaje, așa cum e peste tot în lume. Aici, pe Pământ, nu trăim în paradis, ci într-un cerc al binelui și al răului. Dar ceea ce văd, ceea ce citesc, ceea ce ascult și ceea ce trăiesc, la un loc, îmi creează un sentiment de bine cu privire la viața în mediul rural.

Andy Hertz, „Stresul sărbătorilor. Mutat la țară”, în Dilema Veche, nr. 976/2022 *dubă – (aici) tobă

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 VII Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură Înfunda mișcarea-i creață între stuf la iezătură*; Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. De când codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, Își deschide-a lui adâncuri, fața lunei să le bată, Tristă-i firea, iară vântul sperios vo* creangă farmă – Singuratece izvoare fac cu valurile larmă. […]

VIII De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet; Pare că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic, Când coboară-n ropot dulce din tăpșanul* prăvălatic, Ele sar în bulgări fluizi peste prundul* din răstoace*, În cuibar rotind de ape, peste care luna zace. Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline, Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare.

Mihai Eminescu, Călin (File din poveste), fragmente

*iezătură – baraj construit pentru a opri apa și pentru a forma un iaz *vo – vreo *tăpșan – loc neted, înclinat, mai ridicat; pantă *prund – pietriș mărunt, amestecat cu nisip, care se găsește pe fundul și pe malul apelor *răstoacă – loc, gârlă unde o apă este puțin adâncă

Textul 2 Am căutat cu sârguință un ghid care să fie un om al locului, un om născut și crescut în Amazonia. Am ajuns acolo, pe malul Amazonului, m-a luat cu barca și am plecat. I-am spus că vreau să văd papagalii Ara ararauna, galbeni pe piept și albaștri pe spate, printre cei mai mari și mai spectaculoși papagali din junglă. Mi-a zis că păsările pe care le caut sunt departe și că ar trebui să mergem trei zile în adâncul junglei ca să le găsim. Am citit pe chipul lui o oarecare reținere. Nu mi-am dat seama dacă se temea de expediție în sine sau dacă nu mă credea capabil să străbat jungla, dar am insistat și, în dimineața următoare, am pornit să căutăm papagalii. Prima noapte în junglă Am mers vreme de câteva ceasuri bune. Era cald și umed, o umezeală teribilă, dar care nu mă supăra. Era atât de umed, încât dimineața se vedeau printre frunze siluetele păsărilor care, cu aripile deschise, stăteau la soare în vârful arborilor ca să-și usuce penele îmbibate peste noapte de sudoarea pădurii și a pământului. Ne croiam drum printr-o pădure densă, unde spațiul era dat de alte coordonate, se exprima parcă într-un alt sistem. Eram înconjurat de un univers colosal, cu copaci de toate grosimile, foarte înalți, și mă simțeam mic, dar viu, așa cum era totul în jurul meu. [...] N-am povestit prea multe cu ghidul meu, căci eram acaparat de tot ce se devălmășea în jur: liane, frunze, sunete, cântece, trosnete și licăriri de lumină. Imediat după amiază, Roberto a spus că trebuie să ne oprim: - Aici vom campa și ne vom instala hamacele. Ne aflam în mijlocul pădurii! A fost prima dată în viața mea când am atârnat un hamac de copaci și urma să fie prima dată când aveam să dorm într-unul. Am făcut focul cu lemnele ude, am fiert câte un cartof și un ou, am mâncat din farfurii confecționate din frunze și ne-am așezat fiecare în hamacul lui. [...] Începea să-mi fie frică. De jur împrejur, sunetele păreau din ce în ce mai puternice. Auzeam broaștele orăcăind – niște broaște imense –, maimuțele urlau, copacii trosneau și insectele, cu un sunet electric, continuu și vibrant, cutremurau toată pădurea. Nu recunoșteam niciunul dintre acele zgomote, totul părea străin și asta mă înspăimânta și mai tare. Am dormit de sute de ori în natură, sub cerul liber, în pădurile din munții Făgăraș, pe un pat de cetină sau lângă o stâncă în golul alpin și nu mi-a fost frică. Țin minte că, uneori, dormeam atât de adânc și liniștit, încât dimineața mă trezeam cu buzele umflate de la mușcăturile țânțarilor pe care nu-i simțisem. Deci sunt un om care a avut de-a face cu natura și căruia foarte rar i-a fost frică de ea. [...] Deschid ochii și văd pădurea. În lumina dimineții, totul părea alb-negru. [...] După ce am ronțăit câțiva biscuiți uscați, am pornit în căutarea păsărilor. Mă simțeam atât de bine și de bucuros că sunt acolo, încât parcă uitasem complet de noaptea prin care abia trecusem. Mergând prin pădure, l-am întrebat cum se orientează și mi-a spus că după nori, căci norii curg mereu de la est la vest. L-am întrebat ce să fac dacă mă rătăcesc singur în junglă. S-a uitat în jur și, undeva la câteva sute de metri de noi, a văzut un copac imens cu trunchiul gros din care ieșeau, ca niște raze, lamele imense de lemn. Mi-a zis că, dacă mă pierd, să caut un asemenea copac și să lovesc cu maceta* în trunchi. A lovit el și, în acel moment, o vibrație puternică a trecut din copac prin mine și a rezonat în întreaga pădure. Mi-a explicat că oamenii junglei vor auzi sunetul, vor înțelege că m-am rătăcit și vor porni să mă caute. [...] Au fost șase zile de junglă. Am avut șansa să am camarad de drum un om născut și crescut în jungla Amazonului, am dormit în hamac, am mâncat orez fiert și am cules ciuperci și fructe din junglă. Din primele momente am înțeles că, în conștiința lui, a băștinașului, omul aparține junglei, și nu jungla aparține omului. Lipsește astfel acel simț al proprietății și, odată cu el, rar se simt toate angoasele pricinuite de nevoia de a avea. Lipsește simțul proprietății, dar asta nu face să lipsească și simțul responsabilității. Într-una din zile am vrut să-mi atârn hamacul de un copac mai subțire și, ca să nu cadă, aveam de gând să fac cu maceta o scobitură în scoarța arborelui, ca sfoara să stea strânsă pe el. Roberto însă mi-a spus imediat: - Stai, nu-l ciopli, o să moară! M-a oprit când am vrut să lovesc trunchiul – un copac subțire într-o junglă în care există miliarde de alți copaci. Nutrea un sentiment de responsabilitate față de acel copac, chiar dacă nu-i aparținea.

Alexandru N. Stermin, Călătorie în jurul omului

*macetă – cuțit lung, folosit pentru tăierea trestiei de zahăr în America tropicală

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 Examenele de sfârșit de an fuseseră fixate mai devreme [...]. Orele de studiu se înmulțiră. Deși în copilărie timpul e de zece ori mai dens decât la maturitate, programul a trebuit totuși să fie mai intensiv. O zi de vară, când ai între doisprezece și cincisprezece ani cum aveau Silvia și cei doi băieți, poate să înceapă la ora șase dimineața și să se sfârșească abia la nouă sau zece seara. E adevărat că seara picau de somn și de oboseală. Dar, în răstimpul acestei lungi zile, aveau timp pentru tot și toate: călăreau patru ore, studiau (singuri sau cu domnișoara Stela) alte patru sau cinci ore și tot le mai rămânea timp pentru o baie în lac, o goană prin pădure, o trântă pe iarbă sau o vizită în parc. [...] Ultimul eveniment dinainte de examene fu apariția acelei păsări miraculoase. Lucian o descoperi într-o seară. [...] Se întoarse în fugă, ca să-i cheme pe Silvia și pe Roland. - Veniți, le spuse, așa ceva nu s-a mai văzut: o imensă pasăre roz. Roz ca un trandafir, roz ca o tartă de fragi și zmeură, roz ca obrazul Silviei când scrie scrisori... Merseră cu toții. Și văzură. Într-un luminiș, sub sălcii, foarte aproape de păpuriș și apă, aproape vertical, cu ciocul său imens pe piept, obosit și nemișcat... un pelican. Părea că doarme. Era un pelican adevărat, asta o spunea chiar și baci Simion, care știa mai totul despre păsările de apă. „Dar ce caută aici?” se întrebară copiii. Doar toată lumea știe că pelicanii sunt păsări ale Deltei. Și Delta e foarte departe... [...] Peste trei zile, într-o seară, în sfârșit, se ridică iar în sus. Cu greu, foarte cu greu. În locul de unde decolase, rămaseră ca amintire câteva pene pe care Silvia le adună și le făcu buchet. [...] Cu cele câteva pene roz se termină și visul roz de pe marginea lacului. [...] În timpul examenelor, copiii au fost găzduiți la familia Eneea și Lili Giurcă, întrucât lucrau aproape de colegiu. Totul a decurs conform așteptărilor. Profesorii de la colegiu avură răbdarea de a-i examina îndelung pe cei doi băieți care erau în clasa a patra. Au strălucit la română și latină [...]. La matematici „a mers” – nu grozav, totuși, destul de onorabil. Restul materiilor li s-a părut o simplă formalitate: copiii știau carte, scriau corect [...]. Silvia își trecu examenele de clasa întâi de liceu la „Domnița Ileana”. Povesti la română despre lacul codrilor albaștri și nuferii galbeni, povesti la istorie despre bătălia de la Thermopile, povesti la matematici despre aducerea la același numitor și despre calculul suprafețelor trapezului, povesti la geografie, cu zeci de exemple din vasta ei experiență, care e deosebirea dintre un pârâu, un râu și un fluviu, dintre o baltă, un iezer și un lac, dintre o insulă, o peninsulă și un istm. Se terminase examenul, ea continua să le povestească doamnelor profesoare cine este Tama, cum de e măgarul Gary un mare filosof și actor și cât e de deștept dacă știi să-l întrebi în limba lui. Le explică de ce nu le place cailor mirosul de usturoi, ce a pățit vidra care a dorit să aibă ochi albaștri, cum e în pădure când plouă și care e adevărul despre puii de cuc. [...] A primit nota zece pe linie. Ar fi urmat vacanța. Divina vacanță în pădure, cu cai, nu departe de un lac fermecat. Ce putea fi mai frumos? Cărțile de aventuri îi așteptau: trecuseră de vârsta și problemele lui Huckleberry Finn, acum urmau cele ale lui Ionuț Jder, d’Artagnan, David Copperfield. Îi așteptau romanul-fluviu „Tarzan” (scris de un lord englez al cărui nume nu se putea pronunța nicicum), „Omul invizibil”, „Gulliver în Țara Uriașilor”. Dar și „Baltagul”, „La Medeleni”, „Fram, ursul polar”.

Ion D. Sîrbu, Dansul ursului

Textul 2 O probă deosebit de dificilă a fost cea de-a 15-a a concursului hipic de la Varșovia, la care eram înscriși din oficiu – pentru „Premiul Învingătorilor” – primii trei clasați în probele disputate anterior, astfel că la start s-au prezentat cei mai buni călăreți și cai care evoluaseră pe parcursul a 12 zile de concurs. Dintre români au concurat doar doi călăreți: Toma Tudoran cu calul Rayon de Soleil și subsemnatul. De partea cealaltă erau majoritatea așilor germani, francezi și polonezi. Lupta se anunța foarte grea, mai ales că ploua neîntrerupt de cinci zile. Terenul de concurs și cel de încălzire se transformaseră într-o mlaștină în care picioarele cailor se afundau până peste glezne, iar noroiul lăptos ne stropea, împroșcând totul în jur. Ajuns la teren, eram convins că juriul concursului va interzice disputarea unei probe atât de grele pe o asemenea pistă desfundată și pe o ploaie care nu mai contenea. Călăreții și caii stăteau zgribuliți, care pe unde putea, și nimeni nu mai era dispus să încalece pe o astfel de vreme. Deoarece regulamentul nu permitea întreruperea concursului, s-a anunțat la megafoane că, după o prealabilă recunoaștere a parcursului de către participanți, proba se va disputa în orice condiții. Nimănui nu-i venea să creadă, dar hotărârea era luată, ceea ce i-a determinat pe mulți dintre concurenți să nu participe. [...] Proba începuse și deja câțiva călăreți alergaseră, printre ei aflându-se și Toma Tudoran, care, după un parcurs executat într-un timp excelent și având doar o dărâmare, avea să se claseze pe locul al treilea (!). Îmi mai rămăseseră numai zece minute pentru a-mi pregăti calul și, deși nu se mai vedea iarba, totul fiind acoperit de apă, [...] eram gata de luptă cu... ploaia, noroiul și obstacolele. Faptul că, până să intru în concurs, niciun concurent nu terminase proba cu zero puncte penalizare m-a ambiționat să fac totul spre a realiza ceea ce nimeni nu reușise până atunci. Nu cred ca în cei 650 de metri ai parcursului să fi respirat și eu, și Jolka mai mult de cinci-șase ori în viteza în care am alergat. Cu un simț extraordinar al obstacolului, Jolka prindea bătăi excelente, strângea picioarele, își arcuia șira spinării și gâtul în timpul săriturilor cum nu m-aș fi așteptat. În paranteză fie spus, din cauza greutății lui, calul se teme de căzăturile care i-ar provoca neplăceri și, de aceea, pe terenurile alunecoase aleargă și sare mult mai atent. Spiritul lui de conservare se manifestă cu atât mai puternic, cu cât condițiile în care este pus să parcurgă un traseu cu obstacole sunt mai grele. De fapt, majoritatea accidentelor pe care le fac caii se produc nu la obstacolele mari, ci la cele mai mici, la care atenția este mai redusă; de aceea, când un cal a ajuns să participe pe obstacole de categoria grea (1,50 – 1,60 metri), nu este recomandabil să fie pus în situația de a mai sări în probele de categorii inferioare. Revenind la cursa Jolkăi în „Premiul Învingătorilor”, trebuie să spun că în zborul ei peste obstacole nu a atins niciunul, ceea ce m-a plasat până în acel moment pe primul loc. Vă închipuiți prin ce emoții am trecut în continuare, când urmăream din tribună evoluțiile celor care alergau după mine... Felix Țopescu, 30 de ani în șa

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1

Deși era încă devreme, în librăria S era din ce în ce mai mare agitația. Pe lângă personalul care amenaja de zor vitrina, se oferiseră mulți voluntari: unii se străduiau să facă mai mult loc, mutând din etajere în fundul încăperii, alții cărau de colo-colo scaune pentru invitați, câțiva montau la mijloc trei fotolii și-o masă învelită în catifea portocalie. Acolo, debutanta urma să dea autografe. În colțul stâng se așeza o tavă cu pahare și două sticle cu apă minerală, iar în dreapta se instalau diverse microfoane și boxe de amplificare. Majoritatea celor dinăuntru, atât de doritori s-ajute, era formată din tinerii pe care Claudiu Van îi îndruma anume cum să scrie. După un ceas, năvăli lumea înăuntru: ziariști și fotografi în jeans și în tricouri, fete-n ținute sport, doamne-n taioare elegante, studenți nepieptănați, profesori în costum, pâlcuri de pensionare în rochii înflorate, bătrâni cu pălărie și baston. Veniseră atrași nu doar de faima croitorului de cărți, ci și de editura norocoasă care făcea de două săptămâni publicitate-n media, vestind cu insistență lansarea unui „text-model”. Dar punctul de atracție era însăși vitrina, care, odată aranjată, chiar oferea celor din stradă un spectacol inedit, cu un motan scânteietor de negru care se învârtea printre volumele expuse. Mai mult, chiar și coperta jurnalului înfățișa ochii aceleiași pisici, privind de sus trei personaje, învăluite într-un abur. Deși-n scrierea Flaviei nu apărea nicio felină, Van, care cunoștea din experiență cum se captează atenția cumpărătorilor nesiguri, lucrase cu ilustratorul. Într-adevăr, imaginea-și făcea efectul: curioșii care se opriseră în treacăt formau deja o coadă la ușa librăriei. Ajunsă în vecinătate, fata se îngrozi de-atâția oameni și vru s-o ia-napoi, dar croitorul de cărți o apucă de mână și-o trase după el, spre o intrare laterală. Nici nu pășiră bine înăuntru, că se și pomeniră aplaudați frenetic de spectatorii-n așteptare. Flavia ar fi zbughit-o imediat afară, dacă el n-o forța să stea pe loc, ținându-i degetele strâns în mâna lui, ca într-un clește. Se înclinară amândoi în fața lumii, apoi, poftiți de editorul-gazdă, se așezară în fotolii, la masa cea portocalie. Alături, de o parte și de alta, se înălțau teancuri de exemplare nou-nouțe, pe două postamente îmbrăcate într-o hârtie aurie creponată. Librarul-șef, un ins subțire-n haine albe, ca de mire, le adresă emoționat la microfon „un bun venit”, iar editorul, mai rotofei și mult mai degajat, într-o cămașă-n dungi albastre, îi copleși cu mulțumiri pe organizatori, pe cei prezenți, pe debutantă și, la urmă, pe „sufletul din spatele celor mai bune cărți”. Cel numit astfel mai făcu o reverență în aclamațiile mulțimii. Vorbi despre motanul din vitrină și despre ochii lui atât de galbeni, care îi inspiraseră coperta, apoi se-ntoarse către Flavia, mărturisi ce tare-l captivase manuscrisul și-i îndemnă pe cei de față să cumpere neapărat volumul din care nu putuse schimba niciun cuvânt. Veni și rândul ei. Luă microfonul cu sfială și, ridicându-se, rosti cu vocea gâtuită: - Îmi pare rău că am stârnit atâta vâlvă... Eu sunt un nimeni și am început acest jurnal ca să-nțeleg ce mi se-ntâmplă, nimic mai mult. Claudiu Van își face visuri... Un ropot de aplauze o întrerupse și, de îndată, editorul îi invită pe cei din jur să se încoloneze pentru autografe. Motanul negru părăsi vitrina și, tacticos, i se urcă pe umăr croitorului de cărți. Volumul se vindea fulgerător și cele două teancuri dispărură într-o clipă. Aduseră încă pe-atâtea din depozit. - Ce să le scriu? îl întrebă pe Van, pierdută, în timp ce oamenii se-apropiau de masă. - Îi întrebi numele, pui „pentru X” și te semnezi, zâmbi mișcat de fâstâceala fetei. - Întreabă-i tu, îl rugă Flavia cu obrajii-n flăcări, și eu le scriu, însă stiloul îi tremura deja în mână. Treptat, putu să se calmeze. Caligrafia ei măruntă se așternu pe zeci de exemplare, în vreme ce buchetele de flori umplură masa. Într-un târziu își înălță privirea. Afară se înnopta și librăria se golise, când, din penumbră, se desprinse cititorul. Ținea cartea la piept, în timp ce-nainta, ca-n transă. Era înalt, cu tenul alb de nordic și-n părul blond lucea o undă cenușie. Ochii lui verzi-albaștri scăpărau ciudat când îi întinse exemplarul. - Cum vă numiți? îl cercetă surprinsă Flavia. - Mihnea Fardopol.

Monica Pillat, Croitorul de cărți

Textul 2

Mii de oameni din toată lumea străbat mii de kilometri ca să vadă piramidele și să pătrundă, cu un fior de evlavie, în interioarele lor vechi de mii de ani. În fața misterelor matematicii lor ascunse, în fața puterilor adăpostite de uriașele întretăieri de linii și planuri, gândul dă înapoi, intimidat. Proporțiile lor ating cerul, au, adică, legături de taină cu legi și calcule astronomice. Și te simți puțin mai mândru, în pielea ta de om muritor, când știi că omul muritor a creat o asemenea strivitoare minune. Mii de călători străbat mii de kilometri ca să vadă bolovanii uriași de la Stonehenge, al căror rost nu a fost încă lămurit, ca să descopere templele mayașilor, ale incașilor, ale budiștilor sau ale zeilor greci. Pretutindeni în lume sunt semne ale miracolului și, în lăcomia lor geografică, în goana lor după neobișnuit sau, de ce nu, după frumos, oamenii sunt gata să-și riște timpul, banii și tihna. În vremea asta, chiar lângă ei, la îndemână, așteaptă, liniștită și modestă, fără puzderie de turiști care să caște gura la ea și să se pozeze veseli alături de ea, una dintre cele mai mari și mai inexplicabile minuni create vreodată de mintea omului: cartea. Mai aproape de cer decât orice piramidă, mai misterioasă decât orice construcție care dăinuie timp de milenii, mai atrăgătoare decât orice sit arheologic. [...] Cartea: concurând, în cursa timpului, cu templul, cu piramida, cu orice construcție omenească și câștigând detașat, fără ca măcar să gâfâie. Victoria ei e tăcută. Asemenea dragostei adevărate, nu se laudă și nu se umflă de mândrie. Părticică de creier fiind, are puterea celui mai perfecționat computer. Poți face „exerciții de simulare” în orice realitate virtuală, iar la fiecare reluare a exercițiului descoperi altfel lucrurile. Intri în pielea personajelor ei, ești rege sau ocnaș, bărbat sau femeie, zeu sau animal, grec sau barbar. Sau ești doar tu însuți și te confrunți cu ei toți. Te poți îmbăia, în paginile ei, în fântâna tinereții. Sau poți găsi experiența bătrâneții atunci când te scalzi încă în apele anilor tineri. Capacitatea de metamorfoză a acestei micromemorii, a acestui stick, este uimitoare. Fiecare om percepe altfel realitatea dintre aceleași coperți, fiecare epocă descoperă altceva în unul și același op*. Pe de altă parte, și contrariul îi stă în putere: oricât de diferită e o epocă de alta, poate citi și înțelege la fel lucrurile din pagina cu semne. Odată deconectat de la creierul autorului, minicomputerul numit carte funcționează oriunde, oricât și fără consum de curent electric. Nu se învechește și nu trebuie schimbat la câțiva ani o dată, și n-are nevoie să fie depanat. Un detaliu tehnic, totuși: trebuie conectat la computerul altui creier uman, cel al cititorului. Nimic din ce-i omenesc nu-i e străin – viața, suferința, moartea, dragostea, blestemata foame de aur și foamea pur și simplu. Cartea vorbește, plânge, râde, țipă, tace, cântă, șoptește. Pe scurt, face orice. Dar are și puteri care le depășesc cu mult pe cele omenești și, desigur, pe cele ale omului obișnuit care a scris-o, fie acesta Homer sau Shakespeare, Cervantes sau Balzac, Goethe sau Dostoievski. Schimbă fața lumii pe neobservate și păstrează fața lumii neschimbată. E picătură, dar reflectă cerul. E cer, dar reflectă picătura. Într-o locuință de bloc, de 20 de metri pătrați, încape lumea, cu piramidele, cu Stonehenge, cu templele mayașe și grecești și umanul cu ipostazele lui, cu istoria lui, cu creierele lui făcătoare de computere. E, desigur, un miracol. Dar nimeni nu face turism într-o locuință de bloc, ca să vadă, să spunem, o carte dintr-o bibliotecă.

Ioana Pârvulescu, „Simplu elogiu al cărții”, în România literară, nr. 40/2006

*op – operă (literară sau științifică); carte, lucrare, scriere

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 E cel dintâi dascăl al nostru de oraș, „Domnul Preda, de la Trei Ierarhi”, căruia nu puține zile i-am amărât odinioară. Îl credeam atunci aproape nemuritor... Înalt și uscat, [...] zgârcit la vorbă și râzând o dată într-o lună, îl socoteam o mumie sortită să biruie timpul. Nimic nu-l tulbura din măsura cu care își cântărea glasul și-și socotea pașii, aceiași din fundul clasei până la catedră. Generații trecuseră pe băncile roase; alte cataloage noi înregistrează priceperea sau trândăvia celor cincizeci de școlari din clasa lui; se schimbaseră directori, elevii crescuseră și prinseseră aripi, alții se întoarseră în oraș cu mustăți groase și cu glasul bărbătesc; domnul Preda, neclintit, veghea la catedra sa lângă harta României cu hotarele decolorate, lângă tabela cu negrul lucios și cu buretele albit de praful cretei. Printre noi crescuseră o sumă de legende, transmise din generație în generație și înflorite de fantezia fiecăruia cu un nou amănunt. [...] Domnul Preda era un om ca toți oamenii; avea necazurile lui, creștea un câine, avea găini pestrițe și negre în curte, își îmbrăca în straie curate copiii; și nici nu strângea bani de aur în sertarul mesei [...]. Dar toate dispăreau când domnul Preda intra în clasă [...] și când, cu același glas egal, striga catalogul, cerceta caietele, punea întrebări întortocheate și ne împărțea pedepse. Între noi și dânsul se punea din nou un zid de nepătruns. [...] O singură dată ne-a cucerit sufletele o jumătate de ceas, ținându-ne sub stăpânirea unei emoții pe care nu i-o cunoșteam, pe care nu ne-o cunoșteam. Era aproape de sfârșitul anului, în ultimele zile de mai. Salcâmii de la ferestre înfloriseră și prin geamul deschis vântul ne flutura un parfum jilav, de primăvară, de câmp și de pământ întinerit; o înfrigurare care ne neliniștise în băncile noastre scrijelite de iscălituri. Cerul se vedea albastru și ne îndemna afară. Unul dintre noi (Nucleș cel mic, unde o mai fi astăzi?) prinsese un liliac pe care-l închisese în ghiozdanul cartonat, și toate gândurile noastre erau fără voie țintite spre ghiozdanul acela. Toți răspunseserăm prost, gângăviserăm lecția; nerăbdători, așteptam să se sfârșească ora, pentru a ne năpusti asupra liliacului înghemuit în întunericul cutiei, cu aripile de gutapercă* strânse și cu răsuflarea tăiată de spaimă. Atunci ne-am pomenit deodată cuceriți de lecția domnului Preda. Nu luasem aminte cum o începuse, nici prin ce tainic meșteșug ne desprinsese pe nesimțite gândul de la ghiozdanul cu șoarecele înaripat. Ne vorbea despre Legiunea a XIII-a Gemina, despre Dacia Romană – lucruri moarte pentru nepăsarea copilăriei noastre. De prin nu știu ce nebănuită însuflețire care-i spărsese cumpătarea uscată, înviase înaintea ochilor noștri nesfârșite șosele cu piatră albă, apeducte cu picioarele arcuite, cetăți cu ziduri cenușii, amfiteatre spațioase și băi cu bazine de marmură, mine de aur și saline în care robii războiului ciocăneau sub bolți de sare translucidă... Din inscripțiile sarcofagelor și ale pietrelor funerare, din basoreliefurile monumentelor rupte și din efigiile monedelor dezgropate de fierul plugurilor în oale de lut, călăul copilăriei noastre, căruia nu-i descoperiserăm vreodată o tresărire de emoție, înviase magic acea „Dacia Felix”, despre care programul prevedea o lecție plicticoasă mai mult. De unde găsise alte cuvinte decât acelea din toate zilele? Cum de știuse omul acela avar cu graiul și măsurat în mișcări ca un automat, de unde știuse oare să sufle cenușa celor douăzeci de veacuri și să ne înfățișeze aievea o lume epică și misterioasă, care ne-a exaltat frageda noastră închipuire? Niciunul n-a mai ridicat ochii spre geamul cu cer albastru și spre crengile albe de salcâm. Privirile noastre fugeau cu vârful nuielii lucioase, pe harta decolorată, căutând urmele nevăzute ale cetăților cu nume sonore și tainice: Napoca, Potaissa, Porolissum... Sunase sfârșitul orei și brusca erupție a clopoțelului nichelat nu clintise niciun nerăbdător. Întâia oară în viața noastră școlărească ne-am desprins cu părere de rău din bancă.

Cezar Petrescu, Dacia Felix *gutapercă – cauciuc, gumă

Textul 2 Visam să mă văd îmbrăcat în uniformă kaki, cu număr de înmatriculare pe braț, ca și copiii lui nenea Matei. După sfârșitul anului școlar, la îndemnul mamei, am continuat să învăț și citeam tot ce-mi cădea în mână, de la romanele din „Colecția celor cincisprezece lei” până la Sadoveanu. [...] Nimeni în afară de mama nu credea că voi reuși la examenul de capacitate, nici măcar eu. Și, totuși, din 15 septembrie am fost admis ca elev în Gimnaziul „Vicențiu Babeș” din Timișoara, cu număr matricol 27. M-a dus mama la domnul Fuchs și mi-a comandat o uniformă după măsură. Când m-am văzut pentru prima oară în oglindă, îmbrăcat elegant, mi s-a părut că sunt frumos. Mă enervau doar bărbia ascuțită și urechile clăpăuge ca niște aripi de avion gata de decolare. Amintiri din primul an de gimnaziu mi-au rămas puține: o exmatriculare de șapte zile pentru o caricatură făcută unui profesor și imaginea unui educator desăvârșit, profesorul meu de matematică. [...] Datorită lui, lecțiilor pe care le ținea, m-am apropiat de știința cifrelor. Nu era oră în care să nu ne fi vorbit cu evlavie despre materia pe care ne-o preda. Când vorbea el despre tabla înmulțirii, aveam senzația că Pitagora e undeva printre noi. [...] O disertație mi-a rămas întipărită în minte aproape cuvânt cu cuvânt: - Fiți atenți la ce vă spun, băieți! Singurul adevăr absolut de neclintit este șirul numerelor. [...] Poți să clasifici plantele sau animalele în orice ordine, în orice sistem. Printr-o simplă decizie academică se poate schimba ortografia. Tabla înmulțirii este însă unică, definitivă. [...] Fiecare lucru în natură are o unitate de măsură: lungimea – metrul, greutatea – gramul. Și civilizația are o unitate de măsură: π-ul. Un popor care cunoaște valoarea lui π, 3 întreg și 14, este un popor civilizat. Desigur, toate unitățile de măsură sunt arbitrare, poți să măsori cu metrul sau cu yardul, cu gramul sau cu uncia. π-ul nu poate fi înlocuit, cum nu poate fi înlocuită nici tabla înmulțirii. În matematică totul este definitiv. Este un adevăr la fel de mare ca și nașterea sau moartea. Diferența e totuși esențială! π-ul și tabla înmulțirii sunt nemuritoare. - Nici datele istoriei nu se pot schimba, a spus cineva dintre noi. - Ți se pare ție, roșcovanule! Niciunuia dintre elevi nu-i spunea pe nume, ci după arătare. [...] Nici istoria nu e definitivă. Matematica, da. Care dintre voi poate să-mi spună cât fac doi cu doi? Noi am pufnit în râs. - Patru. - Ține minte, tu, băiatule cu urechi clăpăuge, că ai rostit unul din marile adevăruri. Îmi pare rău că n-am reținut numele acestui mare dascăl, care m-a învățat să rostesc adevăruri. În primul an de gimnaziu am rămas corigent la zoologie, pentru că n-am știut că ornitorincul este mamifer. [...] Atât de mult am citit cartea de zoologie, încât aș fi putut răspunde, fără să mă gândesc, ce animale fac parte din nevertebrate, care sunt speciile superioare sau să explic sistemul de respirație al crustaceelor. Examenul de corigență l-am dat cu fostul profesor de clasă, un om morocănos, cu fruntea bombată. [...] O singură întrebare mi-a pus la examen, dacă ornitorincul este mamifer. I-am răspuns cu „da” și, când am vrut să țin o prelegere despre condițiile de viață ale ornitorincului, el a ridicat brațul în semn să tac. [...] Am plecat la București cu un geamantan în care nu aveam decât o carte de zoologie și patru kilograme de visuri. Aveam aproape 12 ani și purtam în suflet, ferecată cu șapte lacăte, o dorință neexprimată concret, și anume să mă duc să cuceresc Capitala.

Francisc Munteanu, Oameni, fapte, amintiri

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 Cireșarii aveau întâlnire la Ursu, într-un loc ferit, în spatele magaziei-tezaur. [...] Lucia era întotdeauna foarte punctuală, la orice întâlnire sosea prima. [...] Iată de ce întârzierea Luciei era ceva de neînțeles. - Eu rămân la părerea mea, se încăpățână Ionel. O să vă convingeți și voi imediat. N-o lasă doctorul, și n-ar fi de mirare să ne pună și nouă bețe în roate... V-am spus eu?! Ionel arătă cu privirile poarta. Imediat se uitară și ceilalți într-acolo. [...] Lucia pătrunsese pe poartă, dar nu singură. O însoțea un bărbat scund, în floarea vârstei, însă cu părul complet alb. Ochelarii cu rame de aur îi dădeau și mai multă distincție figurii. Numai zâmbetul pe care i-l cunoștea tot orașul parcă dispăruse de pe fața doctorului Istrate. [...] Doctorul răspunse la salutul nu prea entuziast al băieților cu un zâmbet cam posac. Dădu mâna cu fiecare în parte și, când Lucia i-l prezentă pe Ursu, fața i se încruntă de-a binelea: - Ah! Dumneata ești Ursu, campionul de box. [...] Cum s-ar spune, dumneata joci rolul de înger păzitor al grupului... Intimidat, Ursu încercă să protesteze... [...] - Știiiiu... Cum să nu știu, răspunse doctorul foarte grav, dar cu un simplu gest își îndepărtă masca neobișnuit de severă, redevenind omul zâmbitor dintotdeauna. Dacă pleci și dumneata în expediție nu mai am nicio teamă... Fără să vrea, Dan îl împinse cu cotul pe Ionel, dar vorbele lui erau adresate musafirului care zâmbea, în sfârșit: - Ne era teamă că n-o veți lăsa pe Lucia... [...] - Ați terminat toate pregătirile?... O altă întorsătură de frază, care, de astă dată, îl învioră pe Ursu. Amintindu-și că e gazdă, îl invită pe doctor și, bineînțeles, și pe fiica lui în magazia cu comori. [...] - Nu e rău... își rosti doctorul nota. Chiar îmi place. M-am convins că și copiii... pardon, tinerii, pot să fie uneori serioși, îmi place, îmi place. Ionel nu rezistă la felicitări: - Dac-am fi plecat într-o simplă excursie, ar fi fost altceva. Nu știu dacă v-a spus Lucia... noi ne-am pregătit pentru o expediție științifică, nu pentru o simplă excursie... - Lucia mi-a fluturat niște clopoței pe la ureche, o amenință doctorul. Mi-a rămas numai amintirea unor sunete vagi. Dar, mă rog, dacă nu sunt indiscret, aș putea să aflu și eu scopul expediției voastre? Ionel atâta aștepta: - Vrem să facem o hartă precisă a regiunii, să retușăm erorile eventuale și s-o completăm pe cea veche. Harta pe care am găsit-o la muzeul orașului e plină de lacune... e cât se poate de sumară și de superficială... - Nu e rău, acceptă doctorul. Îmi place, îmi place... În planurile voastre intră și harta peșterii? Din nou o întorsătură de frază care-i puse în derută pe toți cireșarii. Tinerii se înțeleseseră să nu le vorbească părinților prea multe despre peșteră, s-o înfățișeze ca pe o grotă oarecare, lipsită de interes, pe care o vor vizita în trecere. Întrebarea îi cam încolțise. Dan, profitând de faptul că nu putea fi văzut de doctor, o îndemnă pe Lucia, din priviri, să dea un răspuns. - Vom trece și prin peșteră, spuse ea. Dar te rog foarte mult, tăticule, să nu scapi vreun cuvânt. Avem noi niște gânduri grozave. Discreție totală! [...] - Să sperăm că veți avea noroc, zâmbi doctorul. Ei, și pentru că până la urmă ați fost sinceri, voi fi și eu. Pentru o simplă excursie n-aș fi lăsat-o pe Lucia. Dar, când mi-am dat seama că vă gândiți la o expediție științifică în toată regula, m-am liniștit. Am fost convins că vă veți pregăti cu toată seriozitatea și că veți legifera prudența... Acesta ar fi vrut, de fapt, să fie sfatul meu... - N-o să-l uităm! îl asigură Dan. - Dar mi-ați luat-o înainte... continuă doctorul. Îmi place seriozitatea cu care v-ați pregătit... Deși... ați omis ceva, și nu ceva neimportant. Dimpotrivă!... Nu vă vorbesc ca medic, ci ca turist inveterat. Să nu plecați niciodată la drum, fie chiar într-o simplă excursie, fără o trusă medicală la voi. Să fie sfânt, da?... Am întrebat-o pe Lucia, înainte de a porni spre voi, dacă aveți trusă și... în sfârșit... mi-am permis să vă pregătesc eu o trusă completă. Din cauza aceasta am întârziat, lucru pentru care vă cerem totuși scuze. Doctorul le oferi trusa, le strânse bărbătește mâinile, urându-le succes deplin, și le mai făcu un semn de succes din pragul porții. Constantin Chiriță, Cireșarii

Textul 2 Am făcut două excursii în țară, în 1974 și 1976, aveam 14 și, respectiv, 16 ani. Excursiile erau planificate cu mare atenție, itinerarele erau gândite dinainte și etapele călătoriei erau scrise într-un caiet de care răspundea mama; aveam hărți, obiective de atins, erau alese cele mai reprezentative locuri. [...] A doua excursie a avut în itinerar litoralul, dar nu plaja, ci Adamclisi, mănăstirile, Delta Dunării cu vaporașul, sudul Moldovei, Podișul Transilvaniei, cu Brașov, Sibiu, Sighișoara, Cluj, dar și Hunedoara, Hațeg cu zimbrii, cu muzeele, bisericile, locurile importante care existau, păstrând proporțiile, în orice oraș; toate erau în ghiduri și pe hărți, era simplu și era frumos să cauți locuri care trebuiau văzute. [...] Părinții mei au mers pe munte ani de zile, între 1955 și 1970. [...] Am fost și eu pe munte, cu colegii sau prietenii. Am fost în Piatra Craiului de două ori, a fost splendid. Am fost în Bucegi, în Retezat, în Cheile Carașului. Cu ghidurile acelea din librării, cu rucsacuri pregătite cu grijă, cu o listă cu meniul pentru fiecare zi, ca să nu cărăm mai mult decât era necesar, totul numărat și cântărit. [...] În Cheile Carașului (se ajunge din Herculane, prin Anina), zona este deluroasă, clima este mediteraneeană (liane, dafin, dar și vipere). Dealurile sunt din calcar, găurite de zeci de peșteri, închise însă (atunci) cu porți încuiate cu lacăte, cu acces controlat de niște oameni din partea locului, în legătură cu Clubul de Speologie „Emil Racoviță”. Pericolul era că, dacă te aflai în peșteră și ploua, tunelele se inundau și nu mai puteai ieși. Dar noi eram cu doi membri ai clubului care obținuseră accesul, am și intrat într-o peșteră, un gol în munte, cu tunele uneori atât de înguste, încât ne-am târât pe burtă niște sute bune de metri, cu atenție să nu rupem stalactitele. Tunelul se înfunda într-o sală mică, plină de formațiuni de piatră pastelată – verde, galben, roz, alb strălucitor, bleu –, formațiuni ca niște draperii de catifea, sfere pe fundul unor ochiuri de apă, țurțuri ondulați. Dana Drăgoiu, Excursii fericite, www.dilemaveche.ro

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde cerințelor formulate. Textul 1 Da, undeva, departe, în orașul său, Petruș, băiețașul cu ochi sclipitori și cu nasul cam cârn, nu-l uitase pe Fram. A auzit și el că directorul Circului Struțki l-a trimis îndărăt, în ghețurile unde se născuse. Iar de-acolo, din orașul unde vântul și ploile n-au smuls încă toate afișele vechi de pe ziduri, Petruș îl urmărește în vremea aceasta cu gândul și cu închipuirea. Poate că nu l-au uitat nici alți copii, din alte nenumărate târguri prin care a cutreierat Circul Struțki cu Arca lui Noe, plină de elefanți, de tigri, de lei, de șerpi, de maimuțe! Poate că mai istorisesc și acum hâtrele lui năzdrăvănii! Poate că un puștan mai mucalit încearcă și acum să-l imite cum saluta, cum știa să cânte din armonică și cum poftea luptătorii în arenă, să-și măsoare puterile cu dânsul, la trântă voinicească. Dar Petruș nu se mărginise numai la asemenea șăgalnice amintiri. Pentru el amintirile nu erau numai prilej de ghidușii și de hazuri. De dragul lui Fram se așternuse în toată legea la citit felurite cărți despre urși albi și despre expedițiile polare. Sfârșea una și începea alta. Pe urmă, se întorcea din nou la cele pe care le-a mai citit. Iar a doua zi, povestea cu mare aprindere prietenilor aceste peripeții. Fetița cu părul bălai și cu ochii albaștri, nepoata fostului profesor, se ținuse de cuvânt. Vorbise cu bunicul, luând povestea pe departe, cu mici și nevinovate șiretlicuri. - Bunicule, mai ții minte pe băiatul de lângă noi, de la circ, din seara reprezentației de adio? - Ei? Ce-i cu dânsul? - Grozav l-a mai amărât pe el tot ce s-a întâmplat atunci cu Fram!... - Mi-a părut rău și mie... Asta-i tot? - Mai este ceva cu dânsul. - Ce anume? - Grozav îi mai place lui să citească istorii despre urși albi și despre călătoriile la poli... - Foarte frumos pentru el. Am văzut eu că are o privire de băiat deștept. - Da, dar nu are cărți, bunicule! […] și eu i-am făgăduit să-i capăt de la mata. Am făcut rău? - Ai făcut bine. Foarte bine... Dar știi cum îl cheamă? - Petruș! […] - M-am temut să nu te superi, bunicule! - Când m-am supărat eu când vine cineva să-mi ceară cărți. […] Petruș s-a înfățișat la ușă a doua zi. Și fostul profesor, bătrânul pensionar, după ce a stat puțin de vorbă, îl îndemnă: - Haidem sus, în bibliotecă, să alegem împreună ce-ți dorește inima... Astfel a căpătat Petruș cele dintâi cărți despre urșii albi și despre expedițiile polare. Și astfel, citind mereu, a ajuns un „adevărat specialist”, cum îl necăjește mai în glumă, mai în serios, Mihai Stoican, tatăl său, când îl zărește cu cartea în mână și cu nasul în carte. - Ei, Petruș, ai ajuns la pol sau încă nu? - Mai am, tată, până s-ajung! Acum de-abia citesc însemnările lui Nansen... - Bine, bine! Povestește-mi și mie câte ceva, domnule specialist! îl îndemna deseori Mihai Stoican. Petruș n-aștepta să fie rugat de două ori. Era gata cu povestirile. Într-adevăr, câte cărți n-a citit și câte peripeții nu poate istorisi el acum? De câte ori nu vestește plin de îndârjită hotărâre că n-are să se lase până ce nu va ajunge și el în ghețurile polare! - Petruș, nu te culci? îl întreabă uneori mama. - Încă puțin, mamă! Mai am de isprăvit un capitol. - Vezi, ai grijă să stingi lampa! […] După ce și-a terminat lecțiile pe a doua zi, Petruș rămâne câteodată, până târziu, cu coatele amorțite pe masă, citind la lumina lămpii istoria expedițiilor polare din cele mai vechi timpuri. Uită atunci de joacă, de alte cărți, uită chiar și de paharul cu ceai care-l așteaptă pe sobă. Tot ce e în jurul său parcă se depărtează și se cufundă în zare, ca sloiurile care lunecă acolo, în mările reci, pe apele verzi. Nu mai aude nici ploaia, nici vântul bătând în fereastră. Nu mai aude lătratul somnoros al lui Lăbuș, câinele din curte. Nici huruitul roților nu-l mai aude, când trece o birjă târzie în noapte, pe stradă. El e cu gândul și cu închipuirea dincolo de zidurile casei, dincolo de casele orașului, dincolo de hotarele țării, dincolo de munți și de mări. Călătorește împreună cu expedițiile polare în ținuturile ghețurilor veșnice. Tremură de ger cu eroii acelor fapte mărețe. Rabdă de foame cu dânșii, se târâie cu dânșii prin troiene și vifore, orbit de talazurile ninsorii. Lăcrimează cu dânșii când au îngropat sub o lespede de sloiuri un tovarăș răpus de istoveală, de frig. Și, odată cu dânșii, scoate un chiot de bucurie când, biruind toate vrăjmășiile, au ajuns la un liman, la un țărm necunoscut, ca să înfigă steagul pe creasta unei stânci ori în mijlocul unei banchize, unde nu mai călcase picior omenesc. Deasupra mesei de lucru se află bătute în perete două hărți alăturate. Le-a mărit cu mâna lui, după hărțile din cărți și din atlase. Una înfățișează Oceanul Înghețat de Nord, cu toate mările, țărmurile și ostroavele de acolo. Cealaltă, Oceanul Înghețat de la Polul Sud. [...] Acum cunoaște și el adevărata istorie a lui Fram, celălalt Fram, vestitul vas cu care a străbătut Nensen oceanul și mările de la Polul Nord și cu care Roald Amundsen a plecat să descopere Polul Sud. Cezar Petrescu, Fram, ursul polar

Textul 2 Muzeul Fram (Norvegiană: Frammuseet) este un muzeu construit în amintirea explorării norvegiene din zona polară. Este situat în peninsula Bygdøy din Oslo, Norvegia, într-o zonă în care se mai găsesc alte câteva muzee, printre care se numără Muzeul Kon-Tiki, Muzeul Norvegian de Istorie Culturală, Muzeul Navelor Vikinge și Muzeul Maritim Norvegian. Muzeul a fost inaugurat în 20 mai 1936, în cinstea explorărilor polare și a celor trei mari exploratori norvegieni – Fridtjof Nansen, Otto Sverdrup și Roald Amundsen. De asemenea, muzeul conține imagini cu fauna din regiunile polare, ce surprind animale, precum urși polari și pinguini. În centrul Muzeului Fram este expusă nava originală Fram. Interiorul original este intact, iar vizitatorii pot intra înăuntru ca să îl vadă. Nava a fost proiectată și construită de Colin Archer pe baza unor instrucțiuni provenite de la exploratorul Fridtjof Nansen, care a plătit construcția navei cu un ajutor venit de la guvernul Norvegiei și cu o finanțare privată, în 1891. În mai 2009, Muzeul Maritim Norvegian, împreună cu Muzeul Fram, au fost de acord ca acesta din urmă să găzduiască expoziția Gjøa. Roald Amundsen și un echipaj format din șase persoane au traversat pasajul de nord-vest la bordul navei Gjøa într-o călătorie de trei ani, care s-a încheiat în 1906. adaptare după www.wikipedia.ro Legendele fotografiilor: Muzeul Fram; Gjøa, prima corabie care a navigat prin pasajul de nord-vest.

Textul 1

Nu mersesem niciodată pe bicicletă, nimeni dintre copiii din spatele blocului nu avea – și nici nu visa să aibă – un lucru atât de scump și de prețios. Să te menții pe cele două roți cu spițe strălucitoare mi se părea un fel de levitație*, o scamatorie, ceva imposibil pentru un om obișnuit. Îmi doream cu ardoare, pe când mă jucam în Parcul Circului, sărind de pe-o bancă pe alta, nu să am bicicleta mea, dar măcar să se mute-n blocul nostru un copil cu părinți bogați, care să aibă una. Poate că el ne-ar fi-mprumutat-o și nouă din când în când... Cum ar fi fost să mă sui în șa și să-i dau drumul, pedalând, în josul aleii? Cum m-aș fi menținut în aer pe barele subțiri de metal? […] Abia vara următoare aveam să-ncalec prima oară o bicicletă, într-o zi de vacanță în care-am fost imposibil de fericit […]. Mergeam cu mama prin Herăstrău, traversasem cu vaporașul pe malul celălalt, uitându-mă cum se răsfrânge-n lac Casa Scânteii, pe care o visam atât de des, care pentru mine era clădirea cea mai majestuoasă din lume, și ne plimbam acum, de mână, pe nesfârșitele alei cu arbuști ornamentali. Pe pajiști, câte-un păun cu capul albastru lucios, făcând ape la fiecare mișcare, își înfoia deodată coada cu ochi strălucitori, semicerc enorm de culori metalice, întinse una-ntr-alta. […] Mergeam să ne dăm în roata mare, pe care o zăream deja la orizont, rotindu-se lent chiar lângă silueta de castel avântat a Casei Scânteii. În drum spre ea am depășit gherete de dulciuri și răcoritoare, vânzători de vată de zahăr tot învârtind bețigașul în cazanul lor nichelat, standuri de tras cu pușca în figurine mișcătoare... În mijlocul unui maidan pustiu, nisipos, la o margine de lume, am văzut deodată o bicicletă. A fost ca o viziune bruscă și strălucitoare, mi-a oprit inima. Căci bicicleta stătea-n picioare, ținută de-o bară care-o ancora de un stâlp. […] Am alergat acolo târând-o pe mama după mine. Paznicul, în cea mai ponosită uniformă vișinie, care răspundea și de niște călușei cu cai ciobiți și mâzgăliți, ne-a luat banii și, în sfârșit, m-am putut sui în șa. Bara lungă de câțiva metri făcea ca bicicleta să se-nvârtă-n cerc în jurul stâlpului din mijloc, ca un cal priponit. Era minunat, nu mă puteam răsturna, și pedalam, în fine, ca-n visele mele! „De douăzeci de ori”, ne spusese paznicul, așa că m-am învârtit, numărând până la douăzeci, și-apoi am mai vrut o dată, și am plătit încă douăzeci de ture, dar a treia oară bărbatul […] i-a spus mamei: „Poate să se-nvârtă cât vrea, că tot nu mai vine nimeni la ora asta.” Și m-am învârtit acolo la nesfârșit, sub cerurile tot mai roșietice, o tură după alta, și alta, și alta, până când s-a-nnoptat, protestând de fiecare dată când mama se-apropia ca să mă oprească, […] galopând mai departe în cercul îngust în care levitam fericit, la un metru deasupra pământului, simțindu-mă (ironie-a sorții pe care-o știm cu toții atât de bine!) mai liber ca niciodată... A trebuit ca, la capătul multor ore, mama să mă smulgă de pe bicicletă, căci se-ntunecase de tot și rămăseserăm singuri în pustietatea Herăstrăului tăcut. Păunii se suiseră pe crengile copacilor și, din când în când, țipau de-acolo sfâșietor. Astăzi mă văd de multe ori, înainte de-a adormi, cum eram în acea seară adâncă: un copilaș făcând cercuri nesfârșite pe-o bicicletă grea și ordinară, în pustietatea sinistră a marelui parc. N-am avut niciodată o bicicletă a mea, nici în copilărie, nici mai târziu, până azi.

Mircea Cărtărescu, Solenoid

*levitație – capacitatea unor indivizi de a face să se ridice diverse corpuri fără să le atingă sau de a se ridica în spațiu fără sprijin material; plutire *a priponi – a fixa ceva prin legare; a lega

Textul 2

Mama pleca la școală dimineața, se întorcea și făcea lecțiile cu noi, se zbătea să avem la masă, pe lângă mâncărurile gătite de bunica, lapte, sau unt, sau șuncă, sau ouă proaspete, ne plimba în parcul de lângă Drept, în cel cu statuie sau în Grădina Botanică, unde alegea întotdeauna băncile însorite din preajma serei și a labirintului. Își îngrămădise cărțile într-un raft așezat în dormitor. Neavând birou, carnetele ei de teren și lucrările fuseseră înghesuite, alături de rufărie, în șifonierul aceleiași încăperi. Cum veleitățile ei gospodărești nu erau pronunțate, mama abandonase bunicii bucătăria. Tata își avea biroul, care era totodată dormitor pentru bunica. În sufragerie, la masa cea lungă, mama scria și citea alături de noi care desenam, învățam să scriem sau să citim. Într-un fel, mama era cea mai lipsită de un spațiu al ei în casa noastră în care nimeni nu se bucura în mod clar de unul. În primele două clase, mama mă urmărise atent, cu ochi cărora nu le scăpa niciodată nimic: se uita la lecțiile pe care le scrisesem, îmi cerea să le transcriu când nu era mulțumită, îmi arăta cum să desenez tuberculi sau fluturi. Acum făcea același lucru cu Dănuț. În anii aceia fără radio și televizor, mama a fost însă, mai cu seamă, vocea de fond care ne chema în larg, spre cărți, citindu-ne cum numai ea știa să o facă. Citea cu o voce plină și caldă [...] și alegea viu textele care să ne rămână în minte. Am adormit de multe ori ascultând, citite de ea, basmele lui Ispirescu sau pe cele ale fraților Grimm, pe care le știam, la un moment dat, pe dinafară. O aud citindu-ne din Eminescu sau Coșbuc, mai târziu din Arghezi. [...] Când nu știam ceva, o întrebam pe mama. Ea era pe atunci, a fost și a rămas enciclopedia noastră bucuroasă. De la ea am primit, rând pe rând, cărțile pe care i se părea important să le am. Alice în Țara Minunilor, la un moment dat, cursul de introducere în lingvistică, mai târziu. Cu Dănuț și cu mine, mama a dezghiocat vreme de câțiva ani sintaxa unor propoziții pe care le alegea voit cât mai întortocheate, deprinzându-ne cu plăcerea rostuitului lor limpezit. Limba română de la ea o știu, la cuvinte, de la ea am învățat să visez. Dănuț îmi spunea odată cât îi lipsesc, și acum, clipele în care vorba din carte, vocea care o primește și urechile care o ascultă sunt aduse alături cu fantezie de viața împreună și nu de butonul unui aparat cu crainic. Mama voia să învățăm limbi străine și ne-a înscris pe amândoi la grădinița franceză din spatele Bisericii Albe. Eu am mai apucat și doi ani de școală franceză în Christian Tell, cu examene publice unde mama venea nelipsită. Episodul acestei școliri, în care tata nu crezuse, mi-a prins bine mai târziu, dându-mi încrederea în cunoștințele de franceză, pe care o dau jocurile și cântecele deprinse la ani fragezi, parcurgerea abecedarelor și a cărților pentru copii apărute în Franța. […] Într-o vară, […] mama s-a trezit pe neașteptate cu niște bani, nu mulți, moștenire. Vara aceea a prefăcut-o într-o gală a filmelor, câtă vreme ne-au ajuns banii, mergeam de câte două – trei ori pe săptămână la grădină, vedeam un film și mâncam după aceea.

Sanda Golopenția, Bulevardele vieții

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1 ACTUL I, SCENA II ȘEFUL, PROFESORUL

Profesorul: treizeci, treizeci și doi de ani. Îmbrăcat curat, chiar îngrijit, dar modest.

PROFESORUL: Bună ziua. ȘEFUL (cordial): Aaaa! Am onoarea, dom’ profesor. Lume nouă. PROFESORUL (din prag): Voiam... ȘEFUL: Intră, intră, te rog. PROFESORUL: Voiam... voiam numai să întreb... ceasul de afară, de pe peron... merge înainte? ȘEFUL: Uneori. Alteori rămâne în urmă. PROFESORUL: Așa gândeam și eu... fiindcă... ȘEFUL (arătându-i un scaun): Da’, ia poftim. Nu iei loc? PROFESORUL: Nu, mulțumesc. Intrasem doar să văd cât e ceasul. (Se uită la orologiul* din perete.) Trei și douăsprezece... Nu se poate. (Se uită la ceasul lui de mână). ȘEFUL: De ce? Cât e la al d-tale? PROFESORUL: Șapte fără douăzeci. ȘEFUL: Păi așa o fi. (Se duce spre orologiu și întoarce cu degetul minutarele): Le mai așez și cu mâna... că dacă ar fi să mă iau după ele... PROFESORUL: Dar atunci... atunci dumneata nu știi niciodată cât e ceasul. ȘEFUL: Ei, asta-i... Cum să nu știu? Când trece 747 dinspre Câmpina, e opt. Când vine 115 dinspre Sinaia, e opt douăzeci; când se încrucișează 63 cu 97, e douăsprezece și cinci. Când vine domnișoara Cucu, e șapte. Șapte precis. PROFESORUL: Și dacă întârzie? ȘEFUL: Cine? Domnișoara Cucu? N-o cunoști. PROFESORUL: Nu. Trenul. Cum știi dumneata când întârzie trenul? ȘEFUL: Dar ce zor am să știu? Pe mine mă găsește totdeauna aici, la datorie. PROFESORUL: Totuși, bunăoară astăzi... Personalul*... Vine la timp? ȘEFUL: De ce? Pleci undeva? Aștepți pe cineva? PROFESORUL: Da... aștept. ȘEFUL: Pe cine? PROFESORUL: Adică, de fapt, nu aștept. I-am dat lui Pascu să-mi aducă ceva de la București. ȘEFUL: Care Pascu?... PROFESORUL: Pascu... cu magazinul general, de pe ulița veche. ȘEFUL: A! Omul nostru. L-am văzut azi-dimineață când a plecat. PROFESORUL (parcă puțin neliniștit): Ai vorbit cu el? Ți-a spus că se întoarce diseară? ȘEFUL: N-am prea vorbit, că-mi era somn. […] PROFESORUL (preocupat, uitându-se la ceasul din perete și pe urmă la al lui): Numai de n-ar întârzia. ȘEFUL: Dar de ce? E o chestie importantă? PROFESORUL (evaziv): Da... Vezi... ȘEFUL: Fac prinsoare că iar e vorba de o carte. PROFESORUL (ca și cum s-ar scuza): Da... ȘEFUL (dojenitor): Nu te mai lași de cărți, dom’ profesor. PROFESORUL: E o carte mai... Cum să-ți spun eu? mai rară, mai deosebită... O comandasem de mult din străinătate... încă din astă-iarnă. Credeam că nu mai vine, că nu se mai găsește... Când, ieri-dimineață mi-a venit înștiințare de la București, de la librari, că a sosit... Și atunci am rugat pe Pascu... ȘEFUL: Și n-ai avut răbdare să ți-o aducă acasă. Veniși la gară, să-i ieși înainte. PROFESORUL: O aștept de atâtea luni... ȘEFUL: Patimă mare cărțile, dom’ profesor. Da, da, patimă mare. Nu te mai saturi de ele. Uite, chiar azi-noapte, stăteam de vorbă cu judecătorul și farmacistul. „Băiat bun profesorul – zicea Lascu, farmacistul –, dar are un cusur: toată ziua cu nasu-n cărți.” […] PROFESORUL (s-a uitat din nou, îngrijorat, la ceasul lui, apoi la cel din perete): Domnule șef! Eu cred că ceasul dumitale stă. ȘEFUL: Dar de ce? PROFESORUL: La mine acum e șapte fără paisprezece. ȘEFUL: Zău?... (Merge spre ceas și pe urmă mișcă limba cea mare a orologiului): Cum trece vremea, domnule! PROFESORUL: Mai e mult până vine personalul? ȘEFUL: Mai e. Întâi trece rapidul*. […] PROFESORUL: Așa? Atunci... atunci am venit prea devreme. Mai am timp să mă duc și să mă întorc. ȘEFUL: Dar de ce să te duci? Mai bine stai aici, să vezi cum trece rapidul, că e frumos.

Mihail Sebastian, Steaua fără nume *orologiu – ceas *personal, rapid – tipuri de tren de persoane, clasificate în funcție de viteza de deplasare

Textul 2

Ana Maria Sandu: Care e prima dvs. amintire legată de plecatul de acasă? Nora Iuga: La mine amintirea asta este extrem de veche. Nu plecam chiar în vilegiatură*, ci plecam cu mama în Germania, unde tatăl meu avea un angajament pentru că era șef de orchestră. [...] Poate că era la Hamburg, poate că era la Kassel, nu mai știu exact unde era. Eram destul de săraci, iar o asemenea călătorie nu și-o putea permite oricine, de asta călătoream cu clasa a III-a. Clasa I era cu fotolii cu pluș albastru, clasa a II-a cu pluș roșu, iar clasa a III-a era cu banchete din stinghii de lemn lăcuite. Foarte curate și bine lustruite. Dar nu erau deloc comode. Pe vremea aceea, o călătorie până la Hamburg dura vreo două zile și jumătate. Cel mai mult îmi plăcea să mă uit pe fereastră până mi se turtea nasul de ea și aburii veneau de pe nări și din gură pe geam și aveam senzația că e ceață afară. Al doilea lucru care mă surprindea foarte tare era că nu știam de ce trenul mergea înainte, iar copacii rămâneau în urmă.

A.M.S: Vă mai place să călătoriți cu trenul? N.I.: Îmi place să călătoresc numai cu trenul. Probabil că această plăcere îi marchează pe toți bătrânii.

A.M.S: În ce anotimp ați făcut această călătorie? N.I.: Nu-mi mai amintesc foarte bine, dar știu că am luat un tren de seară. Era întuneric în gară, ceea ce mă face să cred că era toamna târziu. Gândindu-mă la asta, stau și mă întreb de ce o viață întreagă am simțit imboldul, uneori, să mă duc la gară, fără să iau trenul, întotdeauna seara, și să mă uit la oamenii care pleacă. Două lucruri pe lumea asta mi s-au părut extrem de răscolitoare și cumplit de dureroase: mugetul teribil pe care îl scot sirenele vapoarelor și coastele cu copaci despicați, căzuți de pe munte. E o durere insuportabilă a lucrurilor neînsuflețite.

A.M.S: Când ați văzut marea prima dată? N.I.: Am văzut marea foarte târziu. Am fost în general săracă, dar nici nu mă laud cu asta, nici nu mă plâng, că fericită am fost cât cuprinde, indiferent dacă am avut sau nu bani. La mare am fost prima dată cu băiețelul meu, care avea vreo doi-trei ani și știu că nu eram învățați cu marea. Bărbatul meu rămăsese la serviciu. Noi am plecat la Constanța. Am ajuns în zori. Și atunci am avut un adevărat șoc. Pentru că n-am mai văzut linia orizontului, deodată nu mai era sfoara aia dintre cer și pământ. Pământul și marea aveau exact aceeași culoare. Senzație care m-a deconcertat* teribil. Marea nu m-a mai impresionat foarte tare decât mult mai târziu, când eram la 2 Mai, unde ne petreceam tot timpul vacanțele, fiindcă acolo mergeau toți prietenii noștri, poeții. Și Nina Cassian, și Mariana Marin, cu care am fost foarte bună prietenă, și locuiam aproape vizavi, în Titan. Aici, ce m-a impresionat a fost momentul în care a răsărit luna. Ne-am dus într-un grup s-o vedem și valurile veneau în trepte și aveai senzația că treptele alea ajung din ce în ce mai departe. Le vedeai roșii, în timp ce luna se înălța, și simțeai o atracție nebună să mergi pe acele trepte.

Ana Maria Sandu, „«Nu există călătorii decât cu trenul» – interviu cu scriitoarea Nora Iuga”, în Dilema veche nr. 596/2015

*vilegiatură – călătorie de plăcere *a deconcerta – a tulbura, a zăpăci